Să ne rugăm cum putem

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                                                        şi să stăruim în rugăciune

„Să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune” (II)

Există un progres în rugăciune? Dacă da, toate etapele rugăciunii sunt absolut necesare pentru mântuire?

Da, există un progres în rugăciune. Rugăciunea – se afirmă în Pateric şi în Scara Sfântului Ioan Scârarul – este „oglinda sufletului”. Sfântul Ioan Scărarul afirmă despre rugăciune că pentru cel ce se roagă, ea este „judecată şi judecătorie şi scaunul Judecătorului, înainte de Judecata viitoare”. în acest înţeles vorbind, rugăciunea îl reprezintă cel mai mult pe rugător, după aşezarea lui sufletească. Aşa se face că Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune că există „rugăciune spurcată sau întinată”, „rugăciune furată”, „rugăciune pierdută” şi „rugăciune curată”.

Fiecare dintre aceste feluri de rugăciune este la nivelul celui ce se roagă. Cel care are mintea întinată îşi întinează şi rugăciunea, căci aduce în ea întinăciunile din suflet, el fiind întinat de imagini necuviincioase, pe care le poartă ca pe nişte pete pe sufletul său, de pe urma unor acumulări nefireşti, pe care le-a depozitat în suflet, de unde apar la suprafaţă mai ales în vreme de liniştire, în vreme de luare aminte la sine şi în chip deosebit în rugăciune. întinăciunile acestea întinează şi mintea, precum şi tot ce iese din ea, deci şi rugăciunea, mai ales dacă rugăciunea este doar o angajare exterioară, o rugăciune de program, şi nu o rugăciune în care sufletul se manifestă pe el însuşi cu trebuinţele lui, ci este o rugăciune „în” şi „prin” care sufletul caută să se disciplineze.

Rugăciunea curată se consideră, în general, a fi semnul nepătimirii sufletului. Numai cei nepătimaşi au rugăciunea curată de imagini şi de idei sau de simţiri necorespunzătoare cu curăţia sufletului. în rugăciune, sufletul se cuprinde pe sine însuşi, cu tot ceea ce este el. Dacă în suflet există patimi, patimile se infiltrează şi în rugăciune, iar rugăciunea este purtătoare de lucruri rele, de necuviinţe, de preocupări necorespunzătoare cu ceea ce vrea Dumnezeu de la om. Când sufletul este pătimaş, pătimaşă este şi rugăciunea lui. Când sufletul este curat de patimi, curată îi eşte şi rugăciunea.

Mai există şi stări intermediare între rugăciunea întinată şi cea curată: „rugăciune furată”, când preocuparea de rugăciune este pe plan secundar şi când preocupările principale îşi pun pecetea pe suflet. Şi mai există şi o „rugăciune pierdută”, care nu mai este în planul conştiinţei, ci este doar o formalitate.

În sfârşit, dat fiind faptul că nu toate gândurile care ne vin în minte la rugăciune sunt rele prin calitatea lor, ci sunt şi unele gânduri care, deşi nu se potrivesc cu rugăciunea, deoarece aduc o împrăştiere a rugăciunii sau o umbrire a ei, s-ar putea spune că rugăciunea este curată şi când în ea nu se amestecă astfel de gânduri, care nu întinează rugăciunea, ci doar o umbresc.

Dat fiind faptul că rugăciunea este la nivelul celui care se roagă, ne putem gândi şi la o rugăciune a celor contemplativi, la o rugăciune în care „învie Dumnezeu şi se risipesc vrăjmaşii Lui”. Ne putem gândi la o rugăciune în care „iadul e omorât prin strălucirea dumnezeirii” Mântuitorului. Ne putem gândi la o rugăciune „în care iadul se-nspăimântă”, cum se afirmă aceasta în legătură cu Sfântul Ioan Românul sau Valahul, martirizat în 12 mai 1661, la Constantinopol, şi pentru care a alcătuit IPS Bartolomeu al Clujului un acatist minunat, în care, între altele, se spune: „Bucură-te, rugăciune-n care iadul se-nspăimântă”. Tot aşa poate fi amintită rugăciunea Sfântului Calinic de la Cernica, pentru care acelaşi ierarh are cuvintele: „Bucură-te, rugăciune”, „Bucură-te, clopotarul rugăciunii de sub şoapte”, „Bucură-te, psalm de noapte”, „Bucură-te, noapte vie” etc.

Pentru mântuire este necesară stăruinţa în rugăciune. Şi e sigur că dacă cineva stăruie în rugăciune, progresează în ea. Mântuirea însemnând şi eliberarea de patimi, am putea spune că numai cei cu rugăciunea curată sunt mântuiţi. Dar nu ştim dacă e aşa. Nu ştim dacă e aşa, pentru că în Sfânta Evanghelie, în legătură cu mântuirea, ca răspuns la întrebarea: „Cine poate să se mântuiască?”, Domnul Hristos a dat răspunsul: „La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mc 10, 27). Partea noastră este să înmulţim rugăciunea şi să avem grijă de calitatea ei. Iar de celelalte se va îngriji Dumnezeu. Noi aducem cele pentru jertfă, iar focul contemplaţiei şi al rugăciunii contemplative îl aprinde Dumnezeu, cum l-a aprins pe vremea lui Ghedeon (cf. Jud 6, 21).

Cineva spunea: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie. Câţi dintre noi ar putea spune că au ajuns la rugăciunea mai presus de lume, la rugăciunea Sfântului Calinic, despre care se spune în acatistul său, scris de IPS Bartolomeu: „Bucură-te, cel ce-n rugă colinzi raiul ca pe nori. Bucură-te, că tot cerul cu genunchii îl masori”, şi-n altă parte: „Bucură-te, cel ce-n veghe faci din inimă lăută”, iar în alt loc: „Bucură-te, că-n tăcere umpli cerul de cântare”.

Pentru mântuire este necesară angajarea în rugăciune, într-o rugăciune la nivelul nostru – pentru că nimeni nu poate sări peste umbra lui -, şi stăruinţa în ea, făcând din toate ale noastre o rugăciune, o „slujbă adusă lui Dumnezeu”. Evanghelia nu mărturiseşte nicăieri vreo preocupare specială de rugăciune sau cu rugăciunea, ci doar ne îndeamnă la rugăciune. în Evanghelie şi în scrierile Sfinţilor Apostoli, în scrierile neotestamentare, nu se spune nimic, nu se ştie nimic despre nişte profesionişti ai rugăciunii, ci doar despre angajarea în rugăciune şi la rugăciune.

Ne mântuim cu rugăciunea pe care o facem, cu stadiul de rugăciune la care am ajuns. Chiar dacă ştim despre progrese în rugăciune şi despre progresaţi în rugăciune, partea noastră rămâne doar să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune, să ne luptăm în rugăciune şi să aşteptăm darul lui Dumnezeu, către Care ne îndreptăm rugăciunea, şi să aşteptăm şi ajutorul de mântuire al Maicii Domnului şi al sfinţilor.

Este rugăciunea o lucrare a minţii, după cum afirmă Evagrie Ponticul – „rugăciunea este convorbirea minţii cu Dumnezeu” – sau ea angajează întreaga fiinţă umană?

Într-adevăr, Evagrie Ponticul defineşte rugăciunea ca „vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Prin aceasta el nu vrea să spună că în rugăciune este angajată numai mintea, ci că prin minte sufletul se exprimă pe sine, cu toate ale lui, mintea fiind facultatea prin care sufletul vorbeşte cu Dumnezeu şi, de altfel, şi cu oamenii. Sufletul fără minte nu se poate exprima pe sine, iar mintea are capacitatea de a da contur şi glas sufletului în întregimea lui. S-ar putea spune tot aşa de bine că „rugăciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu”. Nu îl corectăm pe Evagrie Ponticul, ci lăsăm definiţia lui aşa cum este, dar noi spunem că „rugăciunea este vorbirea sufletului, prin minte, cu Dumnezeu”. Mintea nu se exprimă pe sine, ci exprimă întregul uman, suflet şi trup, întreaga fiinţă umană aşa cum o cunoaştem noi: un tot unitar, cu manifestări spirituale şi materiale.

Dialoguri duhoviceşti, Arhimandritul Teofil Părăian

Să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune”

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                           „Să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune” (III)

- În ce măsură rugăciunea este a noastră dacă, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm 8, 26)?

-De la Sfântul Apostol Pavel aflăm că „Duhul vine slăbiciunii noastre în ajutor, căci să ne rugăm cum trebuie nu ştim. Singur Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm 8, 26).

                   Avem aici afirmată partea omului şi partea Duhului Sfânt în rugăciune. Partea omului se caracterizează prin „slăbiciune”, iar Duhul Sfânt vine cu lucrarea şi cu puterea Sa ca să plinească pe cele neputincioase. Până unde merge lucrarea omului şi unde începe lucrarea Duhului Sfânt şi când anume se desfăşoară ea nu e uşor de ştiut. E sigur însă că nu toate rugăciunile noastre sunt asistate de Duhul Sfânt. în orice caz, rugăciunea spurcată şi cea împrăştiată, în general, nu reflectă prezenţa Duhului Sfânt. Sfântul Pavel afirmă că „Duhul vine slăbiciunii noastre în ajutor şi se roagă pentru noi cu suspine negrăite”.

 Dacă rugăciunea noastră nu e depăşită prin Duhul Sfânt, încă nu e şi a Duhului Sfânt şi mai ales nu e a Duhului Sfânt. După conţinutul lor, noi credem că sfintele slujbe sunt de la Duhul Sfânt. Nouă ne rămâne să dăm viaţă în noi textelor de slujbă, la măsurile omului, şi să aşteptăm venirea Duhului, ca să le dea conţinut pentru noi şi putere înaintea lui Dumnezeu. Totuşi nu se poate spune în ce măsură rugăciunea este a noastră şi numai a noastră după partea omului, şi în ce măsură este a Duhului Sfânt în noi şi este mai mult a Duhului Sfânt decât a noastră. Să ne facem partea noastră, să ne dăm partea noastră de contribuţie, şi atunci putem să aşteptăm şi partea Duhului Sfânt, ca rugăciunea să fie deplină şi să fie cu har.

- „Rugăciunea e Dumnezeu” îndrăzneşte să afirme Grigorie Sinaitul în Filocalia VIII. 

Orice rugăciune este unirea omului cu Dumnezeu sau numai un anumit fel de rugăciune?

- Afirmaţii ca aceea a Sfântului Grigorie Sinaitul, că „rugăciunea e Dumnezeu”, sunt exagerate. Sfântul Isaac Şirul, vorbind despre smerenie, spune că are de vorbit „despre Dumnezeu”. În Pateric se spune despre Cuviosul Macarie cel Mare că „s-a făcut dumnezeu pământesc. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Cuviosul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea, ca şi când nu le-ar fi văzut, iar pe cele despre care auzea, ca şi când n-ar fi auzit de ele”. Şi se mai spune în Pateric că „cel ce primeşte pe fratele său primeşte pe Domnul Dumnezeul său”. Mergând pe aceeaşi linie, dat fiind faptul că în Epistola I sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan stă scris că „Dumnezeu este iubire”, s-ar putea spune tot atât de bine că vorbind despre iubire vorbim despre însuşi Dumnezeu. Or nu este aşa, de vreme ce, chiar dacă se spune că „Dumnezeu este iubire”, nu se spune şi că „iubirea este Dumnezeu”. Deci e deosebire între Dumnezeu şi între iubire, după cum e deosebire între Dumnezeu şi smerenie, între Dumnezeu şi rugăciune, între Dumnezeu şi omul pe care îl primim noi în numele lui Dumnezeu şi care totuşi nu este Dumnezeu, ci este numai un om „trimis de Dumnezeu la noi”. După aceea, Sfântul Macarie cel Mare – oricât de mare ar fi el – este prea mult să se spună că este „dumnezeu pământesc”, fie şi în situaţia că se asemăna cu Dumnezeu prin ceea ce făcea. Oricum, el este un om pământean, cu multă apropiere de Dumnezeu, asemănându-se cu Dumnezeu, fără însă să fie şi Dumnezeu.

Nu orice rugăciune este „unirea omului cu Dumnezeu”, dar orice rugăciune conştientă şi angajantă îl pregăteşte pe om pentru unirea cu Dumnezeu, îi face loc lui Dumnezeu în viaţa omului. Iar rugăciunea care uneşte pe om cu Dumnezeu este rugăciunea care prin lucrarea ei ne ridică mai presus de noi înşine şi mai presus de lume. Rugăciunea formală, rugăciunea de pravilă, rugăciunea împrăştiată şi cea necurată sunt doar nişte mijloace de a ne ridica la adevărata rugăciune, care prin rostul ei ne ridică la Dumnezeu şi ne uneşte cu El.

- Cum se poate ajunge la rugăciunea curată, fără gânduri? Liniştirea este un dar al lui Dumnezeu sau este o lucrare a omului?

- La rugăciunea curată, la rugăciunea fără gânduri rele şi chiar fără gânduri străine de rugăciune, la rugăciunea de un singur gând, la rugăciunea care-L afirmă pe Dumnezeu, se ajunge numai atunci când „tace tot trupul şi nimic în sine nu gândeşte”, cum ni se dă îndemnul în Sâmbăta cea Mare. La o astfel de rugăciune se poate ajunge numai când „Hristos Se face toate” celui ce crede, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul.

Liniştirea este si o lucrare a lui Dumnezeu, în înţelesul că „liniştirea este curăţirea de patimi”, dar este si o lucrare a omului, în înţelesul că ea se rea-lizează şi prin osteneala omului, ca şi prin ocolirea pricinilor care favorizează păcatele şi patimile, ca şi prin mijloacele care înmulţesc virtuţile. La realizarea liniştirii ne ajută şi retragerea, şi însingurarea pentru Dumnezeu, plugăria sufletului fiind „singurătatea trupească, rugăciunea trupească multă şi a-ţi vedea păcatele, iar la ale altora a nu lua aminte”.

Dialoguri duhoviceşti, Arhimandritul Teofil Părăian

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:
- "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o:
- "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit:
- "Mă rog, cum să nu mă rog".
- "Şi cum te rogi?".
- "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". Femeia l-a întrebat în final:
- "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa:
- "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".

Puterea rugăciunii nu stă în multă vorbărie, ci în sinceritatea suspinului de rugăciune; rugăciunea puţină, sinceră şi la obiect, spusă de mai multe ori pe zi, cu constanţă, valorează cu mult mai mult decât rugăciunea multă spusă cu făţărnicie, citită doar cu buzele, mecanic, dar netrăită în inimă.

Cum trebuie să se roage o familie creştină?

Tema despre care vorbim astăzi are ca punct de plecare cea mai frumoasă iubire din această lume, iubirea dintre părinţi şi copii, de aceea pentru împlinirea ei în mod desăvârşit întotdeauna se apelează la Dumnezeu.Rugăciunile făcute de părinţi pentru copii sunt primele care se înalţă către Dumnezeu. Părinţii se roagă pentru copilul lor încă din momentul în care află că îl vor avea, iar după naştere aceste rugăciuni îl însoţesc pe copil pe parcursul întregii sale vieţi. Grija mamei e proverbială şi se transformă în rugăciune pentru copil ori de câte ori mama ştie că fiul sau fiica trec prin momente cruciale ale vieţii. Rugăciunea părinţilor pentru copii, pe care o găsim în toate cărţile de rugăciuni, spune lui Dumnezeu: "Să binecuvântezi şi să ai milă întotdeauna de aceşti copii cu care m-ai binecuvântat. Păzeşte-i de toate relele văzute şi nevăzute", arătând că părinţii cer binecuvântarea, mila şi paza lui Dumnezeu pentru cei pe care îi consideră un dar şi o binecuvântare dumnezeiască pentru ei.

Rugăciunile părinţilor sunt rugăciuni cu putere multă, ele izvorând din dragostea ce le-o poartă. Gândind la propria-mi viaţă, realizez că rugăciunile tatălui meu, preot de peste 35 de ani, şi ale mamei mele au rodit în ceea ce sunt eu astăzi, slujitor al aceluiaşi Sfânt Altar. În sufletul meu un loc aparte îl ocupă bunica mea, Ana, pe care în copilărie o auzeam în fiecare seară, din camera alăturată, cum şoptea rugăciuni pentru noi şi cum îl ruga pe Bunul Dumnezeu să ne dea de toate. Nu cerea nimic pentru ea, ci toate le cerea pentru noi, copiii şi nepoţii ei. Cu siguranţă rugăciunile părinţilor şi bunicilor mei au rodit, ajutându-mă ca astăzi să-I slujesc lui Dumnezeu.

Este normal ca oamenii în această lume să fie recunoscători! Trebuie să fim recunoscători mai întâi faţă de Dumnezeu, iar apoi faţă de toţi oamenii care ne fac bine. Cei ce ne fac cel mai mult bine, în viaţă sunt părinţii noştri, cărora pe lângă recunoştinţa pe care le-o datorăm, trebuie să le purtă de grijă aşa cum şi ei ne-au purtat de grijă atunci când eram mici, vulnerabili şi neputincioşi.

Grija faţă de părinţi, de care vorbeam mai sus, nu trebuie să se rezume doar la nivel fizic, material, ci ea trebuie să se manifeste şi în plan spiritual şi duhovnicesc. Aşa cum părinţii au grijă să învăţăm din fragedă pruncie poruncile lui Dumnezeu, rugăciuni sau norme morale după care să ne ghidăm în viaţă, şi copiii au obligaţia ca atunci când părinţii sunt în neputinţă sau boală să se roage pentru ei. Şi slujbele de pomenire pe care le facem pentru părinţii noştri mutaţi la Domnul, sunt rugăciuni ale copiilor pentru părinţi şi ele arată recunoştinţa şi iubirea pe care le-o purtăm câte zile avem pe pământ.

Părinţii sunt cei dintâi care ne învaţă să îngenunchem în faţa unei sfinte icoane, ne împreunează mâinile şi ne învaţă să rostim rugăciuni.

Darurile se primesc şi ne bucură. Părinţii sunt un dar existenţial pentru copii. Dacă avem conştiinţa că părinţii sunt dar de la Dumnezeu permanent, ne vom ruga pentru ei, vom mulţumi că îi avem şi vom cere lui Dumnezeu să nu ni-l ia înapoi; copiii sunt un dar de la Dumnezeu şi de aceea părinţii, mulţumind se roagă pentru copii pentru a nu îi pierde. Atât unii, cât şi alţii trebuie să se roage zilnic pentru cei ce le-au împlinit viaţa şi pentru cei care le-au dat viaţa.

Interesant este că şi în rugăciuni părinţii sunt jertfelnici, preferând să ceară lui Dumnezeu să împlinească copiilor toate cele necesare şi lăsându-se de cele mai multe ori pe ei deoparte, inclusiv în ceea ce priveşte mântuirea.

Pr. Marcel Nicolae Mărginean, Biserica „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil", Zărneşti, judeţul Braşov

Când ne sunt ascultate foarte repede rugăciunile

Răspunsuri duhovniceşti

Pr. Răzvan-Andrei Acostioaei
Părinte, cum e cel mai bine să ne rugăm: cu voce tare, în şoaptă sau în gând?
Potrivit „Învăţăturii de credinţă ortodoxă“, ne putem ruga în gând, cu glas tare sau chiar în amândouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni. Rugăciunea cu glas tare are însemnătatea ei: exteriorizează simţămintele lăuntrice ale omului şi face legătură cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Totodată, răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel care o rosteşte, cât şi în cel care o ascultă. Rostirea rugăciunii cu voce tare creşte de multe ori capacitatea de concentrare a celui ce o rosteşte şi, astfel, într-o formulare pregnantă, putem spune că numai în rugăciunea trăită fără risipire creştinul este în mod efectiv el însuşi. Este bine să ne rugăm în orice mod putem. Puterea şi acţiunea cuvântului rugăciunii nu depind în mod esenţial de modul în care este rostită, ci de faptul că omul „se aşază“ cu sufletul şi cu trupul înaintea lui Dumnezeu „liber de mânie şi de gând“. (I Timotei 2, 8).

Când împlineşte Dumnezeu rugăciunile noastre?

Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însoţită de post, de milostenie şi viaţă fără prihană. Milostenia şi postul sunt aripi care înalţă rugăciunea. Aceste trei fapte bune - rugăciunea, postul şi milostenia - se întrepătrund şi se ajută între ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugăciunile noastre sunt foarte repede ascultate când chemăm în ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi când aceste rugăciuni sunt făcute de mai mulţi credincioşi împreună. Părintele ceresc ascultă şi împlineşte rugăciunile noastre când stăm dinaintea Sa cu gândul neîmprăştiat, cu evlavie şi smerenie, cu încredere fiască, când alungăm din minte orice gând omenesc, orice grijă pământească şi orice pornire pătimaşă, venind în tainică comuniune cu El. Însă chiar dacă Dumnezeu nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în suflet, făcându-l mai bogat, mai matur. Sub razele sfinte ale rugăciunii, sufletele noastre cresc, se înalţă şi pârguiesc în noi roade tainice.

http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/cand-ne-sunt-ascultate-foarte-repede-rugaciunile

TREPTELE RUGĂCIUNII

.1) Deprinderea dobândită din obişnuitele rugăciuni săvârşite cu glas tare în biserică şi acasă.
2) Înrudirea gândurilor şi simţămintelor născute din rugăciune, cu mintea şi cu inima.
3) Rugăciunea neîncetată. Rugăciunea lui Iisus poate să se săvârşească pe toate treptele acestea, dar
adevăratul ei "loc" se află în rugăciunea neîncetată. Cea dintâi cerinţă pentru buna izbândire a unei
rugăciuni este curăţirea inimii de patimi şi de orice altă legătură împătimită faţă de toate cele
simţite. Fără aceasta, rugăciunea va rămâne mereu pe treapta cea dintâi, pe treapta citirii. Pe măsura
curăţirii însă, rugăciunea citită va trece într-o rugăciune făcută cu mintea şi cu inima. Iar când inima
se va curăţi cu totul, atunci vor fi puse temeliile rugăciunii neîncetate. Cum trebuie să lucraţi? În
biserică urmăriţi slujba şi păstraţi gândurile şi simţămintele, pe care ni le dau slujbele dumnezeieşti.
Acasă treziţi în sinea voastră gânduri şi simţăminte în legătură cu rugăciunea şi întreţineţi-le în
sufletul vostru cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
15. Rugăciunea are felurite trepte. La început este numai o rugăciune vorbită; dar împreună cu ea
trebuie să meargă rugăciunea minţii şi a inimii, care trebuie să ajungă să-şi câştige căldura şi să se
sprijine pe cea citită. Numai după aceasta, rugăciunea minţii dobândeşte o stare de neatârnare şi ni
se descoperă, când lucrătoare, prin încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de mişcări
duhovniceşti. În forma cea din urmă, ea este totdeauna cu acele atrageri de care am vorbit şi care ne
trec înlăuntrul nostru la faţa lui Dumnezeu; ea se săvârşeşte odată cu ele şi sporeşte dintr-însele.
Mai tîrziu, când starea în care se află sufletul în timpul acestor atrageri, ajunge să fie statornică,
atunci rugăciunea făcută de minte şi de inimă, ajunge neîncetată în lucrarea ei. şi încă mai mult,
atragerile vremelnice de mai înainte se schimbă în stări de contemplare, în timpul cărora şi din care
se descoperă şi rugăciunea contemplativă. Contemplarea este supunerea deplinăa minţii şi a întregii
vederi lăuntrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se află în afara lui este uitat,
iese din conştiinţă; mintea şi conştiinţa trec şi intră în subiectul contemplării în aşa chip, încât ele
parcă nici n-ar fi în noi.
16. "Faceţi în toată vremea întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri". (Efes. 6. 18). Arătând
trebuinţa rugăciunii, Apostolul arată totdeauna cum se cuvine ca să fie rugăciunea ascultată. Mai
întâi, zice: "rugaţi-vă cu toată felurimea rugăciunilor şi cererilor, cu toată osârdia, cu durere în
inimă, şi cu o îndreptare înflăcărată a duhului către Dumnezeu". Al doilea, zice: "rugaţi-vă în toată
vremea". Prin aceasta el porunceşte să ne rugăm fără să ne lăsăm biruiţi în faţa încercărilor şi fără să
ne lăsăm prinşi de vraja somnului. Rugăciunea nu trebuie să fie numai o îndeletnicire săvârşită la o
anumită vreme ci o stare de totdeauna a sufletului nostru. Caută, zice Sf. Ioan Gură de Aur, şi nu te
mărgini numai cu un anumit timp din zi. Auzi ce grăieşte! În orice vreme apucă-te de rugăciune,
după cum spune şi în altă parte: "Neîncetat vă rugaţi" ( 1 Tes. 5,17). Iar al treilea, ne zice: "rugaţi-vă
întru Duhul", adică rugăciunea nu trebuie să fie numai cea din afară ci şi lăuntrică, care se
săvârşeşte de către minte în inimă. În aceasta stă fiinţa rugăciunii, care este o trecere înaltă a minţii
şi inimii către Dumnezeu. Sfinţii Părinţi deosebesc rugăciunea făcută cu mintea şi cu inima, de cea
făcută întru Duhul. Prima se săvârşeşte printr-o lucrare pornită din voia celui ce se roagă, cea de a
doua îl află ea pe om, cu toate că el îşi dă seama de ea, totuşi rugăciunea lucrează singură neatârnat 21
de străduinţele celui ce se roagă. Această rugăciune este mişcată de Duhul. Pe aceasta din urmă nu o
putem avea la poruncă, fiindcă ea nu se află în puterea noastră. Ea poate fi dorită, căutată şi primită
cu mulţumire, dar nu săvârşită oricând, după voie: De altminteri, oamenii curăţiţi de patimi, au în
cea mai mare parte o rugăciune mişcată de Duhul. De aceea trebuie să înţelegem că Apostolul ne
porunceşte rugăciunea cea cu mintea şi cu inima să o săvârşim, atunci când spune: "rugaţi-vă întru
Duhul". Adică s-ar putea adăuga: rugaţi-vă cu mintea şi cu inima, dar în dorinţa de a ajunge şi la
rugăciunea cea duhovnicească. O astfel de rugăciune ţine sufletul mereu treaz înaintea feţei lui
Dumnezeu, Care este pretutindeni. Trăgând la sme şi revărsând dintru sine dumnezeieştile lumini,
ea alungă pe vrăjmaşi.
Se poate spune hotărât, că într-o asemenea stare, diavolii nu se pot apropia de suflet. Numai aşa e cu
putinţă să te rogi în orice vreme şi în orice loc.
17. Cum a spus Apostolul: "vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât mii cu limba".
Urmează de aici mai întâi de toate, că prin aceste cinci cuvinte trebuie să ne curăţim mintea şi
inima, spunând neîncetat din adâncul inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă"! şi astfel să ne ridicăm până la cântarea cea făcută numai cu mintea. Pentru că orice
nou îcepător şi supus patimilor poate lucra această rugăciune prin paza inimii, pe câtă vreme
cântarea cea duhovnicească n-o poate săvârşi de loc, dacă nu va fi curăţit din vreme prin rugăciunea
minţii.
18. Întrebarea ce se pune în legătură cu rugăciunea: "Cum trebuie să ne rugăm, cu gura sau cu
mintea?" - este dezlegată prin cele dintâi cuvinte; "Să ne rugăm uneori cu cuvintele, alteori cu
mintea". Deci trebuie să ne fie lămurit, că nu e cu putinţă să ne rugăm cu mintea chiar fără cuvinte,
ci doar că aceste cuvinte nu se aud, dar că acolo înlăuntru ele sunt rostite în tăcerea cugetului.
Aceasta se poate spune mai bine astfel: roagă-te uneori prin cuvinte spuse în auz şi alteori prin
cuvinte care nu se aud. Trebuie să ne îngrijim doar, că atât rugăciunea rostită în sus, cât şi cea
nerostită auzirii să pornească din inimă.
19. Lucrarea acestei rugăciuni e simplă: stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi cheamă-L:
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, sau numai: Doamne miluieşte-mă... Milostive
Doamne, miluieşte-mă pre mine păcătosul... sau prin alte oricare cuvinte. Puterea nu stă în cuvinte,
ci în înţelesuri şi în simţiri.
20. Rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! este o rugăciune
vorbită ca oricare alta. Ea nu are însă nimic deosebit, ci îşi trage puterea din felul şi din starea în
care se săvârşeşte.
Toate metodele despre care se scrie (să te aşezi, să te apleci), despre săvârşirea cu meşteşug a
acestei rugăciuni, nu sunt potrivite tuturor şi fără un îndrumător care să fie de faţă, sunt
primejdioase. De unul singur, e mai bine să te apuci decât de toate acestea. Singura metodă ce se
cere tuturor e: "să stai cu luare aminte în inimă". Celelalte sunt lăturalnice şi nu aduc nici un adaus
însemnat lucrării.
Despre rugăciunea lui Iisus şi roadele ei se mărturiseşte, că nu se află în lume ceva mai înalt decât
aceasta. Nu e spus că după lege. Ci ca şi cum s-ar fi aflat un talisman! Rugăciunea luată ca o
alcătuire de cuvinte şi ca o rostire nu dă în nici un chip roade. Toate roadele pot fi primite şi fără22
această rugăciune de cuvânt glăsuit, ci numai printr-o simplă îndreptare a minţii şi a inimii către
Dumnezeu. Fiinţa lucrării este: "să ne statornicim întru pomenirea lui Dumnezeu şi să umblăm în
prezenţa lui Dumnezeu". Putem spune oricui: "Fă cum vrei, numai caută să ajungi aici, ori fă
rugăciunea lui Iisus, ori bate metanii, ori umblă la biserică, fă ce vrei, numai caută să ajungi până
acolo, încât să-ţi aduci aminte necontenit de Dumnezeu. Îmi amintesc că m-am întâlnit la Kiev cu
un om care spunea: "N-am folosit nici un fel de metodă, n-am cunoscut nici rugăciunea lui Iisus şi
cu toate acestea, toate ce scriu aici le-am dobândit şi le am. Cum? Nici eu nu ştiu. Dumnezeu mi lea dat!... Faptul că Dumnezeu a dat, sau va da, trebuie luat în considerare ca un scop, pentru ca să nuL amestecăm cu darul Harului.
Unii spun: dobândeşte rugăciunea lui Iisus, adică rugăciunea lăuntrică. Rugăciunea lui Iisus este un
bun mijloc, care duce la rugăciunea lăuntrică, în timp ce ea în sinea ei, nu este o rugăciune lăuntrică,
ci din afară. Cei ce o deprind fac foarte bine. Dar dacă se vor opri numai la ea şi nu vor merge mai
departe, atunci ei se vor opri la mijlocul drumului...
În timpul rugăciunii lui Iisus e totuşi nevoie de cugetarea de Dumnezeu; altminteri aceasta ne va fi o
hrană uscată. Bine este aceluia căruia numele lui Iisus îi este legat de limbă. Cu toate acestea, este
cu putinţă ca în vremea acestei rostiri să nu-ţi aminteşti deloc de Domnul şi chiar să ai gânduri
potrivnice Lui. Prin urmare, totul atârnă de întoarcerea cu tot cugetul treaz şi liber către Dumnezeu,
precum şi de osteneala noastră, în care trebuie să ne păstrăm cu chibzuinţă.
21. Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlăcuită prin rugăciunea lui Iisus. Dar este oare în această
privinţă vreo nevoie de aceasta? Ele sunt una şi aceeaşi. Cugetarea de Dumnezeu se petrece atunci
când suim în lucrarea cugetului nostru un adevăr oarecare dintre acestea: Întruparea, moartea pe
Cruce, Învierea, însuşirea lui Dumnezeu de a fi pretutindeni şi altele, fără nici un fel anume de
îndrumare a gândurilor.
22. Săvârşirea rugăciunii lui Iisus e simplă; să stai cu luare aminte în inimă înaintea feţei lui
Dumnezeu şi să-L chemi: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" Lucrarea
nu stă în cuvinte, ci în credinţă, în zdrobirea inimii şi în dăruirea noastră în mâinile lui Dumnezeu.
Cu asemenea simţăminte, dacă stăm în faţa lui Dumnezeu, chiar fără cuvinte... asta încă va fi o
rugăciune.
23. Osteniţi-vă cu rugăciunea lui Iisus. Dumnezeu vă va binecuvânta. Dar, odată cu deprinderea
gurii, de a rosti această rugăciune, uniţi amintirea de Dumnezeu cu frica şi cu evlavia. Că mai întâi
de toate e să umblăm în faţa Domnului sau sub privirea ochiului lui Dumnezeu, dându-ne bine
seama că El ne cercetează, că vede până în adâncul sufletului şi inimii noastre tot ce se află acolo.
ştiinţa despre aceasta este pârghia cea mai puternică, ce pune în mişcare viaţa noastră lăuntrică,
duhovnicească.
24. E bine să uniţi rugăciunea lui Iisus cu răsuflarea voastră, aşa cum faceţi. Asta s-a spus de cei din
vechime. Răsuflarea ţine locul metaniilor.
25. Adânciţi-vă în rugăciunea lui Iisus, atât cât vă stă în puteri. Ea vă va aduna, vă va face să simţiţi
o putere întru Domnul, şi să fiţi necurmat cu El împreună; printr-însa nu veţi coborî din starea
aceasta nici când veţi fi singuri, nici când vă veţi afla printre oameni, nici când vă veţi îndeletnici cu
treburile gospodăreşti, nici când veţi citi sau vă veţi ruga. Puterea acestei rugăciuni să n-o puneţi 23
însă în repetarea cuvintelor cunoscute, ci în îndreptarea minţii şi a inimii către Dumnezeu, care se
face în timpul rostirii acestor cuvinte. Atât una cât şi cealaltă să meargă împreună.
26. Rugăciunea lui Iisus este asemenea oricărei rugăciuni. Ea e mai puternică totuşi decât toate
celelalte rugăciuni numai prin atotputericul Nume al lui Iisus, al Domnului, al Mântuitorului, când
El este chemat cu credinţă deplină, fierbinte şi neclătinată; care ştie că El este aproape, că vede şi
aude toate şi că ia aminte din întreaga Lui fiinţă la cererile noastre, fiind gata să îndeplinească şi să
ne dea toate cele pe care le cerem. O astfel de credinţă nu ne poate lăsa de ruşine. Dacă uneori,
rugăciunile par că nu capătă răspuns decât foarte anevoie, asta atârnă mai cu seamă de nepregătirea
celui ce se roagă de a primi cele cerut
27. Rugăciunea care se face însoţită de cugetarea asupra cuvintelor ce le rostim, este şi ea tot o
rugăciune numai că e şchioapă de un picior, lipsindu-i simţirea duhovnicească a inimii. Rugăciunea
aceasta încetează de a mai fi rugăciune de îndată ce luarea aminte fuge de la cuvintele rostite. Dacă
ajungem să ne ţinem cu trezvie în vremea rugăciunii, rugăciunea aceasta nu e mulţumitoare.
Simţirea cea duhovnicească va veni şi ea, dar pentru aceasta trebuie să ne încordăm toate puterile
fiinţei noastre.
28. Rugăciunea lui Iisus nu este un dar, un oarecare talisman; puterea ei vine din credinţa în
Domnul şi dintr-o adâncă unire cu El, ce se săvârşeşte cu inima şi cu mintea. Într-o asemenea stare,
Numele Domnului se dovedeşte mult lucrător întru chemarea rugăciunii. Dar repetarea cea din afară
a cuvintelor nu înseamnă şi nu rodeşte nimic.
29. O temeinică împăcare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se dă fără
osteneala unei lucrări proprii, plină de stăruinţă. Nici prin propriile voastre osteneli nu veţi dobîndi
nimic şi nici Dumnezeu nu vă va dărui ceva, dacă nu vă veţi strădui din toate puterile. Asta e o lege
de neînlăturat.
30. Cât despre felul de osteneală ce trebuie depusă întru aceasta, am amintit-o de mai multe ori; să
nu lăsăm gândurile să rătăcească după bunul lor plac, iar când ele vor alerga de la noi fără voia
noastră, noi vom trebui să le întoarcem îndată înapoi, învinuindu-ne în cugetul nostru cu durerea în
suflet pentru această nestăpînire. Sf. Ioan Scărarul spune în această privinţă, că "trebuie să ne
închidem mintea cu stăruinţă în cuvintele rugăciunii".
31. Niciodată nu trebuie să socotim că vreo lucrare oarecare duhovnicească este desăvârşit
statornicită în noi şi cu atât mai puţin să socotim această rugăciune; ci trebuie să ne purtăm
întotdeauna în aşa chip ca şi cum pentru întîia oară am fi început s-o săvârşim. Ceea ce se face
pentru întâia oară se săvârşeşte şi cu osârdia cea dintâi. Dacă atunci când veţi începe rugăciunea veţi
socoti că niciodată nu v-aţi dat silinţa atât cât se cuvine şi că vreţi să faceţi acest lucru abia de acum
pentru întâia oară, atunci veţi săvârşi întotdeauna rugăciunea cu osârdia cea dintâi. şi ea va merge
bine.
şi de nu veţi propăşi întru rugăciune, să nu vă aşteptaţi la vreo propăşire în nici una din celelalte
fapte bune, fiindcă ea e rădăcina tuturor.
32. De pe urma cugetării de Dumnezeu, un gând oarecare se va alipi mai tare decât toate celelalte de
inima ta. Atunci, la sfârşitul acestei îndeletniciri de cugetare e bine să te opreşti asupra gândului 24
acela şi să te hrăneşti din puterea înţelesului lui vreme cât mai îndelungată. Prin aceasta se netezeşte
calea spre rugăciunea cea neîncetată.
33. Dacă te înalţi cu mintea către Dumnezeu şi spui cu zdrobire de inimă: "Doamne miluieşte!
Doamne binecuvintează! Doamne ajută!" acesta este un strigăt de rugăciune; dar dacă se zămisleşte
şi se aşază în inima ta simţirea lui Dumnezeu, atunci aceasta este rugăciunea cea neîncetată, care
fără cuvinte şi fără a avea nevoie să stăm la rugăciune, de la sine se îndeplineşte.
34.1 Tesaloniceni 5,17: "Neîncetat vă rugaţi". şi în alte Epistole Sf. Pavel porunceşte: "La
rugăciune, daţi-vă toată stăruinţa" (Rom,12,12) şi: "Stăruiţi întru rugăciune, fiii treji cu mintea"
(Col. 4, 2). "Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6, 18).
Stăruinţa şi neîntreruperea în rugăciune, o învaţă însuşi Mântuitorul prin pilda văduvei, care datorită
stăruinţei ei şi-a dobândit cele cerute de la judecătorul cel nedrept (Luca,18,1 şi urm.). Se vede, prin
urmare, că rugăciunea cea neîncetată nu este o hotărâre întâmplătoare, ci o trăsătură temeinică a
duhului creştin. Viaţa creştinului, după Apostol "este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3, 3).
De aceea, el trebuie să petreacă în chip nedespărţit în Dumnezeu, cu luare aminte şi cu simţirea şi
aceasta este însăşi simţirea neîncetată. Pe de altă parte, orice creştin este "biserica lui Dumnezeu",
întru care "vieţuieşte Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 3,16; 6,19; Rom. 8, 9). şi tocmai acest "Duh"
care petrece totdeauna într-însul şi care mijloceşte pentru el, se şi roagă pentru el întotdeauna cu
suspinuri negrăite (Rom. 8, 26), învăţându-l şi pe el rugăciunea cea neîncetată. Cea dintâi lucrare
săvârşită de darul cel dumnezeiesc, care-l întoarce către Dumnezeu pe omul cel păcătos, se
descoperă prin aţintirea minţii şi inimii la Dumnezeu. Iar mai târziu, când prin pocăinţă şi prin
închinarea vieţii sale Domnului, darul lui Dumnezeu, care lucrează din afară prin Sfintele Taine, se
va pogorî şi va petrece întru el, atunci însăşi acea simţire a minţii şi a inimii în Dumnezeu şi din
care e făcută fiinţa rugăciunii, ajunge să fie neschimbată şi neîncetată. El se descoperă pe felurite
trepte şi, ca oricare alt dar, trebuie să fie aprins (încălzit) de către acela care-l primeşte (2 Tim. 1, 6).
Darul acesta se aprinde (încălzeşte) însă într-un chip deosebit prin osteneala rugăciunii şi mai cu
seamă prin petrecerea răbdătoare şi cu toată cuviinţa, în rugile bisericeşti. Roagă-te neîncetat,
osteneşte-te întru rugăciune şi vei dobândi rugăciunea cea neîncetată, care va începe să se
săvârşească singură în inima ta fără vreo încordare deosebită. Pentru oricine e limpede, că porunca
dată de Apostol nu se îndeplineşte numai din simpla săvârşire a rugăciunilor rânduite la anumite
ceasuri, ci aceasta cere să umbli pururea în faţa lui Dumnezeu, Cel care vede toate şi se află peste
tot şi aceasta printr-o învăpăiere fierbinte, făcută prin întoarcerea minţii în inimă către ceruri. Viaţa
întreagă, în toate amănunţimile ei, trebuie să fie pătrunsă de rugăciune. Iar taina acesteia se cuprinde
toată în dragostea de Dumnezeu. Precum o mireasă ce-şi iubeşte mirele nu se desparte de el cu
amintirea şi cu simţirea, tot astfel şi sufletul, care s-a unit cu Domnul prin dragoste, petrece
necontenit cu El, îndreptând spre El calde vorbiri din inimă. "Cel ce se uneşte cu Domnul este un
singur Duh cu El" ( 1 Cor. 6, 17).
35. Mi-aduc aminte că Sf. Vasile cel Mare, pus în faţa întrebării despre chipul în care au putut
Apostolii să se roage neîncetat, dă următoarea dezlegare: ei cugetau în toate lucrările lor la
Dumnezeu şi trăiau într-o viaţă neîncetat închinată Domnului. Această stare sufletească era pentru
ei o rugăciune neîncetată. 25
36. Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată - că nu o rostiţi neîncetat - dar nici nu se
cere asta, ci ceea ce se cere este să aveţi o necurmată simţire de Dumnezeu, care poate avea loc şi în
timpul vorbirii şi în timpul citirii şi în timpul observării şi cercetării oricăror lucruri. Cum însă
rugăciunea lui Iisus - atunci când vă rugaţi cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci urmaţi să
lucraţi în acest chip şi rugăciunea îşi va lărgi câmpul.
37. Uneori se poate folosi toată vremea rânduită pentru pravilă, în rostirea unui psalm pe de rost,
alcătuind din fiecare stih o rugăciune deosebită. Mai mult: uneori se poate săvârşi întreagâ pravilă,
folosindu-ne de rugăciunea lui Iisus făcută cu metanii. Iar câteodată se poate lua câte puţin din toate
acestea, atât din prima cât şi din cea de a doua şi din cea de a treia. Lui Dumnezeu îi trebuie inima
(Pilde, 23, 26) şi îi este de ajuns dacă ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în faţa lui. Rugăciunea
neîncetată tocmai în aceasta stă: să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste
această stare, pravila nu face decât să pună lemne pe foc, în cuptorul care trebuie încălzit cu puterea
duhului.
38. Din rugăciunea cea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia cea duhovnicească: învăţând să
ceară necontenit ajutorul lui Dumnezeu, pe nesimţite, îşi nimiceşte încrederea în sine; astfel încât,
dacă va face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea în această faptă, ci mila lui Dumnezeu, pe care
neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt.
Rugăciunea cea necurmată duce pe om la dobândirea credinţei, pentru că cel ce necontenit se roagă,
începe să simtă treptat prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea aceasta poate creşte încet, încet şi în aşa
măsură se poate întări, încât ochiul minţii să-L poată vedea pe Dumnezeu în pronia Lui, decât cum
vede ochiul simţit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge să simtă prezenţa lui
Dumnezeu. Cel ce vede în chipul acesta pe Dumnezeu şi îi simte prezenţa, nu poate să nu creadă
întru EI cu o credinţă vie, care se adevereşte prin fapte. Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia
prin nădejdea în Dumnezeu, călăuzeşte duhul către sfânta simplitate, dezobişnuind mintea de
gândurile cele cu multe şi felurite chipuri, de încolţirea acelor începuturi de gând cu privinţă la noi
înşine şi la aproapele, păstrându-ne pururea mintea la sărăcie şi smerenia înţelesurilor ce alcătuiesc
dumnezeiasca învăţătură. Cel ce se roagă neîncetat se dezvaţă treptat de deprinderea de a visa şi de
a se împrăştia cu mintea; el se leapădă de grija de la cele multe şi deşarte, cu atât mai mult, cu cât
învăţătura cea sfântă şi smerită i se va adânci în suflet şi i se va înrădăcina într-însul. În sfârşit, el
poate ajunge către starea de pruncie, cea poruncită de cuvântul Evangheliei, sau să se facă nebun
pentru Hristos, adică să arunce înţelepciunea lumii cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu
o înţelepciune duhovnicească mai presus de fire. Prin rugăciunea neîncetată se spulberă duhul
iscodirii, al friicii, al neîncrederii. Toţi oamenii încep să pară buni; iar dintr-un asemenea zălog, pe
care ţi l-ai pus în inimă faţă de oameni, se naşte dragostea faţă de ei. Cel ce se roagă neîncetat întru
Domnul, îl cunoaşte pe Domnul, dobândeşte frica lui Dumnezeu, cu frică şi curăţenie intră în curata
dragoste dumnezeiască. Iubirea lui Dumnezeu îşi umple astfel biserica cu darurile Duhului.
39. Rugăciunea minţii se săvârşeşte când stăm eu mintea în faţa lui Dumnezeu, fie într-un chip
simplu, fie prin aducerea cererilor, mulţumirilor şi proslăviilor. E nevoie să ne deprindem cât mai
temeinic cu această stare, să ne aflăm în legătură cu Dumnezeu, dincolo de orice chipuri, de orice
cugetări, de orice mişcare simţită a gîndurilor. Iată acestea sunt adevăratele expresii! În aceasta 26
constă tocmai fiinţa rugăciunii minţii sau starea minţii in inimă, ce se săvârşeşte în faţa lui
Dumnezeu.
Rugăciunea minţii are două stări. Ea este sau lucrătoare, când omul îşi încordează propriile lui
puteri sau de sine mişcătoare, când rugăciunea lucrează de la sine. Cea din urmă se întâmplă când
noi suntem atraşi către cele dinlăuntru, după cum am mai pomenit, iar cea dintâi trebuie să fie
neostenită strădanie în toată vremea. Deşi, prin ea însăşi rugăciunea minţii cea lucrătoare nu duce la
nici un fel de izbândă, fiindcă gândurile ne sunt mereu furate, totuşi, dând printr-însa mărturie
despre dorirea şi stăruinţa noastră spre a dobândi rugăciunea cea neîncetată, astfel chemăm către noi
mila lui Dumnezeu şi pentru această osteneală Dumnezeu ne dă din când în când acea atragere către
El dinlăuntru, în timpul căreia rugăciunea minţii se arată în înfăţişarea ei cea adevărată.
40. Rugăciunea lui Iisus se poate face cu mintea în inimă fără a mişca limba. Această rugăciune e
mai bună decât cea rostită cu limba. Cea cu limba să fie făcută doar pentru înlesnirea rugăciunii
făcută cu mintea. Astfel, rugăciunea ce se rosteşte cu limba ne e uneori de trebuinţă pentru întărirea
rugăciunii minţii.
41. În lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să ne îndepărtăm orice chip care ar veni să mijlocească
între mine şi Domnul, iar vorbele rostite ale rugăciunii nu sunt chiar miezul lor, ci doar unelte
mijlocitoare. Lucrul de căpetenie este starea minţii în inimă în faţa lui Dumnezeu: întru aceasta stă
rugăciunea minţii şi nu în cuvinte. Cuvintele au aici aceiaşi însemnătate ca şi oricare altă rugăciune.
Fiinţa rugăciunii stă în umblarea înaintea Domnului, iar umblarea aceasta în faţa lui Dumnezeu
nedespărţită de încredinţarea vie în duhul nostru, că precum Dumnezeu pretutindeni este, tot astfel
se află El şi întru noi, toate cele dinlăuntru văzându-le. El vede chiar mai mult decât vedem noi
înşine. Nici această descoperire în cugetul nostru a ochiului lui Dumnezeu care ne cercetează până
în adânc, nu trebuie să ia vreo întruchipare, ci totul trebuie să fie doară încredinţare sau simţire a
prezenlei Celui Prea Înalt. Cine se află într-o încăpere prea călduroasă, simte cum îl cuprinde şi-l
pătrunde căldura. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu omul cel duhovnicesc, care este
înconjurat de Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea, Care pe toate le cuprinde şi Care este foc.
Cuvintele: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", cu toate că în ele înşile
sunt doar sunete care nu alcătuiesc însăşi fiinţa lucrării, sunt totuşi unelte foarte puternice şi mult
lucrătoare, fiindcă numele Domnului
Iisus este nume de mare înfricoşare pentru vrăjmaşii mântuirii noastre şi nume prea binecuvântat
pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu. Cugetaţi întotdeauna în chip simplu la lucrul acesta, fără a
căuta într-însul în nici un fel vreo lucrare sau putere de vrajă. Rugaţi-vă pentru toate Domnului,
Prea Curatei Stăpâne şi Îngerului Păzitor, iară ei vă vor învăţa toate fie de-a dreptul, fie prin
mijlocirea altora.
42. Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea: rugăciunea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii,
pe deasupra, poate ai auzit şi vreo judecată cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o
astfel de desfacere a rugăciunii în părţile din care este alcătuită? Din pricină că, datorită nesocotinţei
noastre, se întâmplă uneori, ca limba doar să rostească cuvintele sfinte ale rugăciuinii, iar mintea
rătăcind cine ştie unde; iar alteori, se întâmplă, chiar ca mintea să înţeleagă cuvintele rugăciunii, dar
inima să nu le răspundă prin simţirea ei. În întâiul caz rugăciunea este doar vorbă goală, dar nu e 27
deloc rugăciune; în cel de doilea caz, cu toate că rugăciunea gândită cu mintea se uneşte cu cea
glăsuită cu gura, nici aceasta nu este o rugăciune desăvârşită, deplină. Rugăciunea deplină şi
adevărată se săvârşeşte atunci, când împreună cu cuvântul rugăciunii şi cu gândul rugăciunii se
adună întrolaltă şi simţirea ei.
43. Rugăciunea minţii sau lăuntrică, se face numai atunci când cel ce se roagă, adunându-şi mintea
în inimă, de acolo îşi porneşte rugăciunea către Dumnezeu, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt
neauzit, prin care Îl proslăveşte, Îi mulţumeşte mărturisindu-şi cu inima zdrobită păcatele în faţa lui
Dumnezeu şi cerând de la El toate cele bune şi de folos pentru suflet şi trup. Trebuie să ne rugăm nu
numai cu cuvântul, ci şi cu mintea şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, pentru ca astfel mintea să
vadă limpede şi să înţeleagă ceea ce se rosteşte prin cuvânt iară inima să simtă ce cugetă în vremea
aceea mintea. Toate acestea îmbinate laolaltă întemeiază rugăciunea cea adevărată şi, dacă în
rugăciunea ta lipseşte cumva ceva din toate acestea, atunci să ştii că ea sau nu este o rugăciune
desăvârşită, sau că nu e deloc o rugăciune.
44. Cel ce şi-a aflat pocăinţa merge către Domnul. Calea spre El este, propriu-zis, calea lăuntrică,
cea care se săvârşeşte în minte şi în inimă. Mişcarea de gând a minţii şi cu starea inimii, în aşa fel
trebuiesc potrivite între ele, încât omul să-şi afle duhul pururea cu Domnul, să se descopere în
apropiere de El. Cine ajunge la starea aceasta, acela neîncetat se luminează pe sine din lumina cea
lăuntrică, primind în sinea lui strălucirea luminei celei înţelegătoare (Teodorit), asemenea lui Moise
căruia i s-a luminat faţa pe munte din împreuna petrecere cu Domnul. Despre aceasta vorbeşte în
altă parte Sf. Prooroc David: "Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne" (Ps. 4, 7).
Unul din mijloacele care ne înlesneşte ca să ajungem aici este rugăciunea minţii, cea săvârşită în
inimă. Când aceasta se înfiripează în noi, abia atunci ni se face limpede privirea minţii, iar duhul
nostru, văzându-L în limpezime pe Dumnezeu, află de la El puterea ca să vadă şi să alunge tot ce-l
poate face nerodnic înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu sunt puţini aceia, care aşteaptă să se
apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor şi a nevoinţelor din afară. Aşteaptă, dar nu se
apropie, pentru că aceştia nu merg pe calea cea adevărată. Aceeştia trebuie îndemnaţi astfel: cu
mintea şi cu inima căutaţi a vă apropia de Dumnezeu, şi nu veţi mai fi ruşinaţi de vrăjmaşul care în
vremea nevoinţelor voastre celor din afară, pururea vă biruie în gândurile miniii şi în simţămintele
inimii. Apropierea de Dumnezeu cu mintea şi cu inima vă va da puterea să ajungeţi stăpâni peste
toate mişcările sufletului şi prin aceasta să-l ruşinaţi pe vrăjmaş, ori de câte ori va încerca el să vă
ruşineze.
45. Dumnezeu să binecuvinteze grija voastră pentru starea minţii în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este
o lege de neînlăturat pentru oricine doreşte propăşirea pe calea duhovnicească. Nimic nu vine chiar
întru totul nemeritat. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna gata şi mereu aproape este, dar el se
dăruie celor care-l caută şi se ostenesc şi, încă pe deasupra, abia după ce aceştia şi-au pus la
încercare toate mijloacele de care s-au putut folosi începând cu inima plină să strige: Doamne ajută!
Dar atâta vreme, cât mai rămîne o cât de mică nădejde în ceva din cele ce se pot săvârşi şi prin
propria putere a omului, Domnul nu se amestecă întru lucrarea lui, ca şi cum ar voi să-i spună:
aştepţi să ajungi acolo singur. Atunci aşteaptă. Dar oricât ai aştepta, la nimic nu vei ajunge. Cereţi,
de aceea de la Domnul să vă dea duh zdrobit, inimă înfrântă şi smerită! 28
46. Din darul lui Dumnezeu, se întâmplă ca o singură rugăciune, pornită din adâncul inimii, să fie o
rugăciune cu adevărat duhovnicească, mişcată în inimă de Duhul Sfânt; cel ce se roagă o
recunoaşte, dar îşi dă seama că nu el o săvârşeşşte, ci că ea singură se lucrează într-însul. O astfel de
rugăciune este moştenirea celor desăvârşiţi. Pe când rugăciunea pe care oricine o poate ajunge - şi
care i se cere fiecăruia - este aceea în care cugetul şi simţirea să fie unite totdeauna în rostirea
rugăciunii.
Mai este un fel de rugăciune ce se numeşte "starea înaintea Domnlui", când cel ce se roagă se
concentrează în întregime înlăuntrul inimii şi Îl contemplează acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care
este de faţă cu el şi în el, însoţind această contemplare cu simţăminte corespunzătoare acestei priviri
şi anume: cu frica de Dumnezeu şi cu unirea cea de evlavie, pricinuită de negrăita măreţie a Lui, cu
dragostea şi cu lăsarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii şi cu sufletul gata de orice jertfă... La starea
aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugăciunea obişnuită, cea prin cuvânt, cu mintea şi cu
inima. Cine se roagă mult şi aşa cum se cuvine, va vedea că aceste stări i se vor întâmpla din ce în
ce mai des, astfel încât până într-un sfârşit, starea aceasta poate să i se statornicească înlăuntrul său.
Ea se numeşte atunci "umblarea în faţa lui Dumnezeu" şi este o rugăciune neîncetată. Într-o
asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care mărturiseşte despre sine însuşi: "Îl.am pe
Domnul, stând veşnic în faţa mea; câtă vreme El e la dreapta mea, nu mă voi clătina" (Ps.15,18).
47. Lucrarea acestei rugăciuni ce se săvârşeşte în inimă este de două feluri: uneori mintea trebuie să
se pregătească alipindu-se de Domnul în inimă, prin neîncetata Lui pomenire; alteori, lucrarea
rugăciunii pornită de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inimă şi o
leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea evlavioasă înaintea feţei Lui. Întâia rugăciune este de
multă osteneală, iar cea de a doua, este de sine mişcătoare. La cea dintâi lucrarea rugăciunii începe
să se descopere pe măsură ce se împuţinează patimile, pe măsură ce se împlinesc poruncile, pe
măsură ce creşte măsura inimii, ca urmare a stăruitoarei chemări a Domnului Iisus; la cea de a doua
Duhul atrage mintea în inimă şi îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obişnuita rătăcire.
Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsă de război, dusă de la Ierusalim la Asirieni, ci dimpotrivă,
săvârşeşte mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreună cu Proorocul: "'ţie se cuvine cântare
Dumnezeule, în Sion şi ţie ţi se va aduce închinare în Ierusalim". Potrivit acestor două chipuri de
rugăciune, mintea este şi ea când lucrătoare, când văzătoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu,
atât cât îi este omului îngăduit.
48. Când rugăciunea cea lăuntrică va dobândi putere, atunci va începe să ne călăuzească rugăciunea
cea glăsuită: se va înstăpâni asupra cuvintelor rostite, în rugăciunea cea din afară, ba chiar încetul cu
încetul va începe să o pătrundă şi pe aceasta cu puterea ei. Astfel, râvna pentru rugăciune va începe
să se aprindă, fiindcă de acum raiul va fi în suflet. Rămânând însă numai cu rugăciunea rostită prin
cuvinte, cu rugăciunea cea din afară, puteţi să ajungeţi la răceală în strădania voastră pentru
rugăciune, chiar dacă o veţi săvârşi cu luare aminte şi cu înţelegere; simţirea cu inima în vremea
rugăciunii, iată lucrul de căpetenie.
49. Anumite chipuri ale rugăciunii nu stau la puterea noastră de alegere. Ele sunt în măsuri felurite
ce curg din acelaşi har. 29
Aşa sunt mai mult rugăciunile ce pornesc de la sine atunci, când le află Duhul rugăciunii. Dar şi
acestea sunt de două feluri: în cel dintâi, omul are puterea să se supună sau nu acestui duh, să
conlucreze împreună cu el sau să-l spulbere, iar în celălalt, el nu mai are puterea să se
împotrivească, ci este răpit în rugăciune şi este ţinut într-însa de altă putere, întru totul lipsit de
putinţa ca să mai lucreze altcumva. Drept urmare, ceea ce am spus priveşte mai mult doar acest din
urmă chip al rugăciunii. Dar întrucât priveşte toate chipurile celelalte de rugăciune, alegerea este
întotdeauna cu putinţă.
50. "Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite" (Rom. 8, 26).
Acest cuvânt ne va fi pe înţeles de vom încerca o apropiere cu ceva din cele ce ni se întâmplă şi
nouă astăzi. şi nouă astăzi ni se întâmplă ceva asemănător în rugăciunea aflătoare. Noi ne rugăm de
obicei, fie după cărţile de rugăciune, fie cu propriile noastre cuvinte. În acest fel de rugăciune se
trezesc simţiri de rugăciune şi suspinuri dar pe acestea le trezim noi înşine, prin propria noastră
lucrare. şi aceasta este o rugăciune. Dar se întâmplă uneori, că înclinarea noastră înspre rugăciune
ne prinde ea însăşi şi ne sileşte să ne rugăm şi nu ne lasă până când rugăciunea nu se revarsă în
întregime. Aceasta este, sau întocmai asemenea cu aceea despre care vorbeşte Apostolul, sau foarte
asemănătoare cu ea. Cuprinsul unor astfel de rugăciuni rareori este hotărât, dar într-însele
întotdeauna respiră dăruirea de sine la voia lui Dumnezeu, încredinţarea fiinţei noastre întregi în
mâinile călăuzitoare ale Domnului, Care ştie mai bine decât noi aceea ce ne este de trebuinţă pentru
binele nostru, atât pentru cele dinlăuntru, cât şi pentru cele din afară ale noastre, dorindu-le El
pentru noi cu mai multă putere decât noi înşine şi fiind gata să ni le dăruie pe toate şi să ni le
rânduiască, doar numai dacă noi nu ne împotrivim. Rugăciunile, care ne sunt lăsate de Sfinţii
Părinţi, au tot acelaşi izvor lăuntric, sunt în sinea lor mişcate de duh şi de aceea sunt până astăzi atât
de lucrătoare.

Despre rugăciunea sobornicească

Dacă rugăciunea, în general, este maica tuturor virtuţilor, apoi rugăciunea sobornicească, comună, este izvorul tuturor minunilor.

Fiecare se roagă în inima lui, în mintea lui, în casa lui sau pe calea vieţii lui. Dar dacă toţi la un loc, în zeci şi sute de glasuri, cer deodată acelaşi lucru de la Dumnezeu, apoi mila Lui coboară peste ei de atâtea ori mai repede.
Rugăciunea sobornicească uneşte inimile credincioşilor, îi apropie pe unii de alţii, îi face pe toţi să fie fraţi, întăreşte pe fiii Bisericii. Rugăciunea aceasta este izvor al dragostei şi al mântuirii oamenilor.

Noi creştinii, suntem, la un loc, o biserică vie, o cetate întărită pe stânca vieţii care este Iisus Hristos. Suntem exact asemenea acelei cetăţi a Constantinopolului. Iar cei ce împresoară cetatea lui Dumnezeu sunt diavolii, patimile, lumea cu păcatele ei.

Deci, să facem asemenea creştinilor care se rugau pentru apărarea Constantinopolului: să ne unim cu toţii într-un cuget la rugăciunea în sobor, la biserică, acasă, peste tot, şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu sau al Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, zicând cu glas rar şi cu multă credinţă: “Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: “Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Amin.
( Arhim. Ioanichie Bălan, “Despre rugăciunea sobornicească”)

„Plecăm genunchii inimii noastre, noi robii tăi, şi ne rugăm ţie: pleacă urechea ta, ceeea ce eşti curată, şi ne miluieşte pe noi cei ce suntem cufundaţi pururea în scârbe, şi apără-ne de toată robia vrăjmaşului, Născătoare de Dumnezeu.”

Avva Iosif: “Cine rămâne cu Dumnezeu, rămâne într-o prietenie veşnică”. Nici moartea nu-i desparte.

Ne raspunde Dumnezeu la rugaciuni?

Ce putem face pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile?

Cum să ne rugăm... în aşa fel încât să ne fie ascultate rugăciunile
Ai cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în Dumnezeu din toată inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietenă bună care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare săptămână îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viaţa ei pe care îl încredinţa în grija lui Dumnezeu. Şi, invariabil, în fiecare săptămână eram martoră la un lucru neobişnuit făcut de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ei din acea săptămână. Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu îi este unui ateu să fie nevoit să constate acest lucru săptămână de săptămână! După o vreme, nu mai merge să argumentezi că totul este o „coincidenţă”...

Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugăciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindcă ea avea o relaţie cu El şi voia să facă voia Lui. Şi, într-adevăr, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera că El are dreptul de a o îndruma în viaţă şi ea chiar se bucura că aşa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legătură cu diferite lucruri, făcea ceva firesc, dată fiind legătura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toată încrederea şi-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorările ei şi despre orice altceva se întâmpla în viaţa ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese că Dumnezeu dorea ca ea să se bizuie pe El în acest mod.

Mai exact, viaţa ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptură: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”1 „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor...”2

Atunci cum se face că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toţi oamenii au o legătură personală cu El... Or fi ştiind ei că există Dumnezeu, poate chiar I se închină din când în când. Cât despre cei care nu par să primească niciodată răspuns la rugăciunile lor... probabil că lucrurile stau astfel din cauză că nu au o relaţie personală cu Dumnezeu şi, mai mult, niciodată nu au primit de la Dumnezeu iertarea completă pentru păcatele lor. Te întrebi ce legătură are una cu alta?! Îţi explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”3

Este destul de normal să simţim această despărţire de Dumnezeu. Ce se întâmplă de obicei când oamenii încep să-L roage ceva pe Dumnezeu? Îşi încep rugăciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie să mă ajuţi cu problema asta...” Apoi fac o pauză şi reiau: „Sunt conştient de faptul că nu sunt o persoană perfectă... că, de fapt, nu am nici un drept să Te rog acest lucru...” Iată, oamenii îşi dau seama că sunt păcătoşi... şi îşi mai dau seama că nu doar ei îşi dau seama de acest lucru, ci şi Dumnezeu! Şi atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu să păcălesc?” Însă ceea ce s-ar putea să nu ştie ei... este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate păcatele. E posibil să nu ştie că pot începe o relaţie cu Dumnezeu şi că atunci Dumnezeu îi va auzi... Va lua aminte la rugăciunile lor.

Pe ce se bizuie rugăciunile noastre?
Mai întâi trebuie să ai o relaţie cu Dumnezeu. Închipuie-ţi că un student se duce la rectorul universităţii sale (pe care nici nu-l cunoaşte, de altfel) şi îl roagă să îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce şanse de reuşită ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza că rectorul nu este un iresponsabil!) Dar dacă fiica rectorului şi-ar ruga tatăl s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindcă se cunosc şi, mai mult chiar, au o relaţie. Relaţiile pe care le avem cu ceilalţi schimbă totul.

Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectivă este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaşte şi ia aminte la rugăciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine... Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”4

Aşadar, Îl cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat? Dar El te cunoaşte? Ai o relaţie cu El, care să îţi garanteze că ia aminte la rugăciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; există mai degrabă la nivel teoretic decât practic? Dacă Dumnezeu este departe de tine sau dacă nu eşti sigur(ă) că Îl cunoşti, citeşte aici cum poţi începe o relaţie cu El chiar acum: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

Precis îmi va asculta Dumnezeu rugăciunea?
Iisus Hristos le face o ofertă extrem de generoasă acelora care Îl cunosc cu adevărat şi se bizuie pe El: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”5 Sintagmele „a rămâne” în El şi „dacă rămân în voi cuvintele Mele” înseamnă să ne ducem viaţa luându-L şi pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are să ne spună. Atunci putem să-L rugăm orice dorim. Iată o altă condiţie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”6 Dumnezeu ne ascultă rugăciunile potrivit voii Sale (şi pe măsura înţelepciunii, a sfinţeniei Sale, a dragostei pe care ne-o poartă etc.).

Ştii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim că ştim ce vrea Dumnezeu... fiindcă nouă ni se pare că un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem că la fiecare rugăciune este doar un singur „răspuns” potrivit, gândindu-ne desigur că ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Şi atunci lucrurile se complică. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp şi nu ştim toate lucrurile. Noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra situaţiei respective. Dar Dumnezeu ne înţelege pe deplin situaţia. Numai El ştie ce efect va avea o anumită acţiune asupra vieţii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea să depăşească cu mult ideile noastre cele mai îndrăzneţe. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca să facă ceva pur şi simplu fiindcă am ajuns noi la concluzia că asta trebuie să vrea.

Ce doreşte Dumnezeu să facă pentru noi?
Aş putea umple pagini întregi cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Toată Biblia ne descrie ce fel de relaţie doreşte Dumnezeu să aibă cu noi şi ce fel de viaţă vrea să ne dăruiască. Iată mai jos doar câteva exemple:

„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!”7 Ai auzit? „Domnul aşteaptă să Se milostivească de tine.” „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite... El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.”8 Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”9

Şi totuşi, cea mai mare dovadă de dragoste şi de devotament pe care ne-a arătat-o Dumnezeu este aceasta, descrisă de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”10 - adică exact ceea ce a făcut Isus pentru noi. Şi atunci: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”11

De ce unele rugăciuni nu sunt „ascultate”?
Unii oameni se îmbolnăvesc şi chiar mor; alţii au probleme financiare; alţii se pot confrunta cu diferite alte dificultăţi. Ce se poate face atunci?

Dumnezeu ne spune să ne lăsăm grijile în seama Sa. Chiar şi când o situaţie rămâne apăsătoare: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”12 Chiar dacă situaţia pare scăpată de sub control, totuşi nu este... Chiar atunci când lumea întreagă pare să se prăbuşească, Dumnezeu ne poate ajuta să rămânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscător că Îl cunoaşte pe Dumnezeu.

„Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”13 Soluţiile, rezolvările pe care le poate găsi Dumnezeu la problema respectivă depăşesc cu mult tot ce am crede noi că este cu putinţă. Probabil că orice persoană care-L urmează cu adevărat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viaţa sa. Însă chiar dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”14

În această clipă (când situaţia este încă încâlcită), Dumnezeu ne cere să ne încredem în El în continuare - să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinţă oarbă. Ci este vorba că ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Maşina care merge pe un pod solid se sprijină în totalitate pe soliditatea podului; nu contează ce crede şoferul, ce gândeşte sau ce discută cu pasagerul de lângă el. Maşina ajunge în siguranţă la celălalt capăt al podului datorită solidităţii podului, în care şoferul a ales să creadă de la bun început.

În mod asemănător Dumnezeu ne cere să ne încredem în integritatea şi în caracterul Său... în îndurarea, în dragostea, în înţelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.”15 „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”16

În concluzie... Cum să ne rugăm
Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi (adică ale acelora care L-au primit în viaţa lor şi caută să-L urmeze). El ne roagă să aducem în rugăciune orice ne preocupă şi El se va ocupa de problema respectivă cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntăm cu dificultăţi, trebuie să ne aruncăm îngrijorările asupra Sa şi vom primi pace de la El, în ciuda situaţiei neprielnice. Credinţa şi nădejdea noastră se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.

. Motivul pentru care ne rugăm este acela că ne încredem în caracterul lui Dumnezeu. Iar prima rugăciune la care ia aminte Dumnezeu este rugăciunea prin care începi o relaţie cu El.

AMIN!