FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....
Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o
dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu
să ni Se arate dușman.
În mod deosebit ni se atrage atenția asupra unei virtuți
speciale: iertarea: „de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici
Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre” (Matei 6, 14-15).
Pare complicat! Din ce cauză ni reaminteşte cu atâta stăruință să
iertăm, îndeosebi acum, la început de post? Mergem la biserică, dăm
milostenie, deschidem adeseori cartea de rugăciuni, nu e suficient? „De
ce ar trebui să mă umilesc cerând iertare?” s-ar întreba unii. Oare a
cere iertare este chiar umilință? Se pare că, pentru cei care gândesc
astfel, este o piatră de poticneală. Se pune întrebarea: din ce pricină
uneori ne vine atât de greu să iertăm? Și atunci când o facem, mai mult
de gura duhovnicului, nu izbutim să îndepărtăm toate urmele răutății
din suflet. Iertăm, dar nu uităm! Or, dacă nu uităm, înseamnă că nu am
iertat din inimă, că nu am extirpat rădăcina răului din interiorul
nostru, care în scurt timp va zămisli iarăși în noi resentimente, ură
ori dispreț.
Cu toții rostim rugăciunea „Tatăl nostru” zicând: „și ne iartă
nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei
6, 12). Adesea ne spunem mecanic rugăciunile, fără atenție la conținutul
lor. Îmi amintesc de o memorabilă întâmplare petrecută la Sihăstria.
Părintele Cleopa, ieșit în fața smeritei sale chilii, a început să ne
vorbească. Dintre pelerini, o credincioasă își ridică glasul, rugându-l
pe luminatul călugăr să o învețe cum să procedeze, căci, având un
litigiu din pricina unui petic de pământ, nu reușea să se împace cu
megieșii săi, iertându-i. Cu vorba ca de tunet, înțeleptul duhovnic îi
răspunse: „să nu îndrăznești să mai spui Tatăl nostru până nu te
împaci!”. „De ce?” întrebă nedumerită pelerina. „Atunci când glăsuiești
și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților
noștri, de fapt, Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți
ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singură osânda.” Spășită,
femeia puse capul în pământ, gândindu-se, probabil, că de câte ori
rostise
„Tatăl nostru” își ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputința de
a se fi împăcat cu hotarnicii.
Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o
dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu
să ni Se arate dușman. Sunt cuvinte grele, dar veridice căci Mântuitorul
Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. De am reflecta în
fiecare zi la posibilitatea ca Dumnezeu să ne devină adversar, prin
propria noastră rugă, cred că am ezita să mai rostim Rugăciunea
Domnească, iar dacă am face-o, am sări cu siguranță cererea a cincea.
Oare din ce pricină Domnul a condiționat iertarea Lui de cea acordată de
noi celor care ne-au făcut vreun rău voit sau inconștient? Răspunsul
ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde
în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi
tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!”
Ce simplu ar fi să spui:
„Iartă-mă!” Însă Domnul cunoaşte
superficialitatea omului, tendința de a înșela. Câți nu mărturisesc
duhovnicului: „Părinte, nu am dușmani. I-am iertat”, dar în realitate
continuă războiul cu semenii deveniți inamici, alimentând răutatea,
invidia, răzbunarea. Omeneşte vorbind, ne vin multe necazuri, supărări,
jigniri din partea apropiaților. În deplină sinceritate cu noi înşine,
fiecare trebuie s-o recunoaştem răspicat: „suntem oameni, iar nimic ce
este omenesc nu ne este străin", căci și noi, la rândul nostru, poate
am zavistuit, am osândit sau am urât. Cu toate acestea, la Taina
Pocăinței, unii mărturisesc, cu o inconștiență vecină cu sinuciderea
duhovnicească, faptul că nu dușmănesc pe nimeni. Tăgăduind adevărul la
spovedanie, aparenţa se vădește favorabilă celui ce a încercat să-L
înșele pe Tatăl Ceresc: duhovnicul îi dă dezlegare pentru împărtășanie.
Cu orgoliu, va păși țanțoș către dumnezeiescul potir, iar slujitorul
altarului îi va da cereasca hrană, Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al
Domnului. Cunoscuții îl vor aprecia: „Uite un bun creștin! S-a spovedit,
s-a împărtășit!” Amară înșelare! Hristos nu Se lasă „răpit”, nici
păcălit. De aceea a rostit: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu
veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă?
Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă
declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te
ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul
sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare
în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit
sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau
vorbe ce ne-au lezat, trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o
răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la
răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care,
poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu
siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu
imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim
porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim,
să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de
poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din
legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei, căci, iertarea sinceră
a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după
iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne
dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne
iartă pe noi.
Așadar, când ne simţim tentați să nu iertăm, să ținem mânie, să
ne răzbunăm, bine ar fi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului
Hristos: „Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o pentru că M-ai
rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu
tine, precum și Eu am avut milă de tine?”(Matei 18, 32-33). Să ne
cutremurăm de sentința rostită în aceeași pildă evanghelică, gândindu-ne
că ar putea fi pronunțată pentru noi: „Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a
dat pe mana chinuitorilor, până ce-i va plăti toata datoria. Tot așa și
Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, daca nu veți ierta - fiecare
fratelui său - din inimile voastre” (Matei 18, 34-35).
Iertarea nu are nimic de a face cu meritul cuiva de a fi iertat – este un act de dragoste, nu de dreptate.
Daca alegem sa nu-i iertam pe cei ce ne-au ranit, ne punem sub controlul lor.
Iertarea celorlalti reprezinta primul pas urias, ducand la
eliberarea noastra completa din lanturile care inconjoara o inima
indurerata. Daca reactionam cu amaraciune in inima fata de cei ce ni se
opun si chiar ne fac rau, am fi sclavii acelor oameni pentru tot restul
vietii iar reactia noastra fata de ceea ce ne-au facut altii ar putea
sa dauneze la fel de mult ca si ofensa initiala.
De cate ori trebuie sa ierti? De fiecare dată...
sursa
Marian Pios