DESPRE MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS SAU RUGĂCIUNEA MINŢII

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                              DESPRE

                        MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS

                                                     SAU

                                    RUGĂCIUNEA MINŢII

Motto: „Orice ar face omul, oriunde ar merge, toate le împlineşte

cu rugăciunea lui Iisus!“ („File de pateric“, pag. 283).

                                                                               Preot Ioan

                                   Iubiţi credincioşi,

          Vorbim adesea despre rugăciune, dar de fapt cum am putea să o

definim? Cuvântul rugăciune vine de la a se ruga, a implora, acesta

fiind mijlocul de comunicare spirituală cu Dumnezeu, prin vorbă sau

cu gândul. Potrivit unei opinii larg răspândite, o „rugăciune“ este un

text liber formulat sau deja dat într-o formă fixă, după modelul oferit

de „Tatăl nostru“, rugăciunea cea mai de seamă a creştinilor. Iisus

ne-a îndemnat să ne rugăm totdeauna: „Şi le spunea o pildă cum

trebuie să se roage şi să nu-şi piardă nădejdea“ (Luca 18:1), iar

Sfântul Apostol Pavel zicea: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni

5:17). A ne ruga „totdeauna“ şi „neîncetat“ nu are o măsură, ci

înseamnă cât mai des posibil. Rugăciunea este pârghia principală a

vieţii duhovniceşti şi de aceea este recomandată adesea de

Mântuitorul: „RUGAŢI-VĂ CA SĂ NU INTRAŢI ÎN ISPITĂ“

(Luca 22:40). Rugăciunea poate să fie de mai multe feluri: de cerere,

de mulţumire, de laudă şi de slăvire, de îngăduinţă, de mijlocire,

de adorare. Am dorit mult a scrie aceste câteva cuvinte, observând cu

mare bucurie dorinţa credincioşilor de a purta la mâini mătănii şi

constatând în acelaşi timp, că mulţi dintre ei vor să le poarte doar

pentru că aşa au văzut la alţii.

      ► Unii cred că ele sunt sfinţite, dar acest lucru nu este

adevărat, fiindcă mătăniile nu sunt sfinţite, ci sfântă este

rugăciunea pe care o rostim odată cu fiecare bobiţă.

     ► Alţii spun că le poartă fiindcă în felul acesta îl au pe

Dumnezeu la mână. Noi nu-l putem avea niciodată pe Dumnezeu

la mână, însă El sigur ne are la mână pentru greşelile, patimile,

păcatele noastre.

      ► Unii spun că le poartă la mână ca să le ajute Dumnezeu.

De fapt Dumnezeu le ajută şi celor care nu poartă mătănii la

mână, dar le ajută cu atât mai mult celor care le poartă, dar se şi

ostenesc cu rugăciunea lui Iisus.

       ► Câţiva mai evlavioşi spun că bobiţele de la mătănii ar fi

lacrimile Maicii Domnului, sau că trebuie să fie neapărat 33 de

bobiţe. Ori Dumnezeu nu ne numără rugăciunile (este ca şi cum ar

zice: iată, ai zis 9875 de rugăciuni, acum gata, eşti mântuit!), ci

trebuie să ne rugăm cât mai mult cu putinţă, ştiind că Dumnezeu

coboară la noi şi noi urcăm la Dumnezeu pe „aripile rugăciunii“.

      ► Unii poartă mătăniile numai ca podoabă, pentru că aşa

este moda, sau pentru că le-ar purta noroc şi o numesc „brăţară

norocoasă“. Exact ca musulmanii care cred în noroc şi care

folosesc şi ei nişte mătănii dar nu pentru a se ruga , ci le tot sucesc

în mână pentru „a omorî timpul“.

              În fapt „NOROC“ nu există, pentru că nimic nu este

întâmplător în lumea aceasta, după cum ne spune foarte clar şi

rugăciunea amvonului de la sfârşitul Sfintei Liturghii: „TOATĂ

DAREA CEA BUNĂ ŞI TOT DARUL DESĂVÂRŞIT, DE

SUS ESTE POGORÂND DE LA TINE, PĂRINTELE

LUMINILOR“ (Iacov 1:17). Deci, în loc să spunem cu păcat „am

avut noroc“, foarte bine ar fi dacă am spune cu pioşenie, închinândune:

„MI-A AJUTAT DUMNEZEU!“. Iată ce spune Părintele

Cleopa despre noroc: „Voi ştiţi, cine a fost NOROC? Cel mai mare

drac, care a secerat milioane de suflete!“ Până la venirea lui Iisus

Hristos, oamenii, pentru fiecare păcat, aveau câte un idol:

      - MARTE - zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată

trebuia să se facă război, să moară cât mai mulţi oameni, că aşa-i

plăcea zeului.

       - VENERA - zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, toţi

trebuiau să se certe, să se bată.

       - NEMFIS - zeiţa frumuseţii. Când o aduceau, îi puneau

cercei de aur, şi toţi trebuiau să fie pudraţi, să aibă zorzoane,

inele, cercei şi să joace în faţa ei. De acolo ne-au rămas inelele,

cerceii, pudra şi podoabele femeieşti.

   

       - AFRODITA - zeiţa desfrâului. Îi aduceau statuia ei şi o

trăgeau într-o pădure şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai

mari orgii înaintea ei.

      - MOLOH - zeul fericirii, sau NOROC, cum ţi spunem astăzi.

A fost foarte cunoscut la romani, sumerieni şi cartaginezi. Statuia

acestui zeu era purtată într-o căruţă cu două roţi, făcută din

aramă sau argint. În spatele acestui „Noroc“ era un cuptor de

aramă, şi în faţa lui o tigaie de aramă; aprindeau focul în spatele

lui Noroc până se înroşea tigaia, şi el, Noroc, primea jertfă copii

sugari. Ca să aibă femeia noroc, lua copilul de la ţâţă şi-l dădea pe

mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţele şi-l punea în tigaia

lui Noroc, să se frigă. Până la 40-50 de copii puneau odată în

tigaia aceea. Aşa a secerat dracul NOROC milioane de copii. Sau,

nu ştiţi ce zicea Proorocul Isaia: „Vai de cei ce fac masă dracilor şi

au dat jertfă lui Noroc“. Uneori vezi creştini care se salută: „Hai

noroc, vecine!“. Dacă l-ai întreba cine-i Noroc, nu ştie, dar ştie să-l

pomenească („Ne vorbeşte Părintele Cleopa“, vol. 7, pag. 68).

Mătăniile le observăm cu precădere la mâna călugărilor, iar astăzi,

din ce în ce mai mult şi la mâna mirenilor. Călugării le folosesc

spunând la fiecare bobiţă a ei, şi neîncetat, rugăciunea minţii sau

rugăciunea lui Iisus. Mirenii (credincioşii din lume) trebuie să

folosească şi ei mătăniile în acelaşi scop, tot pentru a spune

rugăciunea minţii, dar nu în mod obligatoriu, ci după dorinţa şi trăirea

fiecăruia. Ne este de aşa mare folos rugăciunea minţii? DA! Pentru că

sufletul nostru şi dinăuntru şi dinafară este războit de gânduri şi de

patimi. De aceea şi paza minţii trebuie să fie dublă. Căci, precum

hrana trupului este pâinea, şi cea a sufletului este virtutea, tot aşa şi

hrana minţii este rugăciunea şi de aceea ne îndeamnă Dumnezeu în

Biblie: „Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat, fiţi dar cu mintea

întreagă şi privegheaţi în rugăciuni“ (1Petru 4:7). Deci, suntem

datori să ne rugăm oricând şi oriunde ne-am afla (acasă, în călătorie,

în tramvai, în autobuz, în tren...). Este la fel de necesar pentru orice

om să spună constant rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa), aşa

cum este pentru o barcă aflată în pericol, trimiterea semnalelor S.O.S.

(„Salvaţi sufletele noastre“).

                 Vorbim despre paza minţii, pentru că toate păcatele bat mai

întâi la uşa minţii şi a inimii noastre prin momeala gândului. Aceste

gânduri rele, care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu, trebuie, şi

le putem alunga prin rugăciunea minţii, căci: „Precum pomul fără

frunze nu poate avea rod, tot aşa şi sufletul care nu are paza

minţii se osteneşte în zadar“ (Sfântul Simeon Noul Teolog).

Dumnezeu cere de la noi ca cele două părţi ale sufletului, adică mintea

şi inima, să fie curate. Rugăciunea fiind „cheia împărăţiei

Cerurilor“, acelaşi îndemn minunat ni-l dă şi Sfântul Teofan

Zăvorâtul, care zice: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu

El neîncetat, aşa cum ar vorbi cu un tată, alungând din minte

orice gând pătimaş“. În primul rând este nevoie de atenţie, căci

„fără atenţie nu este rugăciune“.

                  Privind schiţa de mai jos, putem înţelege foarte bine cum

trebuie rostită această rugăciune: Ne-am putea imagina că respiraţia

noastră arată ca un triunghi. Există un foarte scurt moment de odihnă

pentru plămâni, timp în care trebuie să zicem foarte repede:

„Doamne“. Apoi, când tragem aer în piept, zicem: „Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu“, iar când scoatem aerul din piept rostim:

„Miluieşte-mă pe mine păcătosul / păcătoasa“. Rugăciunea poate fi

spusă şi cu gura şi cu mintea, dar de preferinţă cu mintea, adică în

gând, ca nu cumva văzându-te vreo cunoştinţă, să se smintească,

socotind că vorbeşti de unul singur... Mătăniile le putem ţine tot

timpul la mână, fără ca cei dimprejurul nostru să-şi dea seama că le

folosim pentru rugăciune. Când suntem cu alţii sau mai sunt oameni

pe lângă noi, nu trebuie să ne rugăm cu glas tare, ci cu gura închisă

(neştiind ce facem, ne-ar putea judeca greşit sau cum se mai spune,

i-am sminti). Mătăniile au un rol

asemănător cu cel al mişcării limbii, adică

să ne creeze un reflex pentru rugăciune

când mintea zboară şi uiţi să te rogi, mâna

printr-o mişcare reflexă vrea să învârtă

nodurile de la mătănii. Şi atunci vrând,

nevrând îţi aduci aminte de rugăciune.

Trăim în lume şi sporul nostru în

rugăciune este mai greu. Cu toate acestea

noi trebuie să încercăm să zicem cât mai mult această rugăciune şi

apoi, mai târziu fără niciun efort, o vom spune numai cu mintea. Sunt

părinţi care au dobândit rugăciunea lui Iisus foarte repede şi nu au

avut nevoieSfân de multe mătănii. Dar pe noi cei ce suntem în lume ne

ajută foarte mult. Unui părinte isihast i s-a mişcat mâna şi după ce

murise. Asta ca să se vadă cât de mult sporise...

         Rugăciunea trebuie spusă cât mai des cu putinţă dar corelată cu

ritmul respirator, pentru a nu obosi plămânii, adică cine respiră mai

rar, o spune mai rar, iar cine respiră mai des, o spune cu atât mai des.

Această rugăciune, după sfatul sfantului Grigorie Sinaitul, ne spune

că această rugăciune trebuie spusă liniştit şi fără zgomot, ca nu

cumva vocea să împrăştie şi să micşoreze simţirea şi atenţia

minţii. Aceasta până când, obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta

în ea şi va primi putere de la Duhul Sfânt, să se roage puternic şi

în întregime. Atunci, mintea nu va mai avea nevoie să rostească cu

gura, ci se va mulţumi să-şi facă lucrarea în întregime în adâncul

ei. Important este să ştim că la început ne rugăm cât putem şi cum

putem, ca să ajungem să ne rugăm cum trebuie.

            Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „Această rugăciune se

mai numeşte şi a minţii, pentru că spunând-o, ea adună mintea

care altfel nu se poate opri de la risipire şi rătăcire în toate părţile.

Rugăciunea minţii se va înrădăcina în suflet şi este o armă foarte

puternică împotriva gândurilor păcătoase“.

              Sfântul Ioan Scărarul are în acest sens câteva cuvinte care

au fost repetate de mulţi scriitori sfinţi: „Cu numele lui Iisus loveşte

pe potrivnicii ce vin împotriva ta, căci nici în cer nici pe pământ

nu vei găsi o armă mai puternică“.

           1. Datorită rugăciunii lui Iisus, nevoitorul (adică cel ce se

roagă), învăţându-se să ceară neîncetat ajutorul lui Dumnezeu,

dacă ar face ceva bun în propăşire, nu vede în aceasta un merit al

său, ci mila lui Dumnezeu.

          2. Rugăciunea neîncetată ne conduce către dobândirea

credinţei, pentru că cel ce se roagă începe să simtă prezenţa lui

Dumnezeu.

          3. Rugăciunea neîncetată nimiceşte vicleşugul vrăjmaşului,

prin punerea întregii noastre nădejdi în purtarea de grijă a lui

Dumnezeu.

         4. Cel ce se roagă neîncetat, cu timpul îşi pierde

deprinderea de a-şi închipui, de a se risipi, de a se îngriji în deşert

de multe...

           5. În sfârşit, el poate ajunge la starea copilăriei poruncită

de Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie.

                               Iubiţi credincioşi,

 Atunci când începem să rostim rugăciunea minţii, să nu spunem:

„Ia să încerc“ ci „Ia să încep“ şi harul lui Dumnezeu ne va ajuta.

Dacă folosim termenul „să încercăm“, atunci dintr-o dată ne vom

simţi neputincioşi (înfrânţi), căci vrăjmaşul diavol de la început ne

creează nedumerire şi descurajare, oboseală şi părerea că această

rugăciune nu este şi pentru noi, ci doar pentru călugări. Deci

trebuie să zicem „Ia să începem“ şi să avem continuitate, ştiind că

rugăciunea este un urcuş din treaptă în treaptă. Chiar dacă

pentru început am realiza doar 10%, 15%, 20%... din trăirea pe

care trebuia să o avem , Domnul ne primeşte şi cu cei 10%, însă

ţinta să ne fie 100%, adică plinătatea atenţiei şi a trăirii.

Rugăciunea minţii este o rugăciune de pocăinţă, adresată

Domnului Iisus, este plină de har şi de adevăr şi de aceea să

spunem cât mai des cu putinţă: DOAMNE IISUSE

HRISTOASE,FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ PE

MINE, PĂCĂTOSUL / PĂCĂTOASA!

Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Episcop Kallistos Ware, „Puterea numelui“ ;

„Ne vorbeşte părintele Cleopa“, vol. 7, Editura Episcopia Romanului,2001; Pateric Athonit;

File de Pateric; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune şi vederea păcatului meu,

Editura Pelerinul, Iaşi, 2001; Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale după

tradiţia Sfinţilor Părinţi, Editura Deisis, Sibiu, 2001; Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea

inimii pentru toţi, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.

                     Completare la cateheza Despre mătănii

► Mătanie, metanie = închinare cu îngenunchere şi aplecare

până la atingerea frunţii de pământ, în semn de veneraţie şi

pocăinţă; şirag de mărgele sau bobiţe împletite prin încrucişarea

firelor de lână sau de mătase cu ajutorul cărora rugătorii îmbină

rugăciunea buzelor şi a minţii cu lucrarea rugătoare a degetelor.

         ► Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine păcătosul”

săvârşită permanent în inimă,

usucă desfrâul, potoleşte furia,

alungă mânia, înlătură tristeţea
îndepărtează obrăznicia, nimiceşte

melancolia, alungă lenea,

luminează mintea, naşte zdrobire

de inimă. Invocarea continuă a

numelui Iisus este o practică foarte

veche în asceza creştină.

         ► Trebuie să-ţi păzeşti mintea. Gândurile pot fi bune sau rele.

Pe cele rele alungă-le. De cum se iveşte o ispită curm-o îndată cu

Rugăciunea lui Iisus ca şi cu o sabie. Sfântul Apostol Pavel spune că

dacă vei mărturisi că Iisus Hristos este Domnul şi vei chema numele

Lui, te vei mântui (Romani 10:9-13).

         ► Rugăciunea lui Iisus este Liturghia săvârşită fără încetare în

templul inimii, acolo unde se află Împărăţia lui Dumnezeu. Cu

timpul Rugăciunea lui Iisus nu va mai înceta şi atunci te vei ruga în

timp ce mergi, în timp ce lucrezi şi chiar în timp ce dormi, după cum

se zice: „Eu dorm, dar inima mea veghează“. Viaţa întreagă îţi va

deveni rugăciune. Cel care a ajuns pe treapta aceasta în Rugăciunea lui

Iisus este cu totul schimbat: mereu răbdător, smerit, senin şi cucernic.

        ► Părinţii de la Optina ne sfătuiesc să facem Rugăciunea lui

Iisus ca pe un mijloc de a ajunge la căinţa adevărată. Sfântul Ioan

de Kronstadt era preot de mir şi prin Rugăciunea lui Iisus s-a ridicat

la sfinţenie şi a ajuns un mare făcător de minuni şi tămăduitor.

        ► Să facem rugăciunea lui Iisus cu răbdare şi cu smerenie.

Fiindcă păcătuim mereu, trebuie să ne rugăm neîncetat. Acesta este

temeiul Rugăciunii lui Iisus. În afara acesteia nu există alta care să

poată fi spusă neîncetat.

       ► Viaţa în Hristos ne cere să fim mereu atenţi la starea

sufletului nostru şi nu putem face aceasta decât prin rugăciunea

neîncetată.

       ► Curăţia trupului şi a gândurilor poate fi păstrată numai

prin rugăciunea neîncetată şi prin atenţia minţii la Dumnezeu.

Atunci Sfântul Duh umbreşte sufletul şi mistuieşte patimile.

       ► Dragostea către Dumnezeu se aprinde în inima noastră

numai prin rugăciunea neîncetată.

       ► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte putere îndeosebi din

sentimentul smereniei şi al zdrobirii de inimă şi, de asemenea,

din căinţa cu care e rostită.

         ► Datorită pomenirii neîncetate a Domnului se retrag din

suflet patimile cele ticăloase. Însă acolo unde nu există pomenirea

despre Domnul, domnesc întunericul şi duhoarea, acolo se

săvârşeşte orice faptă netrebnică.

         ► În timpul săvârşirii Rugăciunii lui Iisus este bine să avem

convingere că datorită păcătoşeniei noastre nu suntem vrednici

să rostim dulcele nume al Mântuitorului. Pentru această smerită

înţelepciune, Domnul ne dăruieşte zdrobire de inimă.

        ► Dacă Rugăciunea lui Iisus o facem mecanic, nu dă niciun

rezultat. Este ca orice altă rugăciune rostită numai cu limba.

Rugăciunea nu constă în cuvinte, ci în simţămintele pe care le ai

faţă de Domnul

         ► De fiecare dată când încep să se înmulţească în noi

gândurile pătimaşe, să trântim în mijlocul lor chemarea

Domnului nostru, Iisus Hristos şi atunci le vom vedea imediat

dispărând ca fumul în văzduh. În rugăciune adună-ţi mintea şi

uneşte-o cu sufletul.

           ► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte putere de la Dumnezeu,

atunci când avem sentimentul smereniei, al zdrobirii inimii şi

căinţă când o rostim

                       Cine ne opreşte să avem în gând:

             Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu....

                 Rugăciunea este un contact personal, pornit din inimă, din

conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Sunt rugăciuni de tipic, dar

sunt şi rugăciuni personale. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu

ne permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apucăm să le facem, nu-i

atât de grav, dar cu o condiţie: să avem o stare de prezenţă continuă a

lui Dumnezeu în conştiinţa noastră. Dacă ne ducem cu inima deschisă

spre treburile noastre gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le

facem, cine ne opreşte să avem în gând: Doamne, Iisuse Hristoase,

Fiului Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ??? să putem

intra în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? Asta este

important, gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta

este o rugăciune la îndemâna fiecăruia, indiferent cât de ocupat ar fi.

Oricine poate şi trebuie să se roage spunând: Doamne, Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

           ► De câte ori să zicem pe zi rugăciunea: Doamne, Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?

Să o zicem o dată şi să nu se mai termine. Gândul omului trebuie

să fie mereu la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne gândim că Dumnezeu

ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe,

înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă

ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât chipul şi

asemănarea care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii

nemaipomenite, Dumnezeu le-a revărsat peste om. Privind aceste

frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne

gândim la El. Tocmai acest gând - aşa cum izvorăşte el - este o

rugăciune (Arhim. Arsenie Papacioc - Veşnicia ascunsă într-o clipă).

TAINA SFINTEI SPOVEDANII

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                                 DESPRE

                                TAINA SFINTEI SPOVEDANII

                                                                                     Preot  Ioan

                                                                            

                                   Iubiţi credincioşi,

         Dumnezeu l-a creat pe om „După chipul şi asemănarea Sa“ (Facerea 1:27). L-a creat cu suflet nemuritor, aşa cum El, Dumnezeu, este nemuritor. Prin căderea sa, Adam nu a pierdut tot harul lui Dumnezeu, căci, a căzut prin ispita diavolului. Astfel că, harul şi arvuna mântuirii au rămas în om şi numai celui ce se leapădă de Dumnezeu, i se ia harul Duhului Sfânt.

         Să nu uităm niciodată un lucru: HRISTOS NE VA CERE SOCOTEALĂ DE TOATE VÂRSTELE, căci, chiar şi grădinarului îi place „floarea sau roada timpurie“. De aceea, fericit este acela care se pregăteşte din tinereţe să stea înaintea Judecătorului Suprem.

   DE UNDE VINE ACEASTĂ DENUMIRE DE POCĂINŢĂ SAU SPOVEDANIE?

         POCĂINŢĂ – a se pocăi – în limba greacă se spune METANOIA, iar în limba latină, PENITENŢǍ înseamnă şi părere de rău, o dată cu făgăduinţa de îndreptare, pentru păcatele şi greşelile săvârşite.

 DAR, CE ESTE DE FAPT SPOVEDANIA?

         Spovedania, este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic, cu sinceritate şi cu căinţă. Spovedania, este o Taină Sfântă, care se săvârşeşte de însuşi Hristos, în Duhul Sfânt, prin episcopii şi preoţii ortodocşi. Prin spovedanie, credinciosul primeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu comunitatea liturgică al cărei membru este. Dacă, Iisus Hristos nu ne-ar fi lăsat această Taină a Spovedaniei, cu toţii ne-am fi dus în iad.

          SPOVEDANIA este „Mâna lui Dumnezeu“ care ridică din păcate,  şi de aceea se mai numeşte şi „al doilea botez“. Mulţi oameni nici nu ştiu ce este păcatul, ba chiar spun plini de sine: „Părinte eu nu am nici un păcat!“ Şi, de fapt, păcatul este o realitate, şi încă una centrală a existenţei umane. Cea mai mare greşeală este aceea de a ignora păcatul, de a nu-l băga în seamă sau şi mai grav, de a afirma că n-am păcătuit. Iată ce scrie în Biblie: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ ZICEM CĂ N-AM PĂCĂTUIT, ÎL FACEM MINCINOS ŞI CUVÂNTUL LUI NU ESTE ÎNTRU NOI“ (1Ioan 1:8).

 Este adevărat că Dumnezeu a cerut primei familii din Rai, pocăinţă?

         Da, este adevărat că Dumnezeu a cerut spovedanie lui Adam şi Evei în Rai, atunci când, după ce au greşit, i-a luat la întrebări: „Adame, unde eşti?“; „Cine ţi-a spus că eşti gol?“; „Eva, pentru ce ai făcut aceasta?“. Şi pe Cain îl întreabă Dumnezeu: „Unde este fratele tău?“, „Ce ai făcut?“. Dumnezeu voia, după cum uşor se poate vedea, să-i facă să-şi mărturisească păcatul.

 În Vechiul Testament a existat pocăinţa?

Da. Pocăinţa îşi are începuturile încă din Vechiul Testament: „Şi va mărturisi păcatul său, care a păcătuit. Şi va aduce Domnului pentru cele ce a greşit o mieluşea din oi, jertfă pentru păcat, şi se va ruga preotul pentru păcatul ce a săvârşit şi se va ierta păcatul“ (Levitic 5:5 – 19). Deci, trebuie să remarcăm cu luare aminte că, chiar şi în Vechiul Testament tot preotul era intermediarul, adică cel ce mijlocea către Dumnezeu pentru iertarea păcatului.

Găsim, de asemenea, şi la proorocul Iezechiel versetele următoare:

„DE ACEEA VĂ VOI JUDECA PE VOI DIN CASA LUI ISRAEL, PE FIECARE DUPĂ CĂILE SALE, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; POCĂIŢI-VĂ ŞI VĂ ÎNTOARCEŢI DE LA TOATE NELEGIUIRILE VOASTRE, CA NECREDINŢA SĂ NU VĂ FIE PIEDICĂ.

LEPĂDAŢI DE LA VOI TOATE PĂCATELE VOASTRE CU CARE AŢI GREŞIT ŞI VĂ FACEŢI O INIMĂ NOUĂ ŞI UN DUH NOU. DE CE SĂ MURIŢI VOI, CASA LUI ISRAEL? CĂCI EU NU VOIESC MOARTEA PĂCĂTOSULUI, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; ÎNTOARCEŢI-VĂ DECI, ŞI TRĂIŢI!“ (Iezechiel 18:30 – 32).

 De cine şi când a fost instituită pocăinţa sau spovedania ca
Sfântă Taină?

        

Ca Sfântă Taină, POCĂINŢA a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care, venind de la râul Iordan, îşi începe misiunea Sa prin îndemn la pocăinţă, atunci când rosteşte prima Sa predică: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ ( Matei 4:17).

         Şi, de fapt, acelaşi îndemn îl rostise şi Sfântul Ioan Botezătorul: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A  APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ (Matei 3:2). Iisus Hristos le făgăduieşte Sfinţilor Apostoli această putere de a ierta păcatele oamenilor, aşa cum rezultă cât se poate de clar din versetele următoare:

„ŞI-ŢI VOI DA ŢIE CHEILE ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR ŞI ORICE VEI LEGA PE PĂMÂNT VA FI LEGAT ŞI-N CERURI, ŞI ORICE VEI DEZLEGA PE PĂMÂNT VA FI DEZLEGAT ŞI-N CERURI“ (Matei 16:19).

         Sau, aşa cum rezultă din alt verset: „ADEVĂRAT GRĂIESC VOUĂ: ORICÂTE VEŢI LEGA PE PĂMÂNT VOR FI LEGATE ŞI-N CER, ŞI ORICÂTE VEŢI DEZLEGA PE PĂMÂNT VOR FI DEZLEGATE ŞI ÎN CER“ (Matei 18:18).

         Dacă din cele două versete de mai sus rezultă făgăduinţa de a ierta, puterea pentru a săvârşi această Sfântă Taină le este încredinţată efectiv Sfinţilor Apostoli, a treia zi după Înviere, când Iisus Hristos, intrând prin uşile încuiate le spune: „PACE VOUĂ ! PRECUM M-A TRIMIS PE MINE TATĂL, VĂ TRIMIT ŞI EU PE VOI“ (Ioan 20:21).

         Iubiţi credincioşi, să fim foarte atenţi la cuvântul VOI căci prin el Mântuitorul se referă la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI şi nicidecum la cei care umblă prin tramvaie, trenuri, prin parcuri, pe scările blocurilor şi vor să ne rătăcească de la dreapta credinţă = ORTODOXIA.

         „ŞI,  ZICÂND ACESTEA,  A SUFLAT ASUPRA LOR ŞI LE-A ZIS: LUAŢI DUH SFÂNT“ (Ioan 20:22).

         De aici se poate vedea că ŞI PREOŢII au harul Duhului Sfânt,  prin hirotonie. Avem vreo dovadă că preoţii au harul Duhului Sfânt? DA! Avem apa sfinţită de la BOBOTEAZĂ, care nu se mai strică niciodată!

         „CĂRORA VEŢI IERTA PĂCATELE, LE VOR FI IERTATE ŞI CĂRORA LE VEŢI ŢINE, VOR FI ŢINUTE“ (Ioan 20:23). Mântuitorul a spus deci apostolilor „VEŢI IERTA“ şi nu a zis VOI IERTA. Acest „VEŢI“ este un plural şi, deci, se referă  la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI. Sfinţii Apstoli s-au înălţat la cer, dar au lăsat pe episcopi şi preoţi ca urmaşi ai lor.  

PĂCATELE LE IARTĂ IISUS HRISTOS PRIN PREOŢI ÎN DUHUL SFÂNT!

În Legea lui Moise, exista pocăinţă pentru păcătos?

         În legea dată evreilor nu exista pocăinţă pentru păcătos, răsplătindu-se cu moartea pentru moarte. Şi, scoţându-se ucigaşul chiar de la altar pentru a fi omorât … 

„VIAŢĂ  PENTRU VIAŢĂ, OCHI PENTRU OCHI, DINTE PENTRU DINTE, MÂNĂ PENTRU MÂNĂ, PICIOR PENTRU PICIOR, ARSURĂ PENTRU ARSURĂ, UMFLĂTURĂ PENTRU UMFLĂTURĂ“ (Ieşirea 21:12-25).

         Cine purta pe el o povară sâmbăta, sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit şi ar fi promis că nu mai face, nu era iertat şi trebuia să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, trebuia să moară (Ieşire 31:18). Dacă curvea cineva, negreşit trebuia omorât ( Levitic 20:10 – 21). Pe când, în legea cea nouă a lui Hristos, în Evanghelie, nu este tot aşa. Aici se spune:

     ►„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4:17);

     ► „Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă“ (Matei 3:8);

     ► „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie“ (Marcu 1:15);

     ► „Hristos este sfârşitul legii“ (Romani 10:4).

Cum trebuie să ne pregătim pentru spovedanie?

         Mai întâi, trebuie să ne cercetăm cugetul, să ne facem un examen al conştiinţei. Trebuie să ne procurăm un îndreptar de spovedanie, şi cu o coală albă în faţă să cercetăm fiecare din cele aproape 500 de păcate scrise acolo. Pe cele care le-am făcut le scriem pe această hârtie, o băgăm în buzunar şi după ce am postit şi noi, cel puţin trei zile, ne alegem un preot duhovnic, căruia în timpul spovedaniei îi citim păcatele scrise pe hârtie. La ieşirea din Biserică ardem hârtia pe care ne scrisesem păcatele. Acest preot duhovnic este o „călăuză în drumul către Hristos“. Astăzi toată lumea vorbeşte de doctor de familie şi de avocat de familie, dar de PREOT DE FAMILIE  nu vorbeşte aproape nimeni! Or, preotul este cel mai important, pentru că în cele trei mari momente cruciale, ale vieţii noastre: botez, cununie, înmormântare, el trebuie să fie lângă noi.

Să nu ne fie ruşine să mărturisim păcatele noastre, căci, diavolul ne ia ruşinea când păcătuim şi ne-o dă când vrem să ne spovedim. Deci, să nu ne fie nicidecum ruşine şi să mărturisim tot, să aruncăm afară din noi mizeria păcatelor, căci dacă minţim sau ascundem vreun păcat la spovedanie, păcatele nemărturisite, îndoite le vom avea pe suflet, cu greutatea, durerea, şi mustrarea lor: „NU-ŢI FIE RUŞINE A-ŢI MĂRTURISI PĂCATELE“ (Sirah 4:28). Să nu spunem în scaunul mărturisirii că nu avem păcate, aducându-ne aminte de cuvintele Sf. Ioan Evanghelistul, care zice: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ MĂRTURISIM PĂCATELE NOASTRE, CREDINCIOS ESTE (DUMNEZEU) ŞI DREPT, CA SĂ NE IERTE PĂCATELE ŞI SĂ NE CURĂŢEASCĂ DE TOATĂ NEDREPTATEA“ (1Ioan 1:8-9). Să nu uităm că, Sfântul Apostol Pavel se socoteşte: „CEL DINTÂI DINTRE PĂCĂTOŞI“ (1Timotei 1:15), iar Sfântul Iacob zice: „TOŢI GREŞIM MULT“ (Iacob 3:2).

Aşa cum lenjeria se spală cu detergent, tot aşa şi sufletul nostru trebuie spalat, dar nu cu detergent, nu la maşina de spălat, ci, prin spovedanie la un PREOT – DUHOVNIC.

 Dar după spovedanie cum trebuie să ne purtăm?

Mai întâi, trebuie să ne împlinim cu bucurie şi fără întârziere canonul de pocăinţă, certarea părintească pe care ne-a dat-o duhovnicul pentru ispăşirea păcatelor şi îndreptarea sufletului.

Zaheu vameşul şi-a răscumpărat păcatele prin ajutorarea săracilor şi despăgubirea celor pe care i-a nedreptăţit (Luca 19:8); vrăjitorii din Efes îşi ard cărţile (Fapte 19:17-19), păcătosul din Corint  după ce mai întâi este dat afară din Biserică  (1Corinteni 5:5), se îndreptează (2 Corinteni 2:6-11)…

Cele mai obişnuite canoane de pocăinţă sunt: rugăciunile de iertare şi de pocăinţă, posturi, metanii, citire din cărţile sfinte, dăruiri, oprire da la Sf. Împărtăşanie, sfătuiri, despăgubiri, milostenii, etc.

 Se mai cere de la cel spovedit: fugă de pricinile păcatelor, paza poruncilor şi peste tot să arate roade de îndreptare 

„FACEŢI ROADE VREDNICE DE POCĂINŢĂ“ (Luca 3:8). Roadele acestea se arată în omorârea păcatului, în urmarea virtuţilor şi a faptelor bune:

„NOI CARE AM MURIT PĂCATULUI, CUM VOM MAI TRĂI ÎN PĂCAT?“ (Romani 6:2).

 Dar de câte ori trebuie să ne spovedim pe an?

Tot creştinul trebuie să ştie că, este dator să se spovedească, aşa cum învaţă a patra poruncă a Bisericii: CEL PUŢIN de patru ori pe an, în cele patru posturi, sau CEL PUŢIN o dată pe an cei plecaţi din ţară şi care nu au în preajmă o Biserică Ortodoxă. Dacă cineva este bolnav, să se spovedească cât mai des şi cât mai grabnic, ca să-şi cureţe şi să-şi înnoiască neîncetat „haina sufletului”.

Cultele religioase ne reproşează că, iertarea păcatelor nu vine prin mijlocirea preoţilor, ci direct de la Dumnezeu

RĂSPUNS:

         Textele aduse ca argument, ca cel cu iertarea slăbănogului din Capernaum, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce, etc., nu au nimic de a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea la preot, căci, era pe vremea când Mântuitorul nu instituise încă Taina Pocăinţei, şi apoi fiind chiar Hristos de faţă, El însuşi făcea  dezlegările de păcate.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui Dumnezeu şi nu prin preoţi.

RĂSPUNS:

         Într-adevăr, în Vechiul Testament mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci nu se putea face în altă formă, pentru că mărturisirea aceea era numai o pocăinţă şi nu o Sfântă Taină. Preoţii nu primiseră de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în Noul Testament, după Învierea Domnului.

         Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când, mărturisirea păcatelor nu s-a făcut direct lui Dumnezeu. Aşa de pildă, însuşi Psalmistul David s-a mărturisit lui Natan proorocul (2Regi 12:13), iar Aaron s-a mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Numeri 3:11-12). Iată că, şi în Vechiul Testament a existat posibilitatea mărturisirii indirecte.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor nu trebuie făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele“ (Iacov 5:16).

RĂSPUNS:

Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor şi, prin ei, urmaşilor şi ajutătorilor lor, care au darul preoţiei, le-a încredinţat Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta păcatele, de a lega şi dezlega (Matei 16:19). Iar cuvintele ,,UNUL ALTUIA“ din reproşul cultelor înseamnă, credinciosul care mărturiseşte şi preotul care primeşte pocăinţa. Şi, fiindcă şi preoţii se spovedesc, aceste cuvinte „unul altuia“ mai înseamnă şi mărturisirea unui preot, la preotul lui duhovnic, care-i primeşte pocăinţa. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, vedem că: „mulţi dintre cei ce crezuseră, veneau să se mărturisească şi să spună faptele lor“ (Faptele Apostolilor 19:18). DAR, UNDE VENEAU, DECÂT NUMAI LA MARELE APOSTOL PAVEL, SPRE A LE ÎMPĂRTĂŞI IERTAREA PĂCATELOR? Fiindcă numai apostolii lui Hristos au luat o putere ca aceasta, de a lega sau dezlega păcatele oamenilor. Ca dovadă, Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni îl excomunică pe incestuos, iar în cea de-a doua epistolă către Corinteni îl iartă, apoi tot el a dat satanei pe Imeneu şi pe Alexandru (1Timotei 1:20), ca şi alţii să se înveţe să nu hulească.

       LA DREAPTA JUDECATĂ A LUI HRISTOS SE VA VEDEA CINE A AVUT PUTEREA PE PĂMĂNT DE A LEGA ŞI DEZLEGA PĂCATELE OAMENILOR, DAR, PENTRU CEI ÎNŞELAŢI VA FI  PREA TĂRZIU !!!

Cultele religioase ne reproşează că, preoţii nu pot ierta păcatele căci scris este: „Cine poate să ierte păcatele decât numai unul Dumnezeu“ (Luca 5:21).

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar, în însăşi Taina Spovedaniei, nu preotul este cel care iartă păcatele, ci, tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Noi spunem cât se poate de clar că: PĂCATELE  LE  IARTĂ  HRISTOS  PRIN  PREOT  ÎN  DUHUL  SFÂNT. Dumnezeu este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele, preotul fiind numai un „administrator“ al acestui dar.

Cultele religioase ne reproşează că preoţii sunt oameni păcătoşi ca toţi oamenii şi atunci este cu neputinţă ca un păcătos să ierte păcatele altora.

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, preoţii fiind oameni pot avea şi ei umbre sau scăderi în viaţă, dar am spus deja că, în taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, nu preotul iartă prin puterea sa păcatele celui ce se spovedeşte, ci tot harul lui Dumnezeu. Preotul, chiar păcătos fiind, poate avea acest dar, căci, şi Sfântul Apostol Petru a fost păcătos, fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi, a primit acest dar. Deci, preotul deasupra păcatelor sale, de care va răspunde însuşi, are în el darul pe care l-a primit prin Taina Preoţiei de a lega şi dezlega păcatele.

         Iubiţi credincioşi,

         Istoria ne mărturiseşte că, totdeauna omul şi-a dat seama de răutatea păcatului şi a încercat felurite mijloace pentru a scăpa de păcat, şi în acelaşi timp pentru a se împăca cu Dumnezeu. Astfel, unii se biciuiau până la sânge, alţii se îmbrăcau în sac şi-şi puneau cenuşă în cap, petrecând în plâns, post şi rugăciune, alţii aduceau jertfe de animale, alţii mărturiseau păcatele în public, alţii le scriau pe hârtii şi apoi le aruncau pe ape curgătoare spre a se duce şi ele cu apele. DECI, SE VEDE CÂT DE MULT AU SIMŢIT OAMENII NEVOIA DE A-ŞI DESCĂRCA SUFLETUL DE GREUTATEA PĂCATELOR, CU ALTE CUVINTE, DE A SE SPOVEDI.

         Această necesitate firească a spovedaniei este vizibilă şi azi. Unii, nu pot muri până nu-şi destăinuie o crimă, sau altă faptă rea care le apasă conştiinţa. Alţii nu pot mânca sau bea în linişte fără această descărcare, căci, după o faptă rea, mustrările conştiinţei aduc pe om mai aproape de Dumnezeu, de „ochiul neadormit al lui Dumnezeu“ care vede şi ştie toate. Unii, deznădăjduiţi, se sinucid crezând că în moarte este singura scăpare. Ei sunt cei mai rătăciţi, deoarece prin moarte, în loc să se depărteze de pedeapsa lui Dumnezeu, se apropie mai mult de ea, „îşi taie singuri creanga de sub picioare“, pentru că au pierdut orice prilej sau vreme de pocăinţă, sinuciderea fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care nu se iartă în vecii vecilor (Marcu 3:28-29).

SĂ NE SPOVEDIM CEL PUŢIN DE PATRU ORI PE AN, ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (SFINTELE PAŞTI, SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL, SFÂNTA  MARIA ŞI CRĂCIUN) SAU ORI DE CÂTE ORI NE-O CERE CONŞTIINŢA. 

Şi pe cei din familia noastră să-i îndemnăm la fel, pe cei cunoscuţi, iar când cineva este pe patul de moarte, să alergăm mai întâi la preot şi apoi la doctor. Chiar dacă, cei pe care îi vom îndemna să se spovedească refuză, sau motivează pe moment, să nu uităm că: 

CUVINTELE DĂINUIESC MAI MULT DECÂT STATUILE, CUVINTELE DETERMINĂ ACŢIUNI

şi, deci, mai devreme sau mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor spovedi şi ei. Amin!

TAINA SFINTEI ÎMPǍRTǍŞANII

Iar despre Sfânta Taină a Împărtăşaniei iată ce ne spune Iisus Hristos: „Eu sunt pîinea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. Pîinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pîinea cea vie care s-a pogorît din cer. Cine mănâncă din pîinea aceasta viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.

         Deci, iudeii se certau între ei zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mîncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (Ioan 6:19-57).

Iubiţi credincioşi,

Şi acum, după ce am înţeles că trebuie să ne spovedim şi să ne împărtăşim cel puţin de patru ori pe an, să studiem împreună patru aspecte particulare ale acestei probleme:

1. Există credincioŞi, care nu s-au spovedit Şi nu s-au ÎmpĂrtĂŞit niciodatĂ În viaŢĂ (La FEL DE GRAV: unii din copilĂrie SAU alŢii de la nuntĂ).

Aici se încadrează acei creştini care postesc, se roagă, merg la Biserică în fiecare Duminică, dar care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit niciodată. Este ca şi cum ar face cineva liceul dar nu şi-ar lua bacalaureatul, ca şi cum ar termina cineva o facultate dar nu şi-ar lua licenţa (nu-i va recunoaşte nimeni studiile), sau mai clar, ca şi cînd ar fi făcut cineva şcoala de şoferi şi n-ar avea carnet. Dacă l-ar prinde poliţia i-ar cere carnetul, şi nu adeverinţă că a terminat şcoala. Poliţistul i-ar zice: „Nu mă interesează şcoala şi adeverinţa, eu vreau să văd carnetul, iar dacă nu-l aveţi vă întocmesc dosar penal“. Aşa va fi şi cu noi dacă vom spune: Doamne, am crezut, am postit, ne-am rugat, am fost la Biserică, dar nu ne-am spovedit şi nu ne-am împărtăşit niciodată (sau din copilărie)... nu ne vom mîntui!

    2. ExistĂ o mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc de NUMAI douĂ ori pe an.

Deci, în imaginea de mai sus creştinul s-a spovedit în Postul Paştelui, dar în celelalte trei posturi nu. Şi acum întrebarea: ce atîrnă mai greu un sfert

(păcate iertate), sau trei sferturi (păcate neiertate)? Este clar că trei sferturi atârnă mai greu şi ne trag la osîndă! Deci, cu aşa puţină spovedanie nu ne putem mîntui!

    3.  ExistĂ o foarte mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc o singurĂ datĂ pe an.

În imaginea de mai sus, creştinul se spovedeşte şi se împărtăşeşte în Postul Paştelui şi în Postul Crăciunului, deci jumătate de an are păcatele iertate şi jumătate neiertate. Dacă ne spovedim zece ani în acest fel ne rămân cinci ani întregi fără să ne fi spovedit deloc (10 x 1/2 = 5). Dacă ne spovedim 80 de ani în acest fel ne rămân 40 de ani fără să ne fi spovedit deloc şi, deci, în felul acesta nu ne va ierta Dumnezeu pentru că de fapt: „Mîntuirea este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:8).

4. EXISTĂ O ALTĂ PARTE DIN CREDINCIOŞI CARE SE SPOVEDESC ŞI SE ÎMPĂRTĂŞESC, DAR, CU O LIPSĂ: POSTUL SFINŢILOR APOSTOLI.  

Dacă tot s-a spovedit şi s-a împărtăşit în trei posturi ale anului, s-o facă şi în cel de-al patrulea post, ca să fie aşa cum ar trebui (conform cu porunca a patra bisericească), astfel îşi periclitează mântuirea!