Se spune că pentru creştini monahismul este calea de aur către mântuire iar căsătoria este calea de argint. Cum vedeţi dumneavoastră acestea comparaţie?
Cum e smântâna faţă de lapte, aşa e călugăria faţă de căsătorie. Pot să spun şi mai mult. Pe cât este cerul mai presus de pământ şi îngerii mai presus de om, cu atâta călugăria este mai presus de căsătorie. Sfântul Apostol Pavel spune aşa: „Aş vrea ca toată lumea să fie ca mine. Dar cine nu poate, decât să arză, mai bine să se căsătorească. Fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui.”
Da, “pentru aprinderea trupului să-şi ia femeie.”
„Şi fiecare femeie să aibă bărbatul ei.” Dar mai sunt şi altele: “aveti grijă de trupuri căci ele o să strălucească ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, şi căsătoria implică o curăţie trupească, nu numai sufletească. Datorită acestui fapt s-a şi pus de către Bisericile noastre Ortodoxe, restricţii pentru actul sexual. Sunt zile oprite de la convieţuirea intimă între soţi: luni, miercuri, vineri, că este post şi sâmbătă şi duminică, pentru că duminica este ziua Domnului iar sâmbătă se pregăteşte pentru duminică. Şi sărbătorile de peste an şi posturile în întregimea lor. Dacă nu se face aşa, ies copii cu probleme. Este o pedeapsă pentru familia aceea. Una este să creşti un copil sănătos şi ager la minte, ascultător şi blând şi credincios şi alta e să ai un handicapat care să se împotrivească, să fie incapabil să facă ceva. Creştinismul este pentru o viaţă creştină, curată, nu una dezmăţată, cum au păgânii, fără niciun fel de rânduială. Toate sunt în rânduială întro viaţă creştină. Sfântul Apostol Pavel a spus că „femeia care este măritată să se poarte cum place soţului şi cum place lumii, că este influenţată de oamenii care o înconjoară. Femeia nemăritată se poartă cum Îi place lui Dumnezeu.” Cel ce renunţă la căsătorie din dragoste faţă de Iisus Hristos, devine automat „mireasă a lui Hristos”. Şi unde este mire acolo este şi mireasa, întotdeauna. Dar trebuie să facă o renunţare de bunăvoie pentru asta. Şi mântuitorul Iisus Hristos a spus: „cel ce vrea să vină la Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.”
Despre căsătoria „albă” ce părere aveţi?
Este bună. Este o a doua călugărie, călugărie în lume. Dacă omu-şi face pravila, îşi face rugăciunile, are o viaţă curată, se poartă frumos, civilizat cu semenii, respectă poruncile, dragostea faţă de aproapele, e bine, e foarte bine. E bine să fie de acord amândouă părţile.
E mai grea crucea monahismului decât cea a familiei?
N-aş putea să spun lucrul ăsta. După mine, e mai uşoară Crucea monahismului decât cea a familiei. În monahism, monahul trebuie să aibă o singură grijă: să satisfacă prezenţa lui Dumnezeu în inimă, în chilie, în mânăstirea în care se află şi unde se duce, să aibă pe Iisus Hristos în el. Şi mirenii, au aceeaşi sarcină, dar e greu de îndeplinit în lume. Sunt grijile pământești. Creşterea familiei, nevoile materiale, răspunderea faţă de Dumnezeu pentru copiii pe care îi ai, să îi creşti în dreapta credinţă. Ori acum copilul nu poate să fie dependent numai de familie în creşterea şi educaţia lui. Copilul la grădiniţă sau la şcoală depinde de societatea în care se află şi copiii respectivi. Plus că sunt educatoare şi învăţătoare, în dreptul meu pot s-o spun, care sunt imorali şi transmit imoralitatea la copii. De exemplu pe copii îi învaţă învăţătoarea cum să se pupe, cum să se îmbrăţişeze, prostii din astea. Ce răspuns poate să mai aibă un părinte pentru copiii lui când îi învaţă porcăriile astea? Şi atunci copilul creşte în patimi, creşte în obiceiuri necorespunzătoare vârstei lui şi când e mare, la ce te poţi aştepta.
Patimile cresc odată cu vârsta.
Da, patimile cresc odată cu vârsta. Patimile înaintează şi în felul lor, progresează şi e foarte greu pentru familie să crească copii acum. Plus televizorul,plus calculatorul, vă puteţi închipui. De exemplu , copilul vrea să facă o rugăciune, dar nu, stă la televizor pentru că nu se poate dezlipi de imaginile de acolo şi de atracţia acestora. Vrea să înveţe, e tot cu gândul la televizor. E atractiv televizorul. În afară de asta, când vrea să înveţe îi apar imagini în creier, pentru că acesta caătează imaginile şi ce îi convine, le ţine.
Nu se mai poate concentra.
Nu se mai poate concentra la învăţătură. Nu vedeţi de exemplu examenul de bacalaureat? Unde nu au fost camere de vederi şi s-a putut da şpagă, acolo au ieşit elevii cu medii mari. Unde au fost camere de vederi şi nu s-a putut da şpagă, au căzut. Dacă erau camere de luat vederi în toată ţara, nici 10% nu ar fi luat bacul. Nu se mai face şcoală acum. Când eram eu tânăr, la liceu, stăteam până la două noaptea când aveam vreo teză şi învăţam la lampă, că nu aveam lumină electrică. Acum, nimic. Cu fiţuica, ba pe telefon, ba pe nu ştiu ce acolo, cu mesaje… Mai dă la profesor un bacşiş şi profesorul îi face tot, merge fără grijă la şcoală. Ori asta nu e învăţătură. Şi cred că nu e numai aici, în toată lumea e la fel. E veacul ăsta al materiei, şi toată lumea umblă după comoditate şi după avere, dup bani. N-au cinste, n-au moralitate, n-au nimic, n-au credinţă. Se leapădă de toate numai pentru bani.
Consumism.
Când dădeam înainte bacalaureatul, era un profesor universitar preşedinte, profesorii erau pe scaune la o masă lungă, asistau toţi. Examenul dura o oră – două, maxim, la toate materiile, cu întrebări şi răspunsuri. Şi toţi puteau să intervină. Când am făcut teologia, la fel: mitropolitul, toţi profesorii din toate părţile: examen din toate materiile, de la-neput până la sfârşit. Şi fiecare profesor putea să intervină la orice fel de materie, ca să se vadă temeinicia învăţăturii. Să zicem că o întrebare o nimereşti, o ştii, dar cealaltă nu o mai ştii. Ai învăţat sau nu ai învăţat. Ai învăţat pentru integrame sau ca să-ţi faci un bagaj de cunoştinţe pentru societatea în care trebuie să intri în societate.
În concluzie, e mai grea crucea familiei decât crucea monahismului.
Este mai grea şi cu o răspundere mai mare. Un monah răspunde de el însuşi, deşi monahul este un rugător pentru toată lumea: şi pentru familia din care se desprinde – el participă la mântuirea familiei prin rugăciune, prin osteneală, prin post. Şi pentru ţară, pentru biserică, pentru vecini, pentru străini, pentru oameni care sunt bolnavi, în spitale, în sanatorii, pentru cei din închisori care nu au posibilitatea să se roage, care au alte presiuni morale sau spirituale care îi apasă, dorul de familie, lipsa de libertate. Monahul participă la mântuirea lumii. Are prezenţă şi în cer şi pe pământ. Când se roagă, aşa zice „Pecetea noastră este în ceruri.”, zice Sfântul Apostol Pavel, deşi suntem pe pământ. Mintea trebuie să fie legată cu Dumnezeu şi cu rugăciunea. Pentru semeni, care este dragostea de aproapele, prin rugăciune. Iar viaţa de familie este foarte grea, cu necazurile zilnice.
Călugăria este o chemare sau orice creştin poate urma calea aceasta?
Este o chemare, dar Dumnezeu îi cheamă pe toţi: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi.” Nu toţi răspund la chemare. Oamenii sunt atraşi foarte mult de cele materiale, de cele prezente. Cine nu are credinţa mai puternică, mai dezvoltată, este atras de cele ce le vede şi le aude, lucrurile care sunt de actualitate şi nu răspunde la chemare. Dacă-i credinţa şi mai slabă, nici nu crede în Dumnezeu. Dumnezeu cheamă pe toată lumea la desăvârşire. “Să fiți desăvârșiți precum Tatăl vostrul din ceruri desăvârșit este.” În Vechiul Testament era porunca înmulţirii: „Creşteţi şi vă-nmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi.”. Dumnezeu are nevoie de sfinţi, ca să urce în Ceruri. Dacă eşti legat numai de cele pământeşti, cum poţi să urci în Ceruri? Trebuie să fii legat de Cer, ca să faci voia lui Dumnezeu, să împlineşti poruncile.
Cum ar trebui să ne creştem copiii? Familia, cum ar trebui să-şi crească copiii?
În dragoste reciprocă, dragoste faţă de părinţi şi dragoste faţă de fraţi şi surori. Dragoste faţă de aproapele. CU spirit creştin, de biserică şi de patrie, ca să fii creştin şi patriot. Dacă trăieşti în România nu te rogi pentru China sau pentru Africa. Cămașa e mai aproape de corp decât alte haine de pe deasupra. Totul pentru Dumnezeu, totul pentru patrie, totul pentru familie şi-apoi totul pentru aproapele. Dumnezeu, aproapele, patria şi familia. Dup-aceea pentru tine. Să-mpartă bucăţica de pâine, sau de mămăligă sau de urdă, cu fratele tău. Copiii care sunt mai mulţi în familie îs mai prietenoşi şi mai milostivi şi mai plini de dragoste, chiar dacă se mai ceartă, se împacă şi se iubesc. Un copil singur, e egoist, crede că totul i se cuvine numai lui. Niciodată nu o să fie iubitor de aproapele, numai de sine însuşi.
Cum să trăiască doi tineri înainte de căsătorie?
Curat, cu sentimente reciproce, intimă iubire dar sufletească. Să fie curaţi. Cum pleci murdar la cununie? Ce cununie să mai faci după ce ți-ai stricat logodnica. Dacă mirele îşi strică mireasa, logodnica, să se despartă de ea chiar dacă au apucat să se cunune. Tinerii acum stau împreună ani şi ani. Alţii se cunună, alţii nu se mai cunună sau se cunună numai la primărie şi stau în fărădelege. Cum să fie bine? Cum să îi placă lui Dumnezeu nişte oameni din ăştia care nesocotesc toate poruncile şi toate legile morale cu care omul se naşte. Stai cu prietena ta şi te culci cu dânsa, stai ani de zile, ce cununie să mai faci că trăieşti spurcat. Eşti murdar din cap până în picioare. Şi când să mergem la cununie să se spovedească. Cu o săptămână înainte să postească, să se spovedească, să se împărtăşească, să fie curaţi. Şi cum era înainte de vreme, când erau vremuri bune. Acum nu mai sunt bune sufleteşte. Mireasa stătea acasă la părinţii ei şi mirele stătea la părinţii lui. Şi veneau naşii la mireasă acasă şi o luau şi o duceau la biserică la cununie. Și se întâlneau la biserică să se cunune. Dar acum ce mai e? Stau c unul, cu altul, cu părinţii, cu toţi, ca vacile în grajd.
Părinte, trăim nişte vremuri în care creştinismul este foarte încercat. Cum să trăim noi, mirenii, pentru a rămâne în Biserica vie?
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, aşa trebuie să trăim. Dacă sunt zeci de milioane de copii aruncaţi de către mamele lor! Aruncaţi în lăzile de gunoi, prin pădure, cum poate să fie bine? De unde bine, dacă nu poate să fie bine? Trebuie să trăim iubindu-ne, ajutându-ne şi să facem eforturi pentru mântuirea noastră, pentru viaţa socială – dragostea de aproapele pentru binele aproapelui. Să muncim din toată inima şi cu corectitudine şi cu conştiinţă creştină şi patriotică. Tot ceea ce faci, faci şi pentru altul, nu numai pentru tine şi să ai conştiinţa că ţi-ai făcut datoria pentru salariul pe care l-ai primit. Nu să înşeli pe unul sau pe altul. Când vine patronul sau directorul să te apuci repede să mai lucrezi, în rest să stai de vorbă. S-avem conştiinţa curată, clară, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu în lume. Dumnezeu vede şi răsplăteşte dacă eşti corect sau nu eşti, dacă ai dragoste sau nu ai dragoste. Nu să faci numai de formă şi să cauţi numai salariul. Să fii demn şi vrednic pentru salariul pe care îl pretinzi. Să-ţi faci datoria, munca respectivă. Dacă unul nu munceşte, celălalt suferă pentru că trebuie să muncească în locul tău. Sunt atâtea terenuri agricole în paragină. Ţara noastră, pe timpul regelui Mihai era „grânarul Europei” Doi dolari erau un leu. Şi acum unde este leul? Dar terenurile sunt nelucrate! Pleacă lumea în Occident. Dar în Occident sunt câini cu colaci în coadă? De unde să fie dacă nu se lucrează? Noi eram ţară exportator de petrol, de grâne şi acum importăm petrol, grâu…
Nu mai producem nimic.
Şi grâul care ar mai fi, nu-l cumpără nimeni. Ţăranul e descurajat. Aducem din export, pe bacşis, pe bani.
Cât de importantă este Taina Împărtăşaniei în viaţa unui creştin?
E cea mai importantă! Creştinul trebuie să se unească cu Dumnezeu. Să ajungă în rai, în Ceruri. Asta se face dacă te uneşti cu Dumnezeu. Mântuitorul, care S-a răstignit pentru toată lumea, doreşte mântuirea oamenilor. Dar cum să-i mântuieşti pe oameni, dacă nu merg la biserică, nu se spovedesc, nu se împărtăşesc, nu se roagă, nu postesc. Zice Mântuitorul sub formă de poruncă: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine rămâne şi Eu întru el. Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, nu are viaţă întru el.” Şi apoi nu sfâdeşte, ci porunceşte: „Aceasta să faceţi întotdeauna spre pomenirea Mea.” Primii creştini se împărtăşeau în fiecare zi. Creştinii de acum, nici o dată în an! Nici măcar o dată în post şi mor nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Mor ca vacile, ca boii, ca oile în câmp când le mănâncă lupu. Ferească Dumnezeu de aşa ceva. Dacă noi petrecem cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu noi, atunci de ce să nu ne împărtăşim? Ce ne împiedică? Necredinţa, lipsa de post, lipsa de comuniune şi de rugăciune cu Dumnezeu, lipsa de dragoste faţă de Dumnezeu. Şi credinţa: nu cred că există rai şi iad, nu cred că este DUmnezeu. Păi de ce nu te împărtăşeşti? De ce rar, dacă poţi să te împărtăşeşti mai des? Beţivul merge la cârciumă toată ziua. Şi când are şi când nu are. Când nu are bani se duce cu paharul, îl scoate și se duce pe la toţi să-i pună în pahar sa bea. Şi preoţii fac foarte mare greşeală că nu împărtăşesc până la 40 de zile. Unde scrie că trebuie să te împărtăşeşti după 40 de zile? Nicăieri. Părintele Cleopa, arhimandritul, de la Sihăstria Neamţ, spunea: „Să nu treacă 40 de zile.” Iar eu spun: să nu treacă luna! Este un Canon al Sfinţilor Apostoli care spune că cel ce lipseşte 2 duminici de la biserică, fără motiv întemeiat, se afuriseşte, se desparte de Hristos. Acum creştinii, când mergeau la Biserică se împărtăşeau. Deci dacă tu nu te împărtăşeşti două duminici şi nu te împărtăşeşti nici a treia, nu mai faci parte din creştinătate. Tu dacă mori, eşti despărţit de Iisus Hristos. Unde te duci? Dacă te împărtăşeşti des, atunci, când ai închis ochii, te duci la Iisus Hristos. Dumnezeu e în tine şi tu în El. Faci parte din familia cerească, dintre prietenii lui Dumnezeu. Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Petrecerea noastră în ceruri este.” Dar dacă nu te împărtăşeşti, nu ai legătură cu Dumnezeu, eşti străin, nu eşti primit în rai. Deci este o foarte mare greşeală că preoţii nu spovedesc şi nu împărtăşesc des. Măcar o dată la două săptămâni. Ca să intri în Canonul Sfinţilor Apostoli, nu depăşi două săptămâni fără să te împărtăşeşti şi fără să mergi la Biserică. La Biserică trebuie mers în fiecare duminică şi sărbătoare. Cât era Regele în ţară, era aşa: pe toate porţile la licee scria: „Nihil sine Deo”, „Nimic fără Dumnezeu.” Şi nu se lucra în sărbătorile cu Cruce roşie, în nicio întreprindere, decât la cele cu foc continuu. Trebuie neapărat să fim creştini. Dacă suntem creştini buni, suntem şi patrioţi buni, suntem şi familişti buni şi membrii ai societăţii buni şi prieteni cu toată lumea. Dumnezeu a făcut oameni nu a făcut naţiuni. Toţi suntem fraţi şi să trăim frăţeşte, să ne ajutăm, dar când e vorba de credinţă, să ne păstrăm credinţa noastră ortodoxă, pentru că e singura care mântuieşte. În afară de Ortodoxie nu există mântuire. În afară de Adevăr, nu există alt adevăr. Este unul singur. Sfântul Apostol Pavel spunea: „Un singur Dumnezeu, o singură credinţă şi un singur botez.” Mai multe nu sunt care să mântuiască. Ele sunt făcute de oameni, de satana, care a făcut toate ereziile din lume şi toate minciunile, ca să-i înşele pe oameni, să le ia bani, să puna preț. Stăpân peste sufletul lui şi peste banii lui, cum fac adventiştii, penticostalii şi toţi ereticii din lume, care-şi fac biserici mereu. În America, la 5-6 ani, tot apare o biserică nouă, ca să scoată bani de la oameni, să-i înşele. Asta este o lucrare drăcească.
Aţi spus că creştinii primelor veacuri se împărtăşeau în fiecare zi. Creştinii de azi sunt mai departe de Dumnezeu. Nu mai trăiesc atât de aproape de Hristos cum trăiau cei din primele veacuri. În contextul acesta nu se mai pot împărtăşi le fel de des.
Nu se poate zilnic, însă o dată pe săptămână, sau la două săptămâni se pot împărtăşi. Că merge la biserică. Luni, miercuri, vineri, nu-i post? E post obligatoriu. Luni s-a pus sfat între iudei cum să-l prindă pe Iisus, să-L omoare, miercuri a fost Mântuitorul vândut și vineri a fost răstignit. Acestea fac parte din postul în cinstea Patimilor Mântuitorului Iisus Hristos și creștinul trebuie să postească aceste 3 zile în mod obligatoriu. „Nu va trece dreptatea voastră, fariseilor și cărturarilor, nu veți moșteni viața cea veșnică.” Ei posteau două zile pe săptămână. Ei nu credeau în Sfânta Treime. Noi credem în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Și în consecință postim 3 zile. Și în afară de asta, în ziua de luni Mântuitorul era urmărit să fie prins ca să-L omoare. Când mergea securitatea să aresteze pe cineva, era bucurie în casa aceea? Toți se plângeau, toți se văitau, nu știau ce să facă. Și așa, când Iisus Hristos este urmărit ca să fie prins și omorât, tu mănânci și te desfătezi și faci păcate? În afară de asta, Îngerul Păzitor este eul nostru. Nu numai prietenul și ocrotitorul nostru, dar el însuși face parte din ființa noastră. El este prezent la toate acțiunile pe care le facem noi în viața aceasta. Permanent ne sfătuiește de bine, permanent se roagă pentru noi, permanent ne îndeamnă să facem binele. Primul gând al omului că vrea să facă un lucru bun, e de la înger. Dracu vine mai târziu, ca să nu-l mai poți face. Când omul moare și merge la judecata lui Dumnezeu, trece prin 24 de vămi. Îngerul păzitor, cu încă 5-6 îngeri, dați de Sfânta Treime merge prin Vămile Văzduhului ca să-i apere de zecile de milioane și miliardele de draci. Îngerul are foarte mare putere. Cel mai mic drac, răstoarnă tot pământul cu copita. Dar Îngerul alungă tot iadul – un singur înger – miliarde și miliarde de draci. Dar când? Cât omul face voia lui Dumnezeu, atunci. Atunci este îngerul mandatat să te ocrotească. Dar dacă tu faci păcate și nu te gândești la Dumnezeu, Îngerul se retrage. Tu l-ai chemat pe satana, cu podoabe, cu păcate, cu băuturi, cu beții, cu înjurături, cu lenevire, nu te rogi, nu postești, nu te spovedești, n-ai grijă de suflet.
Cum e cu Canoanele de pocăință ale Sfântului Vasile cel Mare, după care, pentru unele păcate ești oprit de la Împărtășanie foarte mulți ani?
E normal să fie așa. Primii creștini erau foarte râvnitori către credință. Se împărtășeau în fiecare zi. Dar, Sfinții Apostoli, împrăștiindu-se în lume să propovăduiască Evanghelia, au adus păgânătatea la credință, la creștinism. Au venit cu miile și cu zecile de mii la Biserica lui Hristos, dar și cu obiceiuri păgânești și cu păcate. Nu se educă întrun ceas, întro zi, întro lună, ca să-l faci pe om sfânt desăvârșit. Și dacă făceai păcatele, erai oprit de la împărtășanie. Omul se poate împărtăși cu Dumnezeu, dacă are fapte bune, credință și dragoste. Dacă faci păcate, înseamnă că te-ai depărtat. Dumnezeu ne-a făcut pentru El, dar păcatul ne îndepărtează de El și e normal să apară canoane. Și pentru că era credința așa de înfocată, cu atâta râvnă, și credința era mai recentă pentru că Mântuitorul era plecat din viața aceasta și creștinii erau foarte zeloși, așa cum ar trebui să fim și noi astăzi, e normal că s-au făcut canoane mai departe pentru ca omul să se poată corecta. Canoanele astea morale are și preotul putere de a lega și a dezlega și depinde și de penitentul care se spovedește. Dacă vezi că plânge și că-i pare rău că a păcătuit și vrea să pună începutul cel bun, îl ajuți. Îi dai posibilitatea să dovedescă faptul că într-adevăr s-a corectat. Și dacă s-a corectat l-am împărtășit. Nu este piedică. Dacă nu are omul păcat, de ce să-l opresc de la împărtășanie.
Deci Canoanele Sfântului Vasile nu sunt bătute în cuie. Depinde de fiecare preot.
Sunt mai mulți care au făcut canoane. Sfântul Ioan Gură de Aur și alți sfinți care au intervenit, după anotimp. Canoanele Sfântului Vasile cel Mare nu mai pot fi acum actuale pentru că lumea s-a schimbat. Nu erau atunci nici televizoare, nici calculatoare, nu se vorbea nici de cipuri, nici de mașini, de filme, de telefoane și alte fel de fel de atracții ca acum. Atunci erau oamenii simpli. Omul era predispus să se apropie de Dumnezeu, mai ușor decât acum cu lucrurile acestea complicate ale vieții sociale actuale.
Care credeți că este diferența de trăire liturgică dintre creștinii primelor veacuri și creștinii de acum?
Diferența e foarte mare. Omul când mergea la biserică, mergea cu credință, cu lacrimi în ochi, știind că Dumnezeu este prezent în biserică, în Sfântul Altar, Îngerul este prezent lângă el și că merge la Dumnezeu să se roage ca înaintea Lui. Și se făceau foarte, foarte multe minuni. Acum merg la biserică majoritatea, formal. Mă duc la biserică pentru că trebuie să merg la biserică. Mă duc ca să mă vadă preotul, să mă vadă vecinul. Sau am un mare necaz. Sau mă duc să mă rog pentru reușita la examen, pentru servici sau mai știu pentru ce alte necazuri. Rar sunt cei care se roagă cu adevărat. Și merg cu grabă, nu cu zăbavă. Să se termine mai repede slujba să meargă mai repede acasă. Stă în viserică și se gândește c-au rămas vacile neadăpate sau nu știu ce se mai întâmplă, cu griji pământești. Nu mai au un singur gând, să fie fără griji. La Liturghie spune: „Toată grija cea lumească, să o lepădăm.” Și să o lepădăm cu adevărat că sunt momentele cele mai sfinte. De la Heruvic încolo e Dumnezeu prezent. Și omul tot cu griji pământești. Nici nu stă la slujbă. Stă 10 minute și pleacă. Stă o jumătate de oră, o oră și „Am fost la biserică!” Și stă în picioare. „Am stat în picioare!” La noi nu era așa.
De ce este diferența acesta mare între primii creștini și cei de azi? De ce erau mult mai râvnitori?
Erau mai apropiați de prezența lui Dumnezeu care a fost în lume. Și creștinii erau plini de râvnă și de dragoste pentru că au participat la minunile lui Iisus Hristos. Era credința puternică. Nu erau atâtea modalități de a sustrage mintea și sufletul omului în altă parte. Omul zicea că merge la biserică să se roage lui Dumnezeu. Acum omul e plin de griji: ba că nu are servici, ba că nu are una, ba că nu are alta și el unde se duce, se duce cu un scop, mai mult material decât duhovnicesc. Puțini sunt care merg și la biserică cu adevărat să se închine.
În acest context e mai mare mila lui Dumnezeu față de noi decât față de ei. Avem mai multă îngăduință.
Dumnezeu îngăduie „Nu vrea moarte păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu” și se ostenește pentru toată lumea ca să o atragă la sine și să o mântuiască. Și așteaptă pe omul păcătos zeci și zeci de ani să se întoarcă. Și dacă se întoarce Dumnezeu îl iartă și îl primește cu brațele deschide ca pe fiul risipitor. Care se întoarce cu dragoste, convins. Dumnezeu este „îndelung răbdător și mult milostiv”. L-a iertat pe tâlharul de pe Cruce, pe Maria Egipteanca, pe Maria Magdalena, pe Moise Arabul – care a fost șef de tâlhari. Am citit undeva că a mers un șef mare de bandiți la stareți și a zis „Vreau să mă fac călugăr.” Starețul a zis: „Nu te primesc.” „Dacă nu mă primești te omor.” A scos pumnalul. „Te primesc.” Și l-a primit. Și așa s-a pocăit și s-a corectat încât a ajuns sfânt. Și Dumnezeu ne primește pe toți în Împărăția Lui dar să lăsăm și noi toate. SĂ ne întoarcem cu credință, cu râvnă, cu dragoste, cu dorință fierbinte de a-I sluji. Noi când Îl slujim pe Dumnezeu, ne slujim pe noi înșine. Ne facem nouă bine. Dumnezeu ne răsplătește în continuu. Pentru binele actual, de o durată scurtă, Dumnezeu răsplăteșt o veșnicie întreagă. Vedeți bunătatea lui Dumnezeu? O dragoste nemărginită, neasemănată. Pentru o faptă bună de câteva minute, o oră sau o zi sau două sau un an, Dumnezeu răsplătește o veșnicie întreagă.
Nici nu-ți poți închipui cât de mare e răsplata.
Viața prezentă față de veșnicie e mai puțin decât ai trece un prag.
Mă întorc la împărtășanie. Dezlegarea pentru împărtășanie se dă atunci când din punct de vedere al stării duhovnicești merităm sau e o îngăduință pentru a ne întări n războiul nevăzut?
Nu există merit. Nu suntem vrednici niciodată să ne împărtășim, chiar de ne-am spânzura de limbă. Noi suntem oameni pământeni. Zidiți în trup pământesc, din pământ. Dumnezeu este celest. El este Creatorul, Judecătorul. El hrănește absolut tot. Noi nu ne împărtășim pentru vrednicie. Că ai făcut un păcat mai greu, apoi ai ținut două-trei săptămâni post și apoi gata, ești vrednic. Nu ești vrednic niciodată. Numai din mila și dragostea lui Dumnezeu ne împărtășim. Pentru ce? Pentru porunca Lui că vrea să mântuiască pe tot omul și zice: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu.” Se subânțelege că omul ca să se împărtășească trebuie să fie curat. Dacă te-ai murdărit, du-te și te spală, nu sta așa soios, plin de păcură și de murdărie. Nu-ți iei haină curată peste trupul tău murdar. Du-te la duhovnic să te spovedești, pui început de pocăință, faci fapte bune, dovedești că te-ai corectat. Dar nu pentru că este vrednic. Este vrednic de pedeapsă, dar mila și dragostea lui Dumnezeu îl dezleagă de toate, prin dezlegarea preotului ca să se poată împărtăși. Se unește cu Veșnicia, cu Iisus Hristos, așa spune Sfântul Nicolae Cabasila, Trup cu trup se amestecă, și Sânge cu sânge și Duh cu duh. Cum fierul cu focul se face totul foc așa și noi ne unim cu Dumnezeu și atunci petrecem în Ceruri, cum zice Sfântul Apostol Pavel că „Petrecerea noastră în Ceruri este”. Dar noi suntem nevrednici ca să simțim prezența lui Dumnezeu. Avem o stare de ușurare, bucurie, cât poate omul pământesc să suporte sau să simtă, mai mult sau mai puțin dar unirea este desăvârșită. De-asta omul nu are voie să moară nespovedit și neîmpărtășit, pentru că se duce în iad. Ori dacă se ămpărtășește, s-a unit cu Iisus Hristos, cu Iisus Hristos rămâne. Merge la El dacă este spovedit de toate păcatele bineînțeles. Și să pună început bun. Nu numai să te spovedești, pui și început bun ca să nu mai faci, să te corectezi.
Ați fost la Aiud doi ani. Cum se desfășurau acolo Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei?
Nicidecum nu era pe atunci preot ca să spovedească și să împărtășească. Erau numai ofițerii și subofițerii care toată ziua răcneau , amenințau și trânteau ușile. Îți puneau ochelari la ochi, te împingeau să mergi la baie, dar mai târziu au fost și preoți duhovnici. S-a făcut Liturghia în închisoare. În închisori au fost oameni sfinți, care sunt sfinți cu adevărat și care ar trebui toți canonizați. Cum este Arsenie Boca, Ilie Lăcătușu, Ieroschimonahul Daniil Tudor, Valeriu Gafencu și alții. Pentru acestea mai îngăduie încă lumea, ca să se mai poată încă mântui oamenii, pentru rugăciunile și jertfa lor sângeroasă. Noi trebuie să răbdăm toate pentru Dumnezeu și să mulțumim, să nu ne răzvrătim niciodată. Nu are rost să te răzvrătești că ești nemulțumit. Tu muncește. Cu mai mult, cu mai puțin, cu cât îți dă Dumnezeu să mulțumești și să muncești. Nu să te răzvrătești, că dacă te răzvrătești nici nu muncești, nu mai faci nimic, doar îți strici inima degeaba și te enervezi.
Ați avut meningită cronică mulți ani și v-ați vindecat fără doctor. Cum s-a întâmplat asta?
Prin rugăciune și post. Nu puteam să citesc. Aproape că nu puteam să vorbesc. Capul mă durea de nu știam ce-i cu mine. Băgam capul în apă clocotită și nu simțeam apa fierbinte. Capul mă durea în continuu.
Cât timp?
30 de ani . După 30 de ani m-am vindecat.
Ce-ați simțit când v-ați vindecat. A fost o stare fizică deosebită în acel moment?
Da. Nu pot să spun că mam vindecat 100% dar mulțumesc lui Dumnezeu, cât a trebuit să mă vindec m-am vindecat. Pot să slăvesc, pot să vorbesc, pot să scriu, slavă Domnului. Nu sunt vrednic să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea Lui. Puțin am fost pedepsit pentru ceea ce am greșit înaintea lui Dumnezeu. Bolile vin din mai multe motive. Vin și din blesteme și din păcatele părinților dar și din păcatele personale. Mai vin boli și pentru ca Dumnezeu să Se slăvească în Ceruri, cu bunătatea Lui. Ca orbul din naștere. De ce s-a născut orbul așa? Pentru păcatele lui s-au ale părinților? Ca să se slăvească Dumnezeu în ceruri. Face Dumnezeu minunea pentru ca să se slăvească. Să vadă omul că s-a făcut minune. M-am îmbolnăvit la șira spinării în armată. De cum m-am culcat pe câmp, pe pământ și erau brume mari, geruri. Și am fost vindecat prin rugăciunea arhimandritului Iovan Ioan, când era preot slujitor la mânăstirea Vladimirești. Și la o dezlegare făcută peste 15.000 de oameni odată, am simțit că s-a ridicat o greutate din spate și m-am simțit sănătos.
Am mai avut o vertebră deplasată și aveam mereu tendința să mă aplec în față. Îmi era greu să stau drept. Și la pușcărie la Aiud o dat Dumnezeu de ne-a fugărit pe coridor și o strigat odată: Stai! Atunci mi-au fugit picioarele din față, am căzut pe spate și doar capul l-am ridicat. Am simțit o durere enormă, de nu puteam sa respir. Și am dat cu pumnul în piept ca să pot respira. Atunci s-a îndreptat șira spinării. Altă minune!
Cu ce persoană mai cunoscută v-ați întâlnit în închisoare?
Cu Nicodim Mândiță. Ce a scris el, nu au scris mulți sfinți. Numai l-am văzut mergând pe coridorul celălalt. Era sfânt. Un simplu subofițer a scris ceea ce nu au scris preoții. Câtă înțelepciune, câtă dragoste, câtă răbdare, câtă muncă, câtă credință și câtă știință. Când e să faci un lucru bun, te învață Dumnezeu, îți dă minte. Îngerul te sfătuiește ce să scrii. Cum învață dracu pe păcătoși cum să fure, să omoare, să înjure.
L-ați cunoscut și pe părintele Daniil Sandu Tudor. Spuneți-ne ceva și despre el.
Un adevărat sfânt. Un om cu multă știință de carte. Cu o stare socială deosebită, era fiu de boier. Cu avion propriu, cu două blocuri de 12 etaje în București, singurele blocuri așa de înalte. A lăsat toul și a venit la mânăstire. A mers din curiozitate la Sfântul Munte. În pantaloni scurți, bărbierit, ca un porc fără păr. Și acolo, și-a lăsat barba să crească, a învățat măiestria rugăciunii inimii. Apoi s-a întors în București și 7 ani, la mânăstirea Antim i-a învățat pe călugări să zică: „Doamne Iisuse Hristoare, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Și apoi s-a făcut pustnic. Pe la Râpa lui Coroiu, pe la Sihăstria Neamțului, la Slatina. Apoi a venit aici la Schitul Rarău ca stareț. Printr-o minune cerească a ajuns călugăr. El s-a hotărât în muntele Athos, ca să meargă la mânăstire. Și venind acasă și având o fată și un băiat care erau studenți a zis să aștepte ca fata să se mărite și băiatul să termine studiile. Și a durat doi ani. Și a luat foc avionul, la 2000 de metri înălțime și în clipa aceea a spus: „Dacă scap, mă duc la mânăstire.” Nu știe când a făcut contact cu pământul. Era perfect sănătos. Și nu a mai mers pe acasă. Direct la mânăstirea Antim s-a dus.
El a participat și a scris acatistul Rugului Aprins, o rugăciune deosebită, mai greu de înțeles pentru cei care nu sunt duhovnicești.
Era blând, era smerit, era râvnitor, mânca o dată în săptămână, toată noaptea era treaz. Când te duceai la el, vedeai mereu lampa aprinsă. N-ajungeai la ușă și el deschidea ușa. Noi mergeam pe iarbă desculți, că era vară, și el zicea: „Ce-i fiule?” El știa cine vine și pentru ce vine. Îți punea mâna pe cap și îți făcea o dezlegare și gata, era foarte bine. Când făcea o rugăciune, se împlinea. Era un monah desăvârșit. Cu credință neîntâlnită, cu râvnă nemaipomenită. La superlativ toate cele bune. Cu o cultură foarte mare. Trimitea partidul comunist fel de fel de activiști ca să discute și pe toți îi făcea … știți cum? … numai închinându-se, treceau pe sub icoana Maicii Domnului. Și atunci au zis ca să-l aresteze și să-l distrugă. Nu-l putea birui nimeni. De la vârsta de 8 ani citea cărți de filosofie. Ce minte avea! Avea vreo 6000 de volume biblioteca lui. Știa vreo 4-5-6 limbi străine pe care le vorbea curent și nu avea adversar în discuție. Pe toți îi întorcea la credință.
Mai este Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni, aici?
Nu. Au dus-o dincolo, pe timpul Austro- Ungarilor când a venit generalul Bucov și a distrus toate mânăstirile din Ardeal. Și a ajuns până la Suceava cu armata, să distrugă Ortodoxia. Icoana Maicii Domnului a dispărut de trei ori și ieroschimonahul Sisoe care era starețul mânăstirii făcea rugăciune și icoana se întorcea înapoi. Și a observat a treia oară când a venit icoana: „De ce pleacă icoana aceasta, Stăpână? Unde pleacă icoana mea, acolo (Nu înțeleg. Min 57:44)… austriecii dau foc. Si au adunat toți locuitorii din zonă, câți erau la 1775. După ce au âncărcat tot au intrebat „Unde mergem?” „Veniți după mine!” spune icoana – Maica Domnului a vorbit prin icoană. Și s-a urcat icoana sus câțiva metri și au mers peste munte și au făcut cărare peste muntele Rarău. Au trecut frontiera, dincolo de munte, la vreo 2 kilometri este o poiană mai mare ca asta. Acolo era hotarul, stăteau grăncierii. Au trecut în ziua mare cu caravana cu încărcătură. Aici a rămas doar Biserica, construcția din lemn. Și i-au dat foc austriecii, după cum a spus Maica Domnului. Și au trecut în ziua mare fără să vadă și fără să audă. Vă puteți închipui minune! Și au ajuns cu bine, au trecut frontiera în Țara Românească.
Icoana este la Rarău în schimb aici avem 13 icoane făcătoare de minuni, 6 izvorâtoare de mir și 7 cu lumină cerească. Și acoperământul Maicii Domnului a fost aici. A venit ÎPS Pimen toamna și a cerut icoana de dincolo, când a început a se construi mânăstirea. Era greu la început. Nici drumul nu era bun, nu era nici lumină, nici clădirea nu era, numai pădurea. Stăteau muncitorii sub copaci și dormeau. Lucrau peste 30 de muncitori zilnic. Și ne-am dus să cerem icoana. Biserica era deja ridicată. Și cum era după revoluție și se retrocedau toate, am zis să luam icoana, să ne luăm dreptul nostru. Și a zis da, aveți dreptate, dar apoi a zis că nu, lăsați icoana să stea acolo, că toate icoanele Maicii Domnului sunt facatoare de minuni. Și cu adevărat așa este. A început iarna și după privegherea din 24-25 martie 2001 – 2002, s-a întâmplat minunea. După ce s-a terminat slujba au ieșit oamenii afară. Și au năvălit toți. „Vai, dar ce se vede pe cer?” Am ieșit afară. Era ceva incredibil, nu am văzut în viața mea așa: cerul era de o seninătate neîntâlnită, pură cu desăvârșire și cerul plin de stele, stea lângă stea. Era 11.30 noaptea. Dacă aruncai acul în iarbă, îl vedeai poate mai bine ca ziua. Și dintr-o dată, un brâu de lumină din partea dreaptă, peste curte și peste biserică , către hotarul mânăstirii noastre. Un brâu lat, cam de jumătate de metru, dar la înălțime. Și s-au desprins niște lumini de sus. Am zis că sunt stele, ne facem cruci că e Sfârșitul Lumii și cad stelele. Au trecut prin brâu, până aproape de pământ, de 3 ori, 7-8-9 lumini câte-or fi fost, Dumnezeu știe, că se vedea grozav. Și s-au împrăștiat și mergeau așa, în formă de joc, prin lumină. Întro secundă era dispărută lumina, întro secundă trecea în partea cealaltă și din toate părțile treceau prin brâul de lumină, așa, ca întrun joc. Și am stat toată noaptea și ne-am uitat și a doua noapte și a treia noapte, trei nopți în șir. Și am zis: ce poate să fie semnul ăsta ceresc? Și mi-am adus aminte de biserica din Vlaherne când Acoperământul Maicii Domnului, Sfântul Omofor, a acoperit lumea ce era în biserică și se ruga ei. Ei, noi am renunțat la Icoana Maicii Domnului de la Rarău, iar Maica Dmomnului ne-a arătat că este prezentă aici și ne acoperă pe noi și ne ocrotește și ne ajută. Și într-adevăr, din clipa aceea a început mânăstirea să răsară. Vedeți acum cum este: două biserici, casa asta mare, case mai mici, brutărie, dormitoare, grajd, clopotniță. S-au ridicat toate foarte rapid. Am cunoscut mâna Maicii Domnului. Noi n-am avut ctitor. Nimeni nu a dat un leu! Nici statul, nici Patriarhia, nici Mitropolia, nici Episcopia, nici Protopopiatul, nici preoții de mir. Singurii ctitori sunt Iisus Hristos și Maica Domnului. Toate icoanele mari din biserica mare sunt făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir. Și în Paraclis la fel. Este forte greu să vorbești despre tainele cerești. Este mai puțin credibil când vorbești despre Dumnezeu decât dacă-i spui despre o bombă cu hidrogen pe care au făcut-o Africanii, de exemplu. Toată lumea crede ce se face pe pământ, dar ce face Dumnezeu în chip tainic, asta nu mai crede nimeni. Eu, de exemplu, mai mult cred că există Dumnezeu, decât că exist eu, ca persoană, în viață. Dumnezeu este totul.
Care este cea mai mare virtute?
O virtute care le cuprinde pe toate, smerenia cu dragostea. Mântuitorul zice: „Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima.” Omul care este smerit, este și blând, are și dragoste.
Cum să dobândim dragostea și smerenia?
Întâi și-ntâi trebuie să ai credință. Știind că dacă faci bine cuiva, îți faci bine ție și Îl lauzi pe Dumnezeu. Și prin ascultare se dobândește smerenia. Dacă ești ascultător, înseamnă că ești smerit, dacă nu, nu. Și prin rugăciune. Să ceri de la Dumnezeu, virtutea se cere. Noi nu ne naștem cu virtuți ci cu predispoziție spre o virtute.
Acesta este talantul, predispoziția spre virtute.
Tot copilul se naște cu dragoste față de credință și față de părinți, cu recunoștință. Și animalele au dragoste și recunoștință mai mult decât au oamenii astăzi.
Cum să ne rugăm?
Cu smerenie și cu credință. Și cu răbdare. Cu multă umilință. Spune Sfântul Isaac Sirul că: „cel care se roagă, nici nu știe să se roage dacă e smerit cu adevărat. Se așterne cu fața la pământ și așteaptă să vadă ce face Dumnezeu cu el. Și întrun timp oftează și zice: «Doamne, milostiv fie mie, păcătosul!» Atât, nu știe mai mult. Ca și vameșul din fundul templului care nu îndrăznea să ridice ochii de la pământ și zicea “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!” Asta este rugăciunea. Și să știi că vorbești cu Dumnezeu. Nu vorbești cu tine însuți ci cu Dumnezeu care este prezent.
Care este cel mai mare păcat?
Necredința pentru că necredința face toat păcatele fără opreliște și erezia care aduce hulă împotriva lui Dumnezeu. Ereticii, de la Vama 24, vama dreptei credințe, se duc în străfundurile iadului.
Cum să ne ferim de a cădea în necredință?
Când interesul material, personal, copleșește, atunci omul își pierde credința. Ca să dobândești credința cu adevărat, trebuia să te rogi, să-L simți pe Dumnezeu prezent. Dumnezeu se simte! Așa cum te apropii de o sobă iarna, care este fierbinte și cu cât te apropii simți căldura ei, deși căldura nu se vede, tot așa Îl simți și pe Dumnezeu. Nu-L vezi cu ochii, dar simți că Dumnezeu este lângă tine, prezent chiar în tine.
Un sfat pentru familiile care vor să trăiască în Hristos.
Mai presus de toate, zice Mântuitorul Hristos, „căutați Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și celelalte vi se vor adăuga vouă”. Să căutăm credința, rugăciunea, smerenia, postul, viața curată, cât mai curată deoarece cununia este spre naștere de fii nu spre desfrânare, cum se întâmplă astăzi. Și atunci toate se fac bune și spre voia lui Dumnezeu. Caută pe Dumnezeu înainte de toate și Dumnezeu îți ajută, îți împlinești, faci și casă, cumperi și pământ, duci copiii la școală, copiii sunt cuminți, ascultători, răbdători, totul merge bine și ai o stare de mulțumire sufletească. Omul dacă nu are mulțumire sufletească, degeaba trăiește pe pământ. Iar mulțumirea sufletească o dobândești numai dacă ai legătură cu Dumnezeu. În măsura în care te apropii de Dumnezeu ai mulțumire sufletească, pentru că Îl simți prezent. Dar dacă nu Îl ai pe Dumnezeu, nu ai nimic. Poți să ai tot globul pământesc, ce faci cu el? Mori ca un neghiob. Cu mustrări de conștiință și fără liniște și tulburat de gânduri și fel de fel.
Un sfat pentru tineri.
Tinerii trebuie să ia exemplu de la bătrâni, dacă mai există pe colo câte unul care a trăit cu adevărat creștinește. Tinerii să se apropie de Dumnezeu. Să fie recunoscători față de părinți și ascultători. Să fie răbdători, să muncească, să se roage și să fie patrioți. Să fie creștini cu adevărat.
Interviu realizat de Cezar Machidon
sursa:http://foaienationala.ro/
