Rugaciunea Imparate ceresc

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

     Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Cel ce pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea, si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. Amin

Iata rugaciunea catre Sfantul Duh cea mai raspandita in Biserica Ortodoxa. Nu se incepe nici o lucrare importanta, nici in biserica, nici in lume, inainte de a o spune.

In Biserica, ea este rugaciunea care introduce orice alta rugaciune, pentru ca orice rugaciune adevarata se face in suflarea Duhului. "Insusi Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rom.
8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugaciunea noastra intr-o lume in care numai Duhul poate sa uneasca vazutul cu nevazutul care, spune Maxim Marturisitorul, trebuie sa se simbolizeze reciproc – imagine hristica [Mistagogia 2].

Hristos exista cu adevarat in Duhul Sfant, pe care ni-L impartaseste. Trupul sau eclezial este locul de unde izbucneste sau dimpotriva se prelinge in taina, picatura cu picatura, aceasta impartasire. Daca Hristos este uns prin Duhul, va fi si trupul sau, adica Biserica, ale carei madulare, "hristificate" vor deveni, in Hristos, un neam de profeti. Daca Cincizecimea incepe in ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se si sfarseste atunci, ci continua, se desfasoara sau se ascunde, intr-un elan de nestapanit catre ultim, uneori tainica, alteori vizibila, pregatind si anticipand in euharistie si in oamenii euharistici, intoarcerea tuturor la Hristos.

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului
Cuvantul "imparat" afirma dumnezeirea Duhului, asa cum a facut-o in anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonima, creata sau necreata, El este Dumnezeu, un "mod" unic de "subzistenta" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin.

"Imparate ceresc": acest ultim cuvant desemneaza aici "Marea Dumnezeirii" din traditia siriaca. Imparatul este Cel care domneste. Duhul Tatalui, care se odihneste in Fiul, "Imparatie a Tatalui si Ungere a Fiului" spune, alaturi de multi altii, sfantul Grigorie de Nyssa [Despre rugaciunea duminicala, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s ] - domneste adica slujeste comuniunea ipostasurilor divine din care, dupa traditie si in conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exista Tatal, Unul, Fiul este Celalalt si depasirea oricarei opozitii se face in al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt intr-Unul, cum se pare ca este cazul cel mai adesea in spiritualitatile asiatice si in gnoze, ci printr-o diferenta intreit sfanta, fara cea mai mica exterioritate.

In acelasi timp, acest Imparat vine la noi ca sa ne impartaseasca de ceresc, sa ne mangaie, sa ne daruiasca viata ca rezultat al Invierii. De aceea Hristos il numeste in Evanghelia lui Ioan, in cuvantarea de despartire, Paraclet, care se traduce "Mangaietorul", "Mijlocitorul", sau si mai bine comforter, din engleza, cel care intareste si da adevarata putere. "Celalalt Mangaietor”, spune Iisus, pentru ca sunt nedespartiti: imensa mangaiere, schimbarea vietii, forta interioara si tot ceea ce tine de Hristos, se descopera si se manifesta de-a lungul istoriei, in Duhul, in functie de cautarile, nelinistile, intentiile care o sfasie sau o inflacareaza.

Imparate ceresc, Mangaietorule: in Duhul, Dumnezeu isi transcede propria transcedenta, intr-o trans-descendenta iubitoare, daca acceptam acest termen, adica Dumnezeu se daruieste pe Sine Insusi, caci fiind cu totul inaccesibil prin natura, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendentei Sale" in Duhul Sfant, prin care si in care Logosul, Cuvantul nu inceteaza sa se manifeste in diferitele formulari ale inteleptilor si profetilor, "lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfantului Ioan], prin care si in care Cuvantul nu inceteaza sa se faca trup: intruparea Cuvantului se desavarseste in Duhul - si prin libertatea constienta si puternica a Fecioarei, caci Duhul si libertatea nu pot fi despartite.

Numele de creştin

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

            În primele veacuri, numele de creştin era asociat acelor oameni care erau despărţiţi de restul societăţii, care erau stăpâniţi de dragoste, de bunătate şi erau gata să se sacrifice pentru nevoile altora. Deci, numele de creştin era sinonim cu virtutea. 

Martirii şi oamenii duhovniceşti erau mândri să moară pentru acest nume. Niciodată lor nu le-a trecut prin minte gândul de a se lepăda de Domnul. Mai degrabă, ar fi preferat să devină hrană leilor flămânzi decât să renunţe la Hristos, Care i-a iubit şi Şi-a dat viaţa pentru ei. Adesea ultimele lor cuvinte, înainte de a fi aruncaţi în arenă erau: Noi suntem creştini!

  Vorbind despre creştin şi creştinism, este potrivit să ne întrebăm dacă înţelegem sensul adevărat şi profund al acestor cuvinte. 

Oare, ce sacrificii am făcut noi ca să ne potrivim viaţa noastră cu numele lui Hristos prin trăirea vie a atributelor creştine?

Oare, înţelegem noi cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa, care zice: Nu există şi nu a existat o cinste mai mare decât aceea cuprinsă în numele de creştin! Oare, am făcut ceva în mod personal pentru ca mesajul creştin să ajungă la alţii? Botezul în numele Sfintei Treimi, prin care ne-am îmbrăcat în Hristos şi am primit numele Lui, este o nobleţe care ne obligă să alergăm spre Iisus Hristos, ţinta desăvârşirii noastre. 
Spre această ţintă au alergat, prin veacuri, adevăraţii creştini, jertfindu-se pentru Domnul şi făcând totul ca numele Său să fie cunoscut şi adorat în lume. Să dăm doar un exemplu, amintindu-l pe Sfântul Calistrat din Cartagina, care era ostaş în Roma, în timpul împăratului Diocleţian (mort în anul 305). Mărturisind public că este creştin, a fost chinuit până la sânge, târât prin cioburi ascuţite şi aruncat în mare. Dar, din toate a scăpat nevătămat. Aruncat în închisoare, a vestit fraţilor săi de suferinţă Sfânta Evanghelie a lui Iisus Hristos. Scos de acolo şi dus la judecată, trecând pe lângă un templu păgân, s-a rugat şi toţi idolii au căzut la pământ şi s-au sfărâmat. Prin credinţă şi răbdarea sa, prin exemplul său, a atras la credinţă peste 200 de slujitori împărăteşti. Toţi aceştia L-au mărturisit pe Hristos şi lor, dimpreună cu Calistrat, li s-au tăiat capetele, cinstind astfel numele de creştin. Creştinii botezaţi care nu-şi trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei sunt vânzători ai Domnului, profitând doar de numele lui Hristos. Nu poţi pretinde că faci parte din Sfânta Biserică creştin-ortodoxă dacă viaţa ta e păgânească. 

 Sfântul Apostol Pavel spune: Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli (la patimi), nici preacurvarii, nici stricaţii de tot felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpitorii nu vor moşteni (nici unul) Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6-9-10). Nu! Căci nu este de-ajuns numai să te numeşti creştin ortodox, dacă nu faci voia Mântuitorului tău, lepădând păcatul. Sfântul Efrem Sirul spune limpede: Să nu ne aflăm numai cu numele creştini, iar cu năravul de păgâni, căci creştinătatea înseamnă să urmezi, după putinţă, lui Hristos.
Dacă ne mulţumim numai cu Sfântul Botez şi ne vom lenevi la împlinirea celorlalte porunci, ne vom face necredincioşi. Hristos la nimic nu ne va folosi, petrecând noi în răutate şi păcat. Căci L-am auzit grăind în Sfânta Evanghelie: Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ce acela care face voia Tatălui Meu din ceruri (Matei 7:21). 
 Un Sfânt Părinte ne spune: Fiilor, aveţi grijă de sfânta credinţă creştin ortodoxă, este o comoară nepreţuită cu care veţi întra în Împărăţia lui Dumnezeu. Periculos pentru sufletul oamenilor este necredinţa. 

Chiar şi la creştinii ortodocşi. Nu întreba creştinul dacă crede în Dumnezeu, ci dacă crede în Sfânta Evanghelie, în Vestea cea bună a lui Hristos. Căci dacă spuneţi că el crede în Dumnezeu aşa, după părerea proprie, iar nu după Sfânta Evanghelie, este înapoiat şi păgân, pentru că a ajuns la credinţă precum oamenii de acum mai bine de 2000 de ani, precum - să zicem - nişte filosofi elini sau asiatici. Atunci de ce S-a mai coborât Hristos din cer? Şi de ce a pecetluit cu sângele Său descoperirea Sa către lume, Vestea Sa cea bună?
 Cu adevărat un asemenea creştin a luat asupra capului său sângele preacurat al Fiului lui Dumnezeu, precum aceia care strigau: Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Femeia nu poate trăi fără credinţă. După o necredinţă vremelnică se întoarce din nou la Dumnezeu. În caz contrar începe să se descompună repede. Altă treabă este cu bărbatul. El poate vieţui fără credinţă. Împietreşte cu totul, devine stâncă de sare. Şi vieţuieşte aşa împietrit.