joi, 18 august 2011

Te rog nu te grabi , citind aceste rinduri







        

    Era o noapte rece de iarna in Corea. O viitoare mama se indrepta prin zapada inghetata inspre casa unei prietene misionare unde stia ca va gasi ajutorul de care avea nevoie. La mica distanta de casa misiunii era un sant adanc peste care trecea un pod. In timp ce inainta cu greu, au cuprins-o durerile nasterii. Femeia a inteles ca nu putea merge astfel mai departe si s-a asezat sub pod. Acolo, singura la picioarele unui pod de lemn, dadu nastere unui baietel. Nu avea nimic cu ea in afara de hainele groase pe care le purta. Una cate una si le scoase de pe ea si il acoperi pe micul ei fiu, infasurandu-l cu ele ca intr-un cocon voluminos. Apoi, gasind o bucata aruncata de sac, o trase pe ea si se intinse tremurand istovita langa copilasul ei.

       Urmatoarea dimineata, misionara isi conducea Jeep-ul peste pod ca sa duca un cos cu mancare unei familii coreene. Pe drumul de intoarcere, cand se apropia de pod, vehicolul tusi si muri, ramas fara combustibil. Ea lasa Jeep-ul in afara soselei si incepu sa mearga pe pod inspre misiune, dar se opri cand auzi un scancet slab ce venea de dedesubt. Se tari sub pod ca sa vada despre ce este vorba si acolo gasi micul copil, cald, dar flamand si tanara mama inghetata langa el.

Misionara a luat copilul acasa si a ingrijit de el. Cand a mai crescut, baiatul o ruga adesea pe mama sa adoptiva sa-i istoriseasca cum l-a gasit. La a doisprezecea comemorare a mortii mamei sale, baiatul a rugat-o pe misionara sa il duca la mormantul ei. Ajuns acolo i-a cerut sa astepte ceva mai departe cat timp se va ruga el. Copilul statea langa mormant cu capul plecat, plangand. Apoi a inceput sa se dezbrace si in timp ce misionara il privea uimita, baiatul isi dadea jos, piesa cu piesa, imbracamintea sa calduroasa, lasand hainele pe mormantul mamei.

"Cu siguranta ca nu-si va da jos toate hainele", se gandi misionara... "va ingheta!". Dar baiatul a dat totul jos, punandu-si toate hainele calduroase pe mormant. Apoi a ingenunchiat dezbracat si tremurand in zapada inghetata. Cand misionara se apropie de el ca sa-l ajute sa se imbrace, il auzi plangand si strigand catre mama pe care n-o cunoscuse niciodata: "Ti-a fost mai frig decat atat pentru mine, mama mea?". Si plangea amar.

Cand Hristos a venit pe pamant, S-a dezbracat pe Sine de orice haina regala si a intrat intr-o lume a urii si a indiferentei reci pentru ca, pur si simplu, a vazut ca secole de vieti distruse aveau nevoie de un Salvator.

Si El a murit de inima franta! Pacatul meu si al tau, lunga istorie a omului inchinandu-se la dumnezei falsi, facuti de maini omenesti, razboi, varsare de sange, crima, cruzime, perversiune sexuala si lacomie au frant inima lui Hristos. Raceala noastra i-a frant inima si acum il ingheata de tot. Noi, crestinii satisfacuti, multumiti de sine pe dinafara, dar in interior suferind inca de apatie! Noi, care ne rugam "Da-ne compasiune pentru lumea pierduta" si apoi nu sacrificam cativa lei pentru nevoile altuia. Noi, care avem bani, informatie si puterea sa ducem vestea buna oricarei fapturi si inca n-am facut-o. Noi, care spunem ca-i iubim pe cei pierduti, dar neglijam sa-i spunem unui om macar, despre Salvatorul iubitor. Dragostea lui Iisus zace inghetata pe buze care ar trebui sa fie calde vorbind pentru El.

Doamne, ne dam jos acum vesmintele stralucitoare de mandrie si indreptatire de sine si le punem la picioarele Tale, lasand sa se vada zdrentele dezgustatoare de dedesubt. In nevoia noastra, plangem ingenunchiati: "Ti-a fost mai frig decat atat din cauza noastra, Doamne?". Si plangem amar, pentru ca stim ca Ti-a fost...


miercuri, 17 august 2011

ŞTERGARUL



de Costache Ioanid

La Cina cea de taină, în camera de sus,
Înconjurat de apostoli S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
Pe azimile calde, pe mielul fără vină.
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite:
Un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege
Cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
Să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
Se întrebau în cuget: cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune Ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare
Când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă cu şoapta lui uşoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre , ştergarul astă seară?
– Chiar eu? Nu şade bine, eu doar sunt mai bătrân.
– Dar tu? Tu, cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân...
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
– Chiar eu? Sunt cel din urmă la Domnul, dintre ei?
– Dar tu, ce doar ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns:
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns.
– Tu, Toma, nu vrei să fii tu oare cel ce spală?
– Sunt trist!... se luptă-n mine o umbră de-ndoială.
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?... Dar tu...
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: NU!
Atunci lăsându-şi brâul şi haina într-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus!
Şi-acum a câta oara, Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?
Tu, soră Marioara, tu Mircea, tu Mihai?
Frumos va fi odată acolo sus în rai!
Dar azi sunt mii de treburi... Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt flăcări ce se sting ,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling!
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere.
Sunt oameni singuratici, dornici de-o mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori!
Nu mânui cuvântul când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat!
Cât lingura în crătiţi şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-un gard la vreo bătrână,
Să stai de veghe noaptea, la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi,
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul,
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
Chiar eu? Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
– Chiar eu? Eu sunt prea tânăr, eu stau lângă Stăpân.
– Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
– Chiar eu? Chiar eu? se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să cadă cununa Lui şi haina
Iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina
Încet, a câta oară?, Se-apleacă iar Iisus
Şi plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus!
Aşa cum o mlădiţă se-ndoaie lângă trunchi,
Stăpânul omenirii se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă, Iisus din nou se-njugă.
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână!
Iisus vă spăla astăzi, cu propria Sa mână.
Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său Sânge!
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea cu Domnul
Şi nu uitaţi: pe cale orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia Cunună!

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA