Iertarea

Iertarea este necesara atunci cand nici trecerea cu vederea, nici tolerarea, nici acceptarea nu sunt de ajuns pentru a rezolva problema. Primul pas al iertarii este hotararea de a nu incerca sa provoci o cantitate egala de durere persoanei care a cauzat raul. Atunci cand te iert, renunt la dreptul de a te rani pe masura. Iertarea incepe cand renuntam la ideea de a fi chit si atunci cand hotaram sa nu ne mai gandim la revansa.

Urmatorul pas al iertarii implica o noua maniera de a vedea si de a trai. Atunci cand suntem raniti incetam sa ne mai uitam la cel care a cauzat rana ,nu mai vedem persoana, ci doar rana noastra. Cand ne plasam intr-o stare de neiertare fata de celalalt tindem sa credem numai lucruri rele despre persoana in cauza. Ne vine sa ne gandim la el numai in termenii durerii pe care ne-a cauzat-o. Atunci cand ne iertam unii pe altii, incepem sa vedem mai clar. Nu ignoram ranile, dar trecem cu privirea dincolo de ele. Redescoperim umanitatea din cel care ne-a ranit. Si acea persoana este fructul a doi parinti imperfecti; este la fel de ranita, singura, slaba sau mioapa ca si mine. Si poarta-la fel ca mine- chipul lui Dumnezeu.

Al treilea stadiu al iertarii, cel care arata ca ai facut intr-adevar un progres real, este atunci cand constati ca-i vrei binele persoanei respective. Incepi sa speri lucruri frumoase pentru cel care te-a ranit. Ii doresti din toata inima ca totul sa fie in regula intre el si Dumnezeu, ca relatiile sale sa-i fie sanatoase si viata sa-i fie una fericita. Vei mai avea si ganduri negre dar traiectoria inimii este indreptata in directia corecta. Atunci cand doresti lucruri bune pentru persoana care te-a ranit profund, vei sti ca Marele Dumnezeu Iertator a lucrat in inima ta.

Dumnezeu ne porunceste sa iertam ori de cate ori suntem raniti si sa ne impacam ori de cate ori este posibil, pentru ca viata este prea scurta ca sa nu facem asa. Nu vom mai avea niciodata o alta ocazie pentru asta. Daca nu ierti- daca lasi mandria, resentimentele, incapatanarea si autoapararea sa stea in calea ta- vei deveni o persoana dificila si plina de amaraciune. Vei purta in inima ta o povara care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece, cu fiecare zi ce trece. Vei muri.
(dupa John Ortberg)

Ne rugăm Lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, așa: ” Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greșiților noștri”,- ceea ce e un blestem.
Deci, în această privință, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca-Lumina de pe munte)
 

Să ne facem cruce fără ruşine

Trecem zilnic în drumul nostru măcar pe lîngă o biserică. Dacă suntem grăbiţi şi nu putem intra să ne închinăm, ori dacă ne aflăm într-un mijloc de transport, ne facem doar semnul crucii şi trecem mai departe. Privirile sau chiar cuvintele unora din jurul nostru ne pot face să ne simţim inconfortabil în această situaţie. Nu trebuie să uităm însă că, făcînd semnul crucii, ne mărturisim credinţa şi suntem mai aproape de Dumnezeu.

Toate rînduielile liturgice şi toate rugăciunile încep şi se termină în biserica ortodoxă cu semnul crucii. Despre acest gest, Sfîntul Chiril din Ierusalim spunea: “Să nu ne ruşinăm a mărturisi pe cel răstignit“.

Cînd ducem degetele mîinii drepte la frunte, trebuie să ştim că, prin aceasta, noi îl rugăm pe Dumnezeu să lumineze mintea şi cugetarea noastră, făgăduindu-ne să cugetăm pururea la El. Cînd de la frunte pogorîm mîna la piept, prin aceasta arătăm că suntem gata să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Iar cînd atingem umerii, închinăm lui Dumnezeu toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti şi-L rugăm să ne dea putere şi dorinţă de a-L sluji şi a-I plăcea Lui.

Semnul Sfintei Cruci ne aduce aminte de tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi, totodată, de tot ceea ce noi înşine trebuie să facem pentru El.

Cînd intervine, însă, o stare de nelămurire sau de jenă, este bine să ascultăm de cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur: el spunea că a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este “osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngîmfarea aceea”. Astfel, potrivit celor lăsate de la Sfinţii Părinţi, şi nu numai, sunt trei situaţii clare în care nu trebuie să folosim semnul crucii: pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante; pentru a cîştiga binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru un lucru rău; pentru a întări rugăciunea sau pentru lucruri de nimic, care nu aduc un folos duhovnicesc, ci numai cîştig lumesc, cum ar fi jocurile de noroc.

Sau, cum spunea fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală: “Un ortodox îşi afirmă identitatea făcîndu-şi semnul crucii“.

Cînd este bine să ne facem cruce

Credinciosul este sfătuit să recurgă la acest gest atunci cînd trece prin faţa unei biserici, cînd aude clopotele, cînd trece pe lîngă un cortegiu funerar, cînd tună şi fulgeră, cînd plouă cu grindină, cînd îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, cînd îi spune cineva o veste care îl zguduie, cînd i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, cînd se aşază la masă, cînd se scoală de la masă, cînd începe lucrul, cînd pleacă într-o călătorie. De ce ar face toate astea? Foarte simplu. Cînd trece pe lîngă o biserică, credinciosul se închină ca să dea mărturie de credinţă. Îşi afirmă credinţa. Deşi acest lucru nu e scris în vreo rînduială, omul cu credinţă face asta deoarece e normal să îţi faci cruce atunci cînd treci pe lîngă locul în care ştii că “locuieşte” Dumnezeu.

Însemnarea cu semnul crucii este, de altfel, o deprindere creştinească foarte veche, chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. “La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci“ (Tertulian, De corona, c. 3, Migne, P.L., II, col. 99).

De asemenea, crucea nu lipseşte niciodată de pe vîrful turlelor bisericilor şi al clopotniţelor, iar în cimitire, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci, multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de cîntări în cinstea Sfintei Cruci.

Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre semnul crucii

Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întîi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stîlpii şi pe pragurile uşilor, pe lîngă care îngerul morţii a trecut fără să bată, închipuia semnul crucii. Acesta era semnul care vindeca pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitîndu-se la el, preînchipuia semnul Sfintei Cruci.

Crucea alungă diavolii. Precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit. “Crucea, zice Sfîntul Ioan Damaschin, este pavăza, arma şi semnul de biruinţă împotriva diavolului“, iar Biserica noastră cîntă: “Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezînd a căuta spre puterea ei“. Semnul Sfintei Cruci ocroteşte de uneltirile necuratului. În anul 312, împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: “În acest semn vei învinge!“. Atunci el, punînd acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. “Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzînd pe faţa voastră armele care l-au doborît, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o“ (Sf. Ioan Gură de Aur). Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gîndurile rele din cugetul lor făcînd numaidecît semnul crucii.

Proprietăţile semnului crucii, studiate ştiinţific

Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase ale semnului crucii şi al rugăciunii. “Am stabilit că obiceiul facerii semnului crucii deasupra mîncării şi băuturii, înainte de masă, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mîncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întîmplă fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, citat de Agenţia Interfax.

Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de 10 ani. Ea a descoperit, în special, proprietăţile bactericide unice ale apei după ce este binecuvîntată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul crucii.

Oamenii de ştiinţă au studiat impactul rugăciunii “Tatăl nostru” şi al semnului crucii asupra bacteriilor patogene. Mostre de apă din diferite surse - fîntîni, rîuri, lacuri - au fost folosite în cercetare. Toate mostrele conţineau anumite bacterii. S-a observat că dacă se rosteşte rugăciunea domnească şi se face semnul curcii asupra apei, numărul de bacterii dăunătoare scade de şapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost făcute astfel încît să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a fost spusă atît de credincioşi, cît şi de necredincioşi, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut. Oamenii de ştiinţă au mai dovedit efectul benefic al rugăciunii şi al semnului crucii asupra oamenilor. S-a stabilit că presiunea sîngelui tuturor celor supuşi la teste s-a îmbunătăţit. S-a mai observat că dacă semnul crucii este făcut neîngrijit, şi fără să atingă punctele corespunzătoare - centrul frunţii, centrul plexului solar şi umerii - rezultatele pozitive ale testelor sunt mai slabe sau chiar absente.

/ziarullumina.ro/