Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu

    Milostenia nu poate fi numita milostenie, atata timp cat nu este savarsita intocmai cu porunca lui Dumnezeu. Valoarea milosteniei este atat de mare incat de ea poate depinde insasi mantuirea. Cand este savarsita in mod gresit, insa, milostenia nu Il bucura pe Dumnezeu, ci pe diavolul, care pune la temelia acesteia egoismul, slava de sine si mandria.

Potrivit cuvintelor Mantuirorului Iisus Hristos, faptele milei crestine sunt urmatoarele: a satura pe cel flamand; a adapa pe cel insetat; a primi pe cel strain; a imbraca pe cel gol; a cerceta pe cel bolnav; a cerceta pe cel aflat in necazuri si in nevoi (Matei 25, 31-46), precum si oricare alta fapta intemeiata pe compatimire si mila crestina.

Fariseii de odinioara si mass-media

Modalitatea brutala de lucru adoptata de mass-media poate goli de valoare pana si cele mai nobile subiecte, precum campaniile de milostenie si alte fapte asemanatoare. Printre stiri mondene si sportive, o actiune caritabila nu isi gaseste usor locul, ea fiind asezata undeva la coada listei sau intr-un moment de pauza, intre doua subiecte mai atractive.

Consider ca aceasta atitudine publica fata de actele caritative, care denota un soi de indiferenta si o lipsa de interes general, este una mai degraba folositoare celor care le savarsesc, decat suparatoare. Spun acest lucru pentru ca milostenia si generozitatea nu au fost iubite niciodata de popor, cand au fost asociate cu publicitatea si faima.

In toate locurile si in toate timpurile, lumea a dispretuit milostenia facuta cu surle si trambite. Fariseii din vremea Mantuitorul Iisus Hristos, ca si cei din zilele noastre, savarseau multe milostenii, insa intr-un mod josnic, cautand mai ales spre faima proprie decat spre durerile celor nevoiasi.

Pe langa aprecierile venite din partea celor care dobandeau ceva, cu siguranta fariserii erau si dispretuiti de acestia. In fapta lor milostiva, fariseii se foloseau de cei nevoiasi ca de niste trepte, pe care ei puteau creste mai bine in fata celorlalti. Cei nevoiasi sufereau atat pentru accentuarea situatiei lor precare, cat si pentru pretentia fariseilor de a li se multumi in mod public.

Acesti farisei au lasat "ucenici" de-a lungul timpului, care au ajuns pana in zilele noastre. Astfel, din motive de necinste, multi "binefacatori" fac din milostenie o parte a politicii de marketing (publicitate, incredere si vanzare). Pentru aceasta, aproape orice act caritabil adus la cunostinta publicului larg, cu ajutorul mijloacelor mass-media, este imediat suspectat de alte cauze decat cele sustinute. Pentru aceasta, evitarea oricarei publicitati de catre un asemenea eveniment denota tocmai autenticitatea lui.

Discretia si legatura personala

In privinta actelor de caritate, concluzia societatii este urmatoarea: intrajutorarea aproapelui este o chestiune de grup, iar oamenii pot scapa de suferinte si lipsuri sociale numai unindu-se la un loc. Pentru aceasta, orice suferinta colectiva sau personala poate ajunge in presa, pentru ca mai apoi sa fie asociata cu un numar de telefon si cu un cont bancar, in care se fie depuse donatiile. Acest lucru nu este neaparat rau, insa cauza principala a acestei atitudini nu este credinta in Dumnezeu si dragostea sincera de aproapele, ci umanismul secular, care, bazandu-se pe ratiune si justitie, indeamna la solutionarea problemelor sociale in vederea confortului propriu.

Facand o donatie anonima, binefacatorul nu da dovada de compatimire si smerenie, ci de comoditate, nevrand a-si parasi locul confortabil in care se afla. Doar socul simtit in urma intalnirii cu o realitate nemijlocita il poate schimba interior pe daruitor. Durerea si lacrimile, murdaria si mirosul, saracia si neputinta nu pot fi transmise prin mass-media.

Milostenia publica prezinta un dezavantaj major: nu apropie oamenii intre ei si nu creeaza legatura sufleteasca necesara unui asemenea act. Cel care face milostenie da valoare faptei sale in masura in care uneste compatimirea si generozitatea cu discretia. Doar savarsind faptele milei crestine in mod personal si discret, binefacatorul poate avea un contact real cu cel nevoias. Efortul de autodepasire, care se realizeaza prin coborarea celui ce ajuta in nefericirea celui ajutat, nu se regaseste in actele caritative publice.

Pentru ca o fapta de milostenie sa fie cu adevarat ziditoare de suflet si vrednica de rasplata cea vesnica, ea trebuie sa fie savarsita in cel mai bun mod cu putinta, iar acesta a fost aratat de Mantuitorul Iisus Hristos, cand a zis:

"Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 1-4).

Teodor Danalache

CERSETORUL

Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand:
 - Buna ziua, batrane! Batranul ii raspunde:
 - Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea! Invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus:
 - Sa-ti dea Domnul fericire! Batranul a raspuns:
 - Eu niciodata nu am fost nefericit! S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait:
- Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare.. Batranul i-a raspuns iar:
 - Eu niciodata nu am fost nenorocit. Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus:
 - Iti doresc ceea ce singur iti doresti. Batranul a rostit:
- Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut.
- Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri!
- Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu.
 Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu - bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit. Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis:
 - Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?
 - Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El. S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat:
 - De unde ai venit aici?
 - De la Dumnezeu am venit.
 - Unde L-ai gasit pe Dumnezeu?
 - Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata.
 - Cine esti tu?
- Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale.
 - Dar unde este imparatia ta? Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer:
 - Acolo este imparatia mea.
 - Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune?
 - Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa. Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac.