Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
Pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim laolaltă la 30 ianuarie, ca pe cei mai mari învăţători şi păstori ai Bisericii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc dreptarele Ortodoxiei, vrednice de toată lauda şi încrederea. Este o dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei. Ei arată la treapta cea mai înaltă „calea cea împărătească” în Biserica Ortodoxă. Şi pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă a arhieriei, sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei Ierarhi.
Pomenirea aparte a Sfântului Vasile se face la 1 ianuarie, a Sfântului Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar a Sfântului Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie şi la 13 noiembrie. Astăzi prăznuim roadele pe care multa lor strădanie le-a adus Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfinţii Trei Ierarhi au trăit cam în aceeaşi vreme, adică în veacul al patrulea, şi toţi trei au adus Ortodoxiei chezăşia şi strălucirea sfinţeniei unor oameni cu înaltă ştiinţă de carte, cunoscând ei atât adâncurile învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenite de la Sfinţii Apostoli, cât şi preţuind, ceea ce era bun în ştiinţa şi filosofia vremii lor.
Vieţuind în anii când Biserica, abia scăpată din prigonirile sângeroase ale împăraţilor romani, ajunsese primejduită de erezii, adică de abaterile de la dreapta credinţă, din pricina mulţimii învăţăturilor greşite ce se iviseră, Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptă grea şi neîncetată pentru adevărata înţelegere, pentru păzirea dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă taină a credinţei creştine.
Fiind, toţi trei, mari Ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare în felul său. Sfântul Vasile cel Mare a fost totodată păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor.
Cu adevărat, învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Mai amintim că Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi.
Şi Sfântul Grigorie de Nazianz a folosit puterea cuvântului în chip minunat. Orator înnăscut, poet şi mare teolog, Sfântul Grigorie şi-a câştigat renumele de „Cuvântătorul de Dumnezeu”, adică „Teologul”, tălmăcind pe înţelesul oamenilor din timpul său, taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât nu mai rămăsese în ea decât o singură biserică ortodoxă, biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a răsturnat şi în toată capitala nu mai era decât o singură biserică a adepţilor lui Arie, toate celelalte redevenind ortodoxe.
Pentru aceasta a şi fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. Puţini teologi au ajuns la înălţimea şi la adâncimea teologiei lui. Cele mai vestite dintre cuvântările lui sunt Cele cinci Cuvântări Teologice, ţinute de el în biserica Învierii din Constantinopol.
În ceea ce priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul mai ales pentru învăţarea mirenilor, chemându-i pe toţi, de la cei mai smeriţi, până la cei mai semeţi, la pocăinţă şi la milostenie, îmbărbătându-i şi dojenindu-i, dând ca pildă viaţa sa de nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie. A fost socotit cel mai iscusit predicator pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, el a lăsat Bisericii Tâlcuirea Evangheliei după Matei şi Tâlcuirea celor 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Tâlcuirile lui sunt o adevărată Evanghelie practică.
În sfârşit, Sfinţii Trei Ierarhi s-au asemănat între ei şi prin slăbiciunea lor trupească. Toţi trei au avut o sănătate plăpândă, îndurând cu răbdare numeroase neputinţe şi boli. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălăşluia însă tăria cea neasemănată a Duhului şi cuvântul lor era unit cu fapta.
Împodobiţi cu asemenea daruri, Sfinţii Trei Ierarhi au fost mult cinstiţi în toată lumea creştină, dar mai ales în Împărăţia dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neaşteptat, cinstirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioşi, la sfârşitul veacului al XI-lea şi începutul veacului al XII-lea, pe vremea când în Constantinopol cârmuia cucernicul împărat Alexie I Comneanul (1081-1118).
La vremea aceea, erau unii dintre creştini care-l socoteau pe Sfântul Vasile mai mare, întrucât a unit, ca nimeni altul, cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, îl socoteau fruntaş al lor pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru frumuseţea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii dădeau întâietate Sfântului Ioan, cel „cu gura de aur”, mai iscusit la cuvânt decât toţi şi îndemnător la pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră între ei.
Deci, făcându-se cinstirea lor piatră de poticnire, Sfinţii n-au răbdat o dezbinare ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui arhiereu înţelept, care păstorea în acea vreme cetatea Evhaitelor, anume Ioan, şi i-au grăit aşa: „După cum vezi, noi la Dumnezeu suntem una şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea.
De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem pace şi unire în lume. Aşadar, fă-ne praznic la toţi trei într-o singură zi şi înştiinţează despre aceasta pe creştini, că noi, în faţa lui Dumnezeu, suntem una”.
Deci, ascultând porunca Sfinţilor, acest minunat bărbat, Ioan mitropolitul Evhaitelor, a rânduit pomenirea laolaltă a Sfinţilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, pe vremea împăratului Alexie I Comneanul, adunând, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei: chemarea călugărească a Sfântului Vasile cel Mare, înalta teologie a Sfântului Grigorie Teologul şi evanghelia practică a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Amintim că, tot în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) a înălţat minunata biserică din Iaşi, care a uimit multă lume prin frumuseţea podoabelor ei.
Pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim laolaltă la 30 ianuarie, ca pe cei mai mari învăţători şi păstori ai Bisericii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc dreptarele Ortodoxiei, vrednice de toată lauda şi încrederea. Este o dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei. Ei arată la treapta cea mai înaltă „calea cea împărătească” în Biserica Ortodoxă. Şi pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă a arhieriei, sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei Ierarhi.
Pomenirea aparte a Sfântului Vasile se face la 1 ianuarie, a Sfântului Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar a Sfântului Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie şi la 13 noiembrie. Astăzi prăznuim roadele pe care multa lor strădanie le-a adus Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfinţii Trei Ierarhi au trăit cam în aceeaşi vreme, adică în veacul al patrulea, şi toţi trei au adus Ortodoxiei chezăşia şi strălucirea sfinţeniei unor oameni cu înaltă ştiinţă de carte, cunoscând ei atât adâncurile învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenite de la Sfinţii Apostoli, cât şi preţuind, ceea ce era bun în ştiinţa şi filosofia vremii lor.
Vieţuind în anii când Biserica, abia scăpată din prigonirile sângeroase ale împăraţilor romani, ajunsese primejduită de erezii, adică de abaterile de la dreapta credinţă, din pricina mulţimii învăţăturilor greşite ce se iviseră, Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptă grea şi neîncetată pentru adevărata înţelegere, pentru păzirea dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă taină a credinţei creştine.
Fiind, toţi trei, mari Ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare în felul său. Sfântul Vasile cel Mare a fost totodată păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor.
Cu adevărat, învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Mai amintim că Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi.
Şi Sfântul Grigorie de Nazianz a folosit puterea cuvântului în chip minunat. Orator înnăscut, poet şi mare teolog, Sfântul Grigorie şi-a câştigat renumele de „Cuvântătorul de Dumnezeu”, adică „Teologul”, tălmăcind pe înţelesul oamenilor din timpul său, taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât nu mai rămăsese în ea decât o singură biserică ortodoxă, biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a răsturnat şi în toată capitala nu mai era decât o singură biserică a adepţilor lui Arie, toate celelalte redevenind ortodoxe.
Pentru aceasta a şi fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. Puţini teologi au ajuns la înălţimea şi la adâncimea teologiei lui. Cele mai vestite dintre cuvântările lui sunt Cele cinci Cuvântări Teologice, ţinute de el în biserica Învierii din Constantinopol.
În ceea ce priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul mai ales pentru învăţarea mirenilor, chemându-i pe toţi, de la cei mai smeriţi, până la cei mai semeţi, la pocăinţă şi la milostenie, îmbărbătându-i şi dojenindu-i, dând ca pildă viaţa sa de nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie. A fost socotit cel mai iscusit predicator pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, el a lăsat Bisericii Tâlcuirea Evangheliei după Matei şi Tâlcuirea celor 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Tâlcuirile lui sunt o adevărată Evanghelie practică.
În sfârşit, Sfinţii Trei Ierarhi s-au asemănat între ei şi prin slăbiciunea lor trupească. Toţi trei au avut o sănătate plăpândă, îndurând cu răbdare numeroase neputinţe şi boli. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălăşluia însă tăria cea neasemănată a Duhului şi cuvântul lor era unit cu fapta.
Împodobiţi cu asemenea daruri, Sfinţii Trei Ierarhi au fost mult cinstiţi în toată lumea creştină, dar mai ales în Împărăţia dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neaşteptat, cinstirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioşi, la sfârşitul veacului al XI-lea şi începutul veacului al XII-lea, pe vremea când în Constantinopol cârmuia cucernicul împărat Alexie I Comneanul (1081-1118).
La vremea aceea, erau unii dintre creştini care-l socoteau pe Sfântul Vasile mai mare, întrucât a unit, ca nimeni altul, cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, îl socoteau fruntaş al lor pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru frumuseţea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii dădeau întâietate Sfântului Ioan, cel „cu gura de aur”, mai iscusit la cuvânt decât toţi şi îndemnător la pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră între ei.
Deci, făcându-se cinstirea lor piatră de poticnire, Sfinţii n-au răbdat o dezbinare ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui arhiereu înţelept, care păstorea în acea vreme cetatea Evhaitelor, anume Ioan, şi i-au grăit aşa: „După cum vezi, noi la Dumnezeu suntem una şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea.
De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem pace şi unire în lume. Aşadar, fă-ne praznic la toţi trei într-o singură zi şi înştiinţează despre aceasta pe creştini, că noi, în faţa lui Dumnezeu, suntem una”.
Deci, ascultând porunca Sfinţilor, acest minunat bărbat, Ioan mitropolitul Evhaitelor, a rânduit pomenirea laolaltă a Sfinţilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, pe vremea împăratului Alexie I Comneanul, adunând, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei: chemarea călugărească a Sfântului Vasile cel Mare, înalta teologie a Sfântului Grigorie Teologul şi evanghelia practică a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Amintim că, tot în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) a înălţat minunata biserică din Iaşi, care a uimit multă lume prin frumuseţea podoabelor ei.
