† Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui †

Cât timp trăieşte pe pământ, fiinţa omenescă îndură multe şi felurite suferinţe. Unii sunt bolnavi, iar alţii sunt singuri şi părăsiţi. Unii n-au pe nimeni să-i îngrijească şi să-i mângâie. Alţii trăiesc în mare mizerie încât la moartea lor nu se găseşte nimeni să-i îngroape. În astfel de situaţii, creştinul ortodox trebuie să răspundă cu un sentiment de milă şi să acţioneze cu fapte de îndurare. Mila faţă de aproapele este o fiică a iubirii de oameni, căci zice Sfântul Grigorie de Nyssa: ”Mila este împreună pătimirea faţă de cei căzuţi în suferinţă”. Îndurarea creştină ortodoxă izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele (Matei 22, 36-39) şi constă din ajutorarea celor aflaţi în nevoie.

”Binefacerea este ceva măreţ şi dumnezeiesc – ne scria Sfântul Ciprian, – ea este o mare mângâiere a credincioşilor, un adăpost mântuitor, o ancoră a nădejdii. Ea este adevărata şi cea mai mare slujire a lui Dumnezeu, o slujire cu ajutorul căreia creştinul dobândeşte har, Îl câştigă pe Hristos ca judecător îndurat”. Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu Cel ”mult-milostiv” (Psalmul 85, 14) şi Îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Tatălui ceresc. Mântuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire mărturisită printr-o totală dăruire de Sine, până la jertfa de pe Cruce. Când îi vedea pe oropsiţii vieţii, le striga: ”Milă Mi-e de popor” şi îndată turna balsamul tămăduitor peste rănile celor suferinzi şi cu o inimă zdrobită. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: ”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Îndemnându-ne să ascultăm această poruncă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice: ”Fă-te celui lipsit dumnezeu, urmând milei lui Dumnezeu”.

Hristos, Modelul perfect al milosteniei (Matei 11, 28 ; 15, 32), ne-a arătat că de felul cum ne vom achita de această datorie atârnă soarta noastră veşnică, raiul sau iadul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a fericit pe cei milostivi ( Matei 5, 7) pentru că într-adevăr ”mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). ”Cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” zice un dicton vechi. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor stă, nevăzut, mâna lui Hristos Care a zis: ”Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Această convingere o avea un om din Constantinopol care s-a deprins să fie milostiv de la vârsta de zece ani când preotul a spus în predică că cel ce dă săracului pune chiar în mâinile lui Hristos. Mergând acasă îngândurat şi îndoielnic, a văzut pe cineva dând pâine unui sărac zdrenţuros şi în clipa aceea chiar Iisus stătea alături luând în mâinile Sale pâinea şi binecuvântându-l pe cel milostiv. De atunci omul din Constantinopol era convins că tot ce dă săracului dă lui Hristos. Şi mărturiseşte că tot timpul vede chipul lui Hristos stând deasupra capului săracilor. De aceea este cuprins de frică şi face milostenie după putere.

”Chipurile de a milui – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă”. Ele sunt cuprinse sintetic de Sfânta Biserică în cele şapte fapte ale îndurării sufleteşti.

Faptele îndurării trupeşti sunt:

a sătura pe cel flămând (Matei 25, 35);

a adăpa pe cel însetat (Matei 25, 35; 10, 42 );

a îmbrăca pe cel gol (Matei 25, 36 ; Iacob 2, 15) ;

a primi în casă pe cel străin (Matei 25, 35 );

a căuta pe cel bolnav (Matei 25, 36 ; II Corinteni 1, 4);

a cerceta pe cel robit (Matei 25, 36);

a îngropa pe cel răposat (Ioan 19, 38 -42).

a îndrepta pe cel ce greşeşte (Iacob 5, 20 );

a învăţa pe cel neştiutor (I Timotei 2, 4);

a sfătui pe cel îndoielnic (Fapte 17, 27) ;

a ne ruga pentru aproapele (Efeseni 6, 18 ; I Timotei 2, 1) ;

a mângâia pe cel întristat (Romani 15, 4) ;

a răbda pe cei ce ne pricinuiesc necazuri ( Luca 21, 19 ; I Petru 2, 19-21);

a ierta celor ce ne greşesc (Matei 6, 12-15 ).

      Milostenia este bună şi bineplăcută cerului dacă e făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni (Luca 14, 12-14). Milostenia cu adevărat creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de aproapele şi să fie făcută cu discreţie, nu într-un duh de mândrie (Matei 6, 2-4). Poporul nostru are o zicală plină de înţelepciune: ”Fă binele şi aruncă-l în apă”. Adică, nu calcula folosul ce l-ai putea avea, ajutând pe cineva, ci fă-o dezinteresat, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele semenilor. Să săvârşim binele cu dărnicie şi cu convingerea că Domnul a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi.

Cea dintâi răsplată pe care ne-o oferă facerea de bine este bucuria inimii (conform Isaia 58 , 8). Cei milostivi primesc în viaţa pământească ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu (Psalmul 40, 1; Tobit 11, 14). Pentru milostenia noastră, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne va ierta păcatele, cum spune Sfântul Apostol Petru: ”dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8 ; conform Iacob 5, 20). Dacă suntem buni cu semenii noştri vom scăpa de focul iadului fiindcă ”milostenia izbăveşte de la moarte” (Tobit. 12, 9) şi ”mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacob 2, 13).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că noi, creştinii ortodocşi, cu milostenia putem cumpăra raiul, nu doar că acesta ar fi ceva de cumpărat cu bani, ci pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făgăduit mila şi Împărăţia Sa celor milostivi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem ce e bine, să ne înavuţim în fapte bune, să fim darnici, să fim cu inima largă, agonisindu-ne bună temelie în veacul viitor, ca să dobândim viaţa veşnică (conform I Timotei 6, 18-19).

 http://www.faptelecredintei.ro/cuvantpentrusuflet.html

Scurte reguli pentru o viată cucernică

Crede, intr-un singur Dumnezeu, Preamarit si inchinat in Treime: Tatal si Fiul si Duhul Sfant.

Mai inainte de toate, de Dumnezeu teme-te si pe Dansul slaveste-L cu toata inima ta, ca si El sa te slaveasca pe tine impreuna cu sfintii Lui.

Cauta mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptateta Lui si celelalte ti se vor adauga tie.

Fii credincios lui Dumnezeu si Bisericii Sale Ortodoxe si ca fiu al ei, pazeste-i poruncile. Precum in timpul lui Noe au scapat de potop numai cei ce se aflau in corabie asa si acum nu te poti mantui in afara Bisericii Ortodoxe.

Scopul vietii este mantuirea sufleteasca, caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si va pierde sufletul sau.

Scurta rugaciune de mai jos este cel mai pretios dar al lui Dumnezeu dat omului : « Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueste-ma pe mine pacatosul ». Spune frate cu buzele si cu inima neincetat aceste cuvinte mantuitoare, deoarece lumineaza mintea, linistesc inima, ard pacatele, biciuiesc si izgonesc pe draci. Cu numele lui Iisus, biciueste vrajmasii caci nu este arma mai puternica in cer si pe pamant.

Acasa sa nu te lenevesti ci in fata icoanei cu candela aprinsa roaga-te lui Dumnezeu cu smerenie si credinta , dimineata si seara, inainte si dupa masa, la inceputul si la sfarsitul lucrului.

Orice lucru sa-l incepi cu binecuvantare lui Dumnezeu si sa-l termini multumind Lui.

Sfintei Cruci a lui Hristos inchina-te cu smerenie si sarut-o cu credinta si dragoste pentru ca pe ea rastignindu-se Domnul a savarsit mantuirea a toata lumea.

Icoanei Mantuitorului Hristos, icoanei Preacuratei Lui Maici si icoanelor sfintilor Lui, da-le cinstea cuvenita cu tot respectul si privind la dansele inalta-te cu mintea si cu simtirile catre aceia pe care ele ii inchipuiesc.

Respecta nunta ca o legatura sfanta si in casnicie du o viata cinstita, curata, plina de iubire si credinciosie. Fereste-te de avort prin care poti ucide un suflet care prin a sa traire (viata) ti-ar putea mantui tot neamul.

Creste copiii in dragoste de Dumnezeu si-i pregateste pe ei pentru a mosteni fericirea cea vesnica ca vei raspunde de ei la Infricosata Judecata.

Iubeste si cinsteste pe parintii tai ca-ti va fi bine in viata si vei trai ani multi pe pamant.

Tine cele 4 posturi din an si zilele de miercuri si vineri cu exceptia celor de harti prevazute in calendar.

Dimineata pe nemancate ia Sfanta Anafura, aghiazma si unge-te cu ulei sfintit prin care primim binecuvantarea lui Dumnezeu si harul Preasfantului Duh.

Cel putin o data pe an sa faci sfestanie in casa si in fiecare luna stropeste cu aghiazma casa si gospodaria.

Cand esti bolnav cheama preotii Bisericii pentru Sfantul Maslu.

Straduieste-te sa ai un pomelnic permanent cu vii si morti, la cel putin o biserica sau manastire. Rugaciunile inaltate la cer pentru cei ce au adormit in credinta sunt folositoare, desi ei nu sunt cu tine, sunt vii inaintea lui Dumnezeu.

Fugi de lux, desfranare, bautura, lene - mama tuturor relelor.

La lucru strain nu intinde mana.

Fereste-te de citirea cartilor eretice si de a purta discutii cu sectantii. Vorbele rele strica obiceiurile bune.

Sa te impotrivesti cu toata taria marilor pacate ce bantuie lumea : necredinta, vrajitoria, desfranarea, avortul, sinuciderea treptata prin droguri, tutun, alcool, cafea si sa te straduiesti sa-ti sfintesti viata.
Nimanui nu-i dori raul, iar binele ce ti s-a facut nu-l uita. Fii cu toata lumea in pace.

Zilnic impodobeste-ti sufletul cu fapte bune crestinesti : smerenie, bunatate, blandete, miloestenie, dragoste..ce apropie pe om de chipul si asemanarea cu Dumnezeu, adica nemuritor cu sufletul si plin de dragoste fata de aproapele. Milostenia n-a saracit nicodata pe nimeni, dar betia si desfranarea da.

Aratand lui Dumnezeu cainta pentru pacatele tale, marturiseste-le inaintea preotului duhovnic si cu binecuvantarea lui macar in cele patru posturi din an, sa te invrednicesti de marea fericire de a te impartasi cu Preacuratul, Prasfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos spre iertarea pacatelor si fericirea vesnica si implineste canonul dat de duhovnic la spovedanie.

Osebeste din masa ta o praticica pentru sufletul tau, spre pastrare saracilor si da-o de pomana, si o vei primi inapoi cand te vei infatisa la judecata Domnului.

Dumnezeu a fagaduit iertare pacatosilor care se pocaiesc, dar nu in ziua de maine.

Crede ca Domnul nostru Iisus Hristos care s-a inaltat la cer va veni sa judece viii si mortii si va rasplati fiecaruia dupa credinta si faptele sale, dupa care va incepe pentru unii o viata fericita si vesnica, iar pentru altii chinuri vesnice.

Cuvant - Manastirea Frasinei

SFATURI DUHOVNICESTI,

Ceva frumos si foarte folositor pentru practica vietii duhovnicesti

 extras din predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci

“Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.

Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea.

Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.

Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa.

De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice:


„Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? În acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin”.

Învățături ale lui Gabriel Vârstnicul Georgia (VI)

Egoismul se opune de a iubi. Egoistul nu dă nimic, dar vrea totul pentru sine.Toate bogățiile lumii nu ar putea fi de ajuns pentru un egoist.


Când faci mese, nu uita pe cei care sunt în nevoie, foame, sete, dureri - în acest fel vă învăța cum să primească harul divin.


Umilința tames chiar leii cele mai feroce.

Credința și iubirea sunt percepute de suferință.

Hraneste porumbei și alte păsări este o acțiune bună.

Ochiul este oglinda sufletului tău. Ar trebui să fie aceasta împotriva voinței sufletului vostru, v-ar uita vreodată ceva greșit.

Noi trebuie să ne pocăim cu inimile noastre, mai degrabă decât lacrimi.

Ecumenismul este o mare erezie.

Versiunea în limba franceză a lui Claude Lopez-Ginisty
după
Vârstnicul lui Gabriel constructii

Virtute şi răutate..

Cine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer. Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de virtute! „Vreau, dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi tânjeşti spre Dumnezeu.

Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce, oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „Lupta aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”. Dacă-i aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.

Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei.

Hristos a pătimit atâtea pentru tine, chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult? Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?

Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor iraţionale trăsături omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum te faci rob al patimilor iraţionale care se află în tine?

Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară care are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul, dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu se mândreşt
e, dar se dedă lăcomiei, desfrâului şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este iubitor de argint?

De aceea, să ne luptăm ca să ţinem toate poruncile şi să dobândim toate virtuţile. În această luptă duhovnicească a noastră, ne sunt aproape oamenii buni şi plini de virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin exemplul lor ne ajută să ne îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de aceea i-a lăsat Dumnezeu pe oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze răutatea celor dintâi prin însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni sunt de două ori vrednici de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe drumul virtuţii, iar pe de altă parte, de pe urma lor se folosesc şi cei răi.

Din nenorocire, cei mai mulţi oameni îi invidiază nu pe cei buni, ci pe cei răi, adică pe oamenii vicleni şi înşelători, pe cei cu mai multe feţe, pe lacomi şi pe cei care sunt în stare de orice pentru interesul lor, pentru bogăţii şi funcţii, vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără mustrare de conştiinţă pe ceilalţi. Pe aceştia nu ar trebui să-i invidiem, ci să ne pară rău de ei, pentru că în realitate, ei nu fac rău celorlalţi, ci lor înşişi. Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă, nedreptatea se plăteşte, la fel cum este răsplătită şi virtutea.

Atunci când vezi vreun om că trăieşte în evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l invidiezi, pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea nespusă. Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă de poruncile lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi slăvit de toţi oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă ar fi stăpânul lumii, să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl aşteaptă iadul veşnic şi suferinţa neînchipuită.

Ce va câştiga cel care este bogat în bani, dar sărac în virtute? Ce va câştiga cel care are mult pământ, dar este robul patimilor sale? Ce va câştiga cel care este slăvit de oameni, dar este supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească şi despărţire pentru totdeauna de Domnul dătător de viaţă. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 6, 23).

Trăsătura caracteristică a omului adevărat, zidit după chipul lui Dumnezeu, este faptul că el seamănă cu Ziditorul său şi vrea să Îi placă Lui. De aceea, cel care nu vrea nici să audă despre a fi pe plac Domnului nu poate fi numit om. O asemenea fiinţă s-ar putea numi fiară. Şi gândeşte-te cât de înfricoşător este ca, în timp ce Domnul vrea să ne facă asemănători îngerilor sau, mai mult, asemănători cu Sine, noi nici măcar oameni să nu rămânem, ci să ne transformăm în fiare. Trăsătura caracteristică a fiarelor este supunerea faţă de instincte, adică înclinaţia către răpire, răutate şi nesupunere, pe când trăsătura caracteristică a omului este domnia raţiunii, care se oglindeşte în bunătate, milă, fuga de rău şi săvârşirea binelui.

Dumnezeu a pus în om o conştiinţa, care îi spune ce este bine şi ce este rău. De aceea, oamenii care păcătuiesc, din simţământ de vinovăţie, nu vor să audă că îi strigi cu numele faptelor pe care le-au săvârşit. Spre exemplu, dacă îl strigi: „Preacurvarule!” pe un om care preacurveşte, se va supăra, deşi se simte bine atunci când săvârşeşte păcatul. La fel, dacă îl strigi „Călcătorule de jurământ!” pe cel care a călcat jurământul dat, se va supăra, cu toate că el a săvârşit păcatul acela. Zice că păcatul său este un lucru bun, dar îl supără cuvântul care înfăţişează ceea ce a făcut. Dimpotrivă, dacă îi zici unui om cuminte: „Omule cuminte!”, acela nici nu se ruşinează, nici nu se supără. Dacă îl strigi pe un om drept: „Omule drept!”, nu se va simţi jignit, nici nu se va supăra. Cel mult nu va primi cuvintele tale din smerenie, dar sufletul său se va simţi bucuros pentru recunoaşterea faptelor bune pe care le săvârşeşte.

De altfel, nici o răutate nu se arată cu adevărata ei faţă. De fiecare dată împrumută înfăţişarea vreunei virtuţi. Când mincinosul spune minciuni, zice că spune adevărul, când omul înşelător pune la cale lucruri murdare, se preface om cinstit şi sincer, iar când calomniatorul spune răutăţi despre unul sau despre altul, zice că totul este adevărat.

Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se gândeşte la nimic altceva decât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate să miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă ce răutăţi a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti om bun şi milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu toţi vorbesc despre binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă, omul rău se face bun, cel hain îşi moaie inima, cel neînduplecat de înduplecă. Aşadar, răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să audă nici un cuvinţel despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea ceea ce i se potriveşte, chiar dacă prin voia sa alege altceva.

Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca toţi oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor, având, bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire, din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.

De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.

Virtutea este prin ea însăşi vrednică de laudă. Iar atunci când omul luptă pentru virtute în mijlocul oamenilor răi, ea este mai strălucitoare şi cu atât mai vrednică de laudă. Din virtutea unui om se pot folosi mulţi oameni răi, în vreme ce răutatea multora nu poate vătăma pe un om care lucrează cu adevărat virtutea. Un om sfânt poate izbăvi un întreg popor de mânia lui Dumnezeu, în vreme ce un popor întreg de păcătoşi nu poate abate de la calea sa pe un om sfânt. Lucrul acesta se vădeşte din povestea vieţii lui Noe: toată omenirea a fost pierdută, numai el a scăpat de apele potopului (Facerea 6, 1-7, 24). Acelaşi lucru îl vedem din viaţa dreptului Lot: numai el a fost salvat din oraşul sodomiţilor (Facerea 19, 1-30). Adu-ţi aminte şi de proorocul Moise, care a reuşit singur, prin rugăciunea sa, să izbăvească întreg poporul israelit (Ieş. 32, 7-14). Iată şi alt fapt care înfăţişează iubirea de oameni a lui Dumnezeu: în anul 701 î.Hr., când regele asirienilor, Senaherib, s-a pornit cu oaste împotriva regelui iudeu, evlaviosul rege Iezechia s-a rugat din toată inima lui Dumnezeu pentru izbăvirea Ierusalimului şi a locuitorilor săi. Iar Dumnezeu i-a răspuns lui Iezechia: Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu (4 Regi 19, 34). Şi cu adevărat, Dumnezeu a izbăvit oraşul Ierusalim de dragul regelui şi proorocului David, care murise cu trei sute de ani mai înainte. Vedem, aşadar, că atunci când printre cei vii Dumnezeu nu găseşte oameni vrednici să se roage Lui pentru oamenii păcătoşi, îi iartă şi îi izbăveşte pe aceştia de dragul sfinţilor care au murit.

Mare este puterea virtuţii sfinţilor! Viaţa lor este pildă pentru cei leneşi, cuvintele lor sunt îndreptare pentru cei mici la suflet, rugăciunile lor schimbă hotă-rârile lui Dumnezeu, ba chiar şi hainele şi obiectele lor personale sunt izvor de sfinţire pentru cei care le ating. Mantia proorocului Ilie a despărţit în două apele râului Iordan (4 Regi 2, 8); încălţămintea celor trei tineri – Anania, Azaria şi Misail – a călcat peste puterea focului din cuptor (Dan. 3, 20-27); lemnul lui Elisei a făcut ca securea de fier să iasă din apele râului (4 Regi 6, 1-7); toiagul lui Moise a despărţit Marea Roşie în două şi a scos apă din stânca lui Horeb (Ieş. 14, 15-22; 17, 5-6); şorţurile lui Pavel alungau duhurile rele (Fapte 19, 12); umbra lui Petru, căzând peste bolnavi, îi vindeca (5, 15-16), moaştele sfinţilor mucenici fac minuni nemai-văzute. Ce altceva trebuie să vă mai spun ca să vă arăt puterea virtuţii şi să vă trezesc dorinţa să urcaţi spre sfinţenie?

Unii pot spune: „Sfinţenia şi virtutea sunt bune şi vrednice de laudă, dar nu le putem dobândi pentru că rudele şi prietenii noştri ne stau împotrivă, îşi bat joc de noi şi ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viaţă creştinească şi ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice legătură. Bineînţeles că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să suferim noi înşine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi îndeamnă să nu se însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită (1 Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva, rudele şi prietenii noştri de care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor îndepărta”. Şi ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcăto
şi ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putinţă ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată întotdeauna multă duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu numai că nu o vatămă, ci o şi întăreşte. Atât de mare este puterea virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaş de frate.

În lumea aceasta, oamenii răi şi necucernici sunt cu mult mai mulţi decât cei buni şi evlavioşi. Dar ascultă ce spun Hristos şi Pavel, credinciosul Său rob: Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul (Luca 13, 20-21); Puţin aluat dospeşte toată frământătura (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea, prin bogăţia harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni păcătoşi.

Pe vremea în care întreaga lume se afla în necredinţă, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puţină era drojdia şi cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reuşit să aducă la Hristos lumea întreagă. Între aluat şi drojdie nu a existat nici o diferenţă în privinţa firii, căci cu toţii erau oameni. Diferenţa a fost de calitate – o diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră Duhul Sfânt şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalţi erau adânciţi în întunericul necunoştinţei şi al păcatului.

Mai ascultă şi un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu a unui sfânt, pe de o parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui stăpânitor al acestei lumi, pe de altă parte. Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător, iar stăpânitorul din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac şi fără apărare, trăia în pustie, însoţit fiind numai de tufişuri uscate, de pietre şi de şerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era puternic şi bogat, fiind stăpânul întregii ţări. Locuia în palate pline de bogăţii, purta haine scumpe şi era păzit de nenumăraţi ostaşi, bucurându-se de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi lipsit de apărare îşi ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi îl mustra, pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, Filip. Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea şi dreptul de a certa răutatea?

Tu îmi vei spune: „Da, dar tocmai de aceea a fost Ioan aruncat în închisoare şi apoi omorât”. Şi ce-i cu asta? Cu toţii vom muri mai devreme sau mai târziu. Importante sunt mântuirea sufletului şi ce lăsăm în urma noastră. Cinstitul Înainte-mergător a primit şi mântuirea şi mărirea numelui său pe pământ şi în ceruri, căci nu se bucură numai de fericirea nespusă a Împărăţiei lui Dumnezeu, alături de Hristos, ci este lăudat şi cinstit până în zilele noastre ca proroc, apostol, mucenic şi înger. Pe când Irod nu a fost osândit numai la iadul fără sfârşit, dar până astăzi este socotit una din cele mai murdare şi mai îngrozitoare personalităţi din istorie.

Irod nu era numai lipsit de evlavie, dar şi prost. Amintiţi-vă ce s-a întâmplat de ziua sa. La masa pe care a dat-o pentru stăpânitorii din Galileea, a dansat Salomeea, fiica Irodiadei. Dansul ei a plăcut atât demult lui Irod, încât acesta a jurat: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu (Marcu 6, 23). Ei, spuneţi-mi: nu era prost?

Vai de tine, Irod! Atât de mică să fie valoarea regatului tău? O dată a dansat necuviincioasa Salomeea, iar tu i-ai dăruit jumătate din el. Dacă mai dansa şi a doua oară, ce mai făceai? Să-ţi doreşti să nu mai danseze sau să nu mai danseze aşa de frumos. Altfel, o să ajungi pe drumuri.

Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi caută plăcerile acestei lumi, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii înalte, nu sunt liberi, ci sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără minte. Cei care, dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de importanţă, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu.

Vă voi dovedi deîndată, printr-un exemplu, cine este om liber şi cine este sclav: un rege rău îi cere unui supus de-al său, care este om bun, să facă o fărădelege. Cum va proceda omul acela? Nu numai că nu va săvârşi fapta aceea murdară, dar şi va încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe gândul păcătos, chiar dacă în felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este, aşadar, liber din aceştia doi? Cel care nu se teme nici de rege sau cel care este dispreţuit de supuşii săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat, care alege păcatul în loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar purta, este în realitate un rob. Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar pe cel pe care îl slujeşte în această viaţă, îl va sluji şi în cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat pedepsei veşnice, pentru că deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a vrut să meargă pe drumul răutăţii.

Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un om care, plecând în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi le-a încredinţat banii pe care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia un talant, fiecăruia după cât era de priceput la mânuirea banilor. După aceea, stăpânul a plecat. Cel care avea cinci talanţi a folosit banii ca să câştige încă pe-atâţia. Cel care avea doi talanţi, a câştigat alţi doi. Pe când cel care a primit un talant a săpat în pământ şi a ascuns talantul, până când a venit înapoi stăpânul său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a cinstit pe cei care câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al treilea l-a osândit pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).

Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu a cheltuit nici un ban, ci l-a păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit, ce se va întâmpla cu cel care foloseşte banii stăpânului pentru săvârşirea de rele? Dacă acela a fost aruncat în întuneric, ce se va întâmpla cu noi, care trăim în păcat şi fugim departe de virtute, cu toate că avem toate condiţiile să devenim buni?

Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: „Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există clerici nevrednici – ştiu lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de veşmântul lor. Dar pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate vătăma cu nimic, dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui viclean. Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau mireni, vor moşteni Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul vieţii lor se vor duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi pentru cei care se învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia anumitor clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic pedeapsa atunci când te vei afla la Judecată.

De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe care le spunem împotriva clericilor sunt ele însele un mare păcat, pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta taină a preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne judecăm semenii, în general, cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor cădem în păcatul judecării! Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsurăm.

Vei spune: „Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete”. Aşa este. Ce spune Evanghelia? Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care se sminteşte, pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este scris în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă pentru liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii. Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se smintesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii (lucru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.

Smintelile trebuie să vină, spune Domnul. Oare din cauza spuselor Sale vin smintelile? Nici prin gând să nu ne treacă aşa ceva! Smintelile nu vin pentru că le-a prezis Domnul. El le-a prezis pentru că ştia că vor veni. Dacă oamenii nu ar fi voit să urmeze drumul care duce spre diavol, nu ar mai fi fost sminteli în această lume, iar dacă nu ar mai fi fost sminteli, ele nu aveau să mai fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea ce urma să fie.

„Şi dacă cei care pricinuiesc sminteli s-ar îndrepta şi nu ar mai exista sminteli, nu ar ieşi Domnul mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar fi fost aşa, Hristos nu ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi făcut cu toţii oameni plini de virtuţi – lu-cru care ar fi fost ştiut de Dumnezeu, Care este atotcunoscător – atunci El nu ar mai fi spus că vor fi sminteli. Dar pentru că ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o astfel de proorocie.

„Şi de ce nu îi şterge de pe faţa pământului pe cei răi, care pricinuiesc sminteli, pentru ca cei buni să nu fie duşi în ispită?”, întreabă unii. Pentru că din sminteli se vatămă numai cei răuvoitori, adică cei care vor să săvârşească răul. De altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe cei răi, atunci nici unul dintre noi nu s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu o vedem şi de aceea nu ne pocăim pentru ea, nu ne îndreptăm şi nu ne sfinţim. Vedem numai răutatea celorlalţi, pe care îi judecăm şi îi vorbim de rău, neţinând cont de faptul că la Judecată nu vom da socoteală pentru faptele semenilor noştri, ci pentru ale noastre.

De aceea, să ne abatem fără întârziere de pe drumul pierzător al răutăţii şi să mergem pe drumul mântuitor al virtuţii, pentru că astfel, şi în această viaţă trecătoare vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, şi în cealaltă ne vom bucura de bunătăţile nestricăcioase ale Împărăţiei cerurilor.

Sfantul Ioan Hrisostom.

VIATA CARE ...CONTEAZA !!!

Viata din anii tai ...chiar conteaza.

"Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie"

In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine, ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac ma rog impreuna cu el.
Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.
Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.

Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.

Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.

Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.

Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.
Acolo te asteapta Dumnezeu.

Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linistea multimea.
Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.

Iubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva .

Si m-a intrebat:
Ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?
Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.
Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace.
Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.

Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de credinciosi, a pierdut legatura, si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.
Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.

Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.

Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.

Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.

Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfant se manifesta prin tine in lume.
Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.

Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:
Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.
Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi,
caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai."

Textul este preluat dintr-un interviu cu un calugar ortodox.

articol primit prin mail...

ECUMENISMUL

MOTTO:
Există o serie de întrebări tot mai frecvent puse de tot felul de categorii de oameni: „Din moment ce există un singur Dumnezeu, de ce nu poate exista o singură biserică?“ Sau: „De ce există atît de multe culte şi secte care par să caute fiecare să îşi revendice dreptul la adevăr în detrimentul celorlalte? De ce nu se pot uni odată aceste grupări? Nu ar fi mai bine aşa?“ Trebuie să admitem că răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu.
...
Se pare că rugăciunea Domnului IIsus pentru unitatea Bisericii Sale nu îşi găseşte împlinirea în Biserica zilelor noastre.
....
Poate că una dintre cele mai delicate probleme care frămîntă creştinătatea acestui sfîrşit de secol şi mileniu este subiectul cooperării ecumenice.

Simpla menţionare a subiectului ecumenismului riscă să producă vii reacţii şi controverse printre creştini de altfel sinceri şi bine intenţionaţi. Aproape nici o biserică sau organizaţie religioasă nu poate evita adoptarea unei atitudini în această privinţă. Într-un veac al cooperării ecumenice, într-o vreme în care ecumenismul înfloreşte şi alianţele care apar sunt stupefiante, într-o vreme în care teologii fac declaraţii şocante, cînd este pus sub semnul întrebării ceea ce pînă mai ieri era considerat sacrosant, inevitabil, fiecare va trebui să-şi definească poziţia în această privinţă.

Există o serie de întrebări tot mai frecvent puse de tot felul de categorii de oameni: „Din moment ce există un singur Dumnezeu, de ce nu poate exista o singură biserică?“ Sau: „De ce există atît de multe culte şi secte care par să caute fiecare să îşi revendice dreptul la adevăr în detrimentul celorlalte? De ce nu se pot uni odată aceste grupări? Nu ar fi mai bine aşa?“ Trebuie să admitem că răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu.

...............
Ajuta-ne Doamne
................
Într-un anume sens, aceste întrebări sunt explicabile pe fondul general al realităţii acestor vremuri. Lumea este sătulă de războaie, de conflicte, de grupări radicale, iar religia a fost percepută ca o sursă potenţială de nesfîrşite conflicte între oameni.

Sunt citate bunăoară conflictele din Orientul Mijlociu, conflictele dintre hinduşi şi musulmani din India, conflictele dintre catolici şi protestanţi din Irlanda de Nord, conflicte percepute datorită mass-mediei ca fiind conflicte de natură religioasă, ceea ce nu corespunde totdeauna şi în întregime realităţii.

Apoi, există o tendinţă spre globalizare, spre unificare în multe direcţii. „Satul global“ în care ne aflăm datorită saltului tehnologic şi a comunicaţiilor rapide a redus drastic distanţele şi a facilitat enorm apropierea dintre naţiuni şi indivizi. Structurile geopolitice care apar (de ex. Europa unită), marile pieţe de desfacere, blocurile economice, toate indică în direcţia apropierii dintre oameni, a unirii unor entităţi care, pînă ieri, păreau ireconciliabile.
Veniti crestini la rugaciune
Trăim într-o lume în care toleranţa, sincretismul, pluralismul, globalismul au devenit cuvinte de ordine. Nu poţi să participi plenar la viaţa modernă fără să aderi la aceste valori. A avea pretenţii exclusive la adevăr în aceste zile este considerat de mulţi, dacă nu o poziţie periculoasă, atunci una cel puţin arhaică, vetustă.

Revenind la comunitatea creştină, întrebările citate mai sus îşi regăsesc actualitatea într-o manieră usturătoare. Este într-adevăr un scandal strigător la cer imaginea pe care o proiectează în afara ei creştinătatea zilelor noastre (a nu se confunda cu Biserica reală a lui Cristos, Mireasa Mielului): o Biserică fărîmiţată, măcinată de contradicţii şi schisme, fără vreo unitate vizibilă oferă în multe locuri un spectacol jalnic înaintea unei lumi care întreabă: „Unde găsim adevărul?“ Se pare că rugăciunea Domnului Isus pentru unitatea Bisericii Sale nu îşi găseşte împlinirea în Biserica zilelor noastre. Sau cel puţin aşa cum o putem percepe noi. (Desigur, o asemenea rugăciune nu poate fi decît ascultată de Tatăl ceresc. Dacă împlinirea ei nu este legată de Biserica vizibilă, atunci împlinirea ei trebuie căutată în altă parte: în Biserica invizibilă a celor născuţi din nou, în Mireasa Mielului).

În contextul acesta se înscrie problematica ecumenică. Poate, pentru credinciosul evanghelic din România, mai puţin avizat în legătură cu această problemă, subiectul nu prezintă prea multă importanţă. Într-un anume fel, datorită realităţilor de pînă la Revoluţie, bisericile şi organizaţiile cultice evanghelice s-au dovedit a fi reticente faţă de integrarea în organisme ecumenice majore. A existat o integrare în organisme reprezentative la nivel mondial (de ex. Alianţa Baptistă Mondială), o anume colaborare la nivel local între diferitele biserici evanghelice, ceea ce după Revoluţie s-a concretizat în înfiinţarea Alianţei Evanghelice, dar nu a fost vorba despre o intregrare ecumenică cu alte culte ce nu aparţineau spectrului evanghelic.

Acum lucrurile s-au schimbat, iar fiecare biserică locală, fiecare organizaţie cultică, ba chiar fiecare credincios este pus în faţa unor realităţi noi care cer insistent printre altele şi precizarea poziţiei în legătură cu problema ecumenică. Este corectă afilierea la o organizaţie ecumenică? Este corectă participarea la întruniri şi acţiuni ecumenice? Pînă la ce nivel de cooperare putem să ne implicăm cu o conştiinţă curată? Sunt întrebări legitime care aşteaptă un răspuns.

.................................
Hrăneşte-ţi inima cu pace. Aceasta înseamnă să trăieşti în pace cu tine însuţi. Dacă inima este plină de neîncredere şi egoism, capul nu găseşte niciodată căi către pace. Pacea începe acolo unde se termină ura şi lăcomia. Lumea nu poate fi schimbată cu violenţă, ci numai cu inima.
Hrăneşte-ţi inima cu pace. Aceasta înseamnă să respiri în linişte. Să devii una cu tot ce trăieşte şi moare! Gata cu micile războaie de zi cu zi! Pune capăt întregii violenţe din interiorul tău cu gesturi de împăcare.
Hrăneşte-ţi inima cu pace. Aceasta înseamnă să întâlneşti cu respect tot ce este slab şi vulnerabil. Să fii atent la tot ceea ce te face fericit. Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea.

Mesajul celor 7 Sfinti de la Muntele Athos

Acest mesaj a aparut in anul 2010 in cartea "Profetii despre Romania" si este intitulat: "Sfaturi utile si intelepte ce au multa putere harica pentru a-i ajuta pe cei drept credinciosi sa treaca cu bine si nevatamati vremurile apocalipsei pe care le traim"

Iata acest mesaj:
"Dragi copii ai Tatalui Ceresc, dupa o adanca chibzuinta si o mare perioada de ruga catre Tatal Nostru ceresc si catre Fiul Sau Preasfant cu ajutorul si prin mijlocirea milenara a lacrimilor sfinte ale Preasfintei Fecioarei Maria prin glasul fara numar al multimii si al ingerilor, va aducem voua celor care traiti in aceste timpuri binecuvantate, dar care totodata sunt si vremuri de mari incercari si sunt pline de mari daruri ceresti pentru eternitate, cateva sfaturi care va pot servi ca scut si pavaza impotriva oricarui rau.

Prin puterea lor nebanuita aceste sfaturi vor intari mult rugaciunea voastra anemica atunci cand ea nu este rostita cu toata taria gandului sau cand nu are toata trezirea inimii in ea fiind slabita ca forta in felurite tulburari ale trupului tocmai pentru ca trebuie sa stiti ca este necesar sa deveniti fara pata pentru a intra in imparatia Tatalui prin ajutorul Fiului sau Iisus Hristos.

Aflati ca orice viciu, orice gand rau, orice vorba urata ce iese din voi si pe care le tineti cu buna stiinta in mintea, in inima si in trupul vostru hranindu-le, va vor duce pe multi dintre voi la pierzanie in zilele luptei nevazute din urma si pentru aceasta trebuie neintarziat sa luati aminte si sa renuntati inca de pe acum la toate viciile voastre, la toate vorbele urate si la toate sentimentele rele care salasluiesc inca in voi cu acordul vostru.

Ele se realizeaza fie cu voia voastra, fie fara voia voastra, fiind pentru fiecare dintre voi porti prin care demonii intra in voi si in fiinta voastra pentru ca in felul acesta sa-i hraniti cu fiecare fapta rea, cu fiecare vorba sau cugetare rea, inchizand in felul acesta tot mai mult in voi insiva poarta raiului.

Acesta este sensul profund al indemnului duhovnicesc milenar – pocaiti-va si intorceti-va cat mai repede catre Tatal Ceresc. Trebuie sa va umpleti viata cu taina hristica a consacrarii si a oferirii a tot ceea ce faceti bun, a tot ceea ce ganditi si traiti doar in Dumnezeu, pentru Dumnezeu si catre Dumnezeu Tatal.

Luati aminte ca fiecare trebuie sa spuneti asa: "Doamne Dumnezeule Tata ceresc tie iti consacru in totalitate aceasta zi".

Dimineata cand va treziti trebuie sa faceti aceasta actiune iar cand veti vrea sa infaptuiti orice lucru important rostiti aceasta chiar si pentru ceea ce urmeaza sa mancati, rostiti aceasta cu multa iubire chiar si atunci cand veti iubi si veti incheia in felul acesta: "Faca-se voia Ta atotputernica Tata ceresc. Amin"

Si daca veti simti harul Dumnezeiesc coborand ca un raspuns asemeni unei adieri din crestet pana in inima, daca nu pana in talpi, sa stiti ca aceasta fapta este primita de Tatal Ceresc si o veti putea face fiind protejati si ajutati de El, altfel nu!.

Daca nu veti primi raspuns, aceasta nici pentru a treia oara, sa va paziti pentru ca acea fapta este pentru voi inoportuna. In felul acesta, dragi purtatori de lumina sfanta, daca la inceput v-ati lepadat de orice viciu, de orice fapta rea si de orice vorba rea dupa ce ati primit harul Dumnezeiesc si discernamantul divin al faptelor si integrarilor Dumnezeiesti, va vom trimite inca 3 arme de lumina inexpugnabile si de neanfrant ce provin din cerul ierarhiilor ceresti.

Taina binecuvantarii cu har divin este acum deschisa si de mare trebuinta pentru fiecare crestin si iubitor de Dumnezeu. Cu ajutorul ei veti putea proteja, binecuvanta si umple in felul acesta de lumina divina toate faptele, gandurile si scopurile voastre cele bune si placute lui Dumnezeu.

Pentru aceasta veti spune in inima voastra dupa ce veti ridica mana dreapta la umarul vostru cu degetele desfacute:

"Doamne Dumnezeule Tata Ceresc daca este cu putinta binecuvanteaza aceasta fiinta care are numele ... sau acest lucru, sau aceasta fapta/ mancare, faca-se numai Voia Ta Atotputernica. Amin."

Si veti simti atunci cum harul Dumenzeiesc va binecuvanta prin voi si va va binecuvanta pe voi prin trecerea sa prin voi cu usurinta si umplere de o tainica bucurie ce este luminoasa, a intregii voastre fiinte, treptat de la gat pana la inima si in tot corpul.

Aceasta mare taina euharistica va va da voua haine de inger de care atata timp cat le veti purta si exersa mai multe ore pe zi, niciun demon nu se va mai putea atinge de voi pentru ca lumina lor ii va indeparta de voi.

Fiti in felul acesta niste mesageri ai luminii Dumnezeiesti si binecuvantati pe toti si toate in mod total in viata voastra. Iar pentru a va intari si pentru a va curati si mai mult folositi zilnic puterea cea tainica a aceleasi lumini Dumnezeiesti de care va vorbeam mai sus, dar care este condensata in materie prin puterea luminii lumanarilor ce va fi consacrata fie celor dragi, fie voua personal.

Incepeti neintarziat sa va hraniti sufletul si spiritul cu lumina a macar 7 lumanari pe zi. Lumina lumanarilor ce vor fi consacrate va va pazi si va va trece pragul celor 3 zile de intuneric total pe care urmeaza sa le traiti.

Daca toate acestea le veti face incepand de acum si pana atunci iar dupa ce veti prinde mai mult curaj si multa lumina Dumnezeieasca interioara sa indrazniti fiecare ca odata la luna sa va rugati o zi intreaga neintrerupt lui Dumnezeu Tatal si singuri fiind, asa cum stiti voi mai bine si mai cu putere.

Aceasta va fi o alta masura a sfintenieie voastre si va va ajuta sa aveti o mare spalare a pacatelor voastre.Va veti putea ruga in felul acesta:

"O, Doamne Dumnezeule, s-a sfarsit cu toate amagirile mele de pana acum. Nu mai doresc sa vorbesc cu nimeni altcineva acum in afara de tine. Stiu ca Tu esti acum singura mea comoara nepieritoare caci, chiar si atunci cand intreaga lume va dispare, eu voi ramane in vesnicie doar cu tine. Doamne Dumnezeule te implor cu umilinta daruieste- mi gratia ta suprema. Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu binecuvanteaza-ma pe mine, cel care sunt copilul tau!"

Noi indraznim sa va spunem toate acestea dincolo de dogmele oricarei biserici lumesti pentru ca in aceste timpuri tot ceea ce este inchistat si aplicat fara intelegere si fara HAR, nu va va duce la Dumnezeul cel viu, dar fiecare dintre voi este liber sa aleaga sa se foloseasca sau sa nu se foloseasca adeseori cu mare siguranta de aceste 5 mari ajutoare Dumnezeiesti pentru a putea deveni el insusi propriul sfant, atunci cand in jur nu se vor gasi alti mai sfinti ca el.

El va putea chiar sa comunice in felul acesta direct fara alt mijlocitor cu gratia cea plina de Har si de mantuire iubitoare a Tatalui Ceresc Dumnezeu si a fiului sau Prea Sfant Iisus Hristos.
Lumina Dumnezeeasca ce va cobora atunci prin voi va va invata si va va proteja si mai mult decat atat, va va inalta mai bine ca orice vorba omeneasca.

Nu mai este timp sa dam explicatii inutile acum cand ceasul pregatirii a trecut si a venit ceasul faptei, la unele intrebari pe care sigur vi le veti pune despre cum se face ca Sfintii parinti Isihasti de pe muntele Athos au dat lumii crestine aceste ajutoare pline de har si putere hristica.

Si atata va mai spunem: practicati si treziti toate acestea in fiecare zi a vietii voastre si va veti convinge si singuri ca Bunul Dumnezeu lucreaza si vegheaza neincetat pe copiii lui de lumina caci un strop din acesta lumina ce este traita direct este mai mantuitoare si mai de ajutor voua dacat ani de ganduri, povete si rugi fara de har.
Toate acestea sa va fie de leac, de ajutor, sa va fie povaza si mijloc de mantuire. Amin!"

Despre daruri

“Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru. Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat. Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele? Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi? Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă?
Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut. Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul. Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol. Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare. Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora.
În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile. Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu. Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.
E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere. Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi. Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi? O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi. Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi. Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.” Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri. Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri. Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră. Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.
Luaţi aminte ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei pentru că, într-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia. Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie. Înălţaţi-vă, mai degrabă, cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe nişte aripi, fiindcă a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

Kahlil Gibran – Profetul

Eliberarea omului de duhurile rele

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei):

'În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi, iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Şi, intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.' Matei 8, 28-34; 9, 1

Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii ne spune în puţine cuvinte modul în care Mântuitorul Iisus Hristos îşi arată iubirea Sa milostivă faţă de oamenii care sunt chinuiţi de demoni.

În Evanghelia de astăzi se arată că omul stăpânit de duhurile rele se înstrăinează de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi. Locuirea în morminte era simbolul faptului că aceşti oameni îndrăciţi se aflau într-un fel de moarte spirituală. Au căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, s-au însingurat şi s-au înstrăinat. Însingurarea şi înstrăinarea exprimă o existenţă chinuită, o existenţă diminuată, o existenţă la limita vieţii umane. Omul posedat de demoni nu mai este o persoană liberă. Facultăţile sale mintale şi simţirile sale sufleteşti sunt folosite de demon. Nu mai sunt folosite de omul propriu-zis. Omul posedat este înstrăinat de el însuşi. Nu mai este el subiectul acţiunilor sale, nu mai este el însuşi subiectul gândirii sale, al vorbirii sale şi al mişcării trupului său. Sufletul şi trupul său sunt folosite de către duhurile necurate ca instrumente de a face lucruri rele.

Însă, într-un sens mai larg, oamenii chinuiţi de demoni nu sunt numai cei posedaţi de aceştia asemenea demonizaţilor din Evanghelie, ci şi oamenii stăpâniţi de păcate şi patimi egoiste ca înstrăinare de Dumnezeu şi de semeni. Adică oamenii care ascultă mai mult de 'sfatul diavolului' şi de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece folosesc în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în păcate şi mai ales în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor şi faţă de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătăţii. Deci, omul se apropie de existenţa demonică sau diavolească prin lipsa de iubire faţă de oameni şi, asemenea celor doi demonizaţi din Evanghelia de astăzi, devin înfricoşători pentru semeni prin răutatea pe care o manifestă în relaţiile lor cu aceştia. 'Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, p. 188).

                                     Lupta cu duhurile rele începe odată cu Sfântul Botez

Înţelegem, aşadar, că viaţa creştină înseamnă şi o luptă cu duhurile rele. Încă de la Botez, avem un program duhovnicesc, acela al lepădării de satana şi de toţi slujitorii lui şi al unirii cu Hristos. Acest program arată că în viaţa creştină există o luptă între Duhul lui Hristos, primit la Botez, şi duhurile rele care-l ispitesc pe om şi-l îndeamnă să săvârşească răul. În Biserica noastră, prima dintre rugăciunile începătoare este rugăciunea 'Împărate ceresc' adresată Duhului Sfânt. Cerem ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi şi să ne dăruiască putere ca să luptăm împotriva duhurilor celor rele nevăzute, care invidiază pe omul smerit şi iubitor de Dumnezeu şi caută să-l împiedice în urcuşul său spiritual spre sfinţenie, astfel încât 'lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri' (Efeseni 6, 12).

'Diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Sfânta Scriptură consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea 'şarpelui', prin care a lucrat diavolul (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că 'diavolul face toate eforturile sale pentru a ne ispiti, el ne încearcă de aproape şi ne întinde din toate părţile piedici şi curse pentru ca să ne piardă. Trebuie deci să priveghem şi să-i închidem porţile; dacă el află cea mai mică intrare, imediat o face şi mai mare, şi, puţin câte puţin, el va face să treacă toate forţele lui. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm să se apropie nici în cele mai mici lucruri, pentru a ne scăpa şi în cele mai mari. Va fi în sfârşit de-o extremă nebunie, ştiind cât este el de veghetor şi atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel de veghetori şi a pune o grijă egală pentru mântuirea noastră' (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXIII, 1).

Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales îngerul de la botez, îndeamnă pe oameni să le pară rău de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu, să pună început bun vieţii lor. De aceea, viaţa creştinului este o permanentă luptă duhovnicească, o lepădare de satana şi o unire cu Hristos, după cum se spune în slujba Tainei Sfântului Botez.

              Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit

Vedem în Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Iisus Hristos nu vindecă doar pe unii oameni care sufereau de boli ale trupului sau pe alţii care erau posedaţi de duhuri necurate, ci, prin prezenţa Sa iubitoare şi prin cuvântul Său mântuitor, vindecă şi patimile păcătoase ale unor oameni, ca lucrare a duhurilor rele în sufletele lor.

Astfel, Hristos-Domnul vindecă sufletul cel iubitor de argint al vameşului Zaheu: 'Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut' (Luca 19, 9).

În casa fariseului Simon, Hristos vindecă pe femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei, zicându-i: 'Iertate îţi sunt păcatele… Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace' (Luca 7, 48 şi 50). Iar odată cu iertarea femeii, Mântuitorul vindecă şi sufletul lui Simon fariseul, care judeca în sinea lui pe Iisus şi osândea pe femeia păcătoasă.

De asemenea, vindecă de patima ei păcătoasă pe femeia prinsă în adulter, pe care fariseii voiau să o ucidă cu pietre. Iisus i se adresează prin cuvintele: 'Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti' (Ioan 8, 11).

Din aceste câteva exemple putem înţelege că, pentru ridicarea din robia patimilor, omul căzut are nevoie de harul iubirii milostive a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Aşadar, omul singur nu poate lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate care îl chinuiesc din invidie şi din ură faţă de el, ci este nevoie ca omul să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni.

Numai prin rugăciune şi post pot fi alungaţi demonii, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înşelători şi chinuitori de oameni.

Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea, simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte trupească şi sufletească. Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El, la sfinţenie. Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Dar de unde această ură şi invidie a demonilor faţă de oameni? Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: '… fiind vasul întregii răutăţi, el (satana) a primit şi boala pizmei şi a invidiat cinstirea noastră. Căci nu a suportat viaţa noastră fără supărări în rai. De aceea amăgind prin vicleşuguri şi meşteşuguri pe om şi dorinţa ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, şi folosindu-se de ea spre înşelarea lui, i-a arătat pomul şi i-a făgăduit că va deveni asemenea cu Dumnezeu prin mâncarea din acela. Nu a fost creat ca duşman al nostru, ci a devenit duşman al nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălţându-se la treapta îngerilor prin înaintare'.1 Lupta lui împotriva noastră durează apoi continuu. 'Căci nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să rostogolească pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de stare de batjocură'.2 Dar Dumnezeu a făcut şi din această luptă a diavolului un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc.3

Iată, aşadar, de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi pacifică simţirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezenţa iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor şi Vieţilor Sfinţilor, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.

Lupta duhovnicească de izbăvire de sub puterea duhurilor rele se realizează prin post şi rugăciune

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte (cf. Romani 13, 12-14), adică să devenim interiori lui Hristos în aşa fel, încât viaţa noastră să fie luminată de viaţa lui Hristos. Apostolul nu spune să nu mâncăm deloc, ci spune doar ca grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Altfel spus, postul semnifică o renunţare la ceea ce este îmbuibare, la ceea ce este exces, la acele elemente care ne îngreuiază fizic şi duhovniceşte, care nu ne predispun la rugăciune, ci mai mult la comoditate. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că 'atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuinţă, sunt calea pe care vine diavolul în suflet', dar 'când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa sunt calea pe care acela (diavolul) e nevoit să se întoarcă în ţara lui' (Răspuns către Talasie 49). Deci, 'puterile răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii'. Aşadar, postul este o alegere, un discernământ al valorilor spirituale. Preferăm lucrurile spirituale celor materiale, hrănim mai mult sufletul decât trupul, îl hrănim mai mult duhovniceşte cu rugăciunea intensă, cu citirea Scripturii, cu citirea din vieţile sfinţilor şi cu dialoguri duhovniceşti, dar mai ales cu participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, cu îmbogăţirea sufletului nostru prin cântare, prin milostenie şi prin toată fapta cea bună.

De asemenea, fără rugăciune, expresie desăvârşită a iubirii de Dumnezeu, nu ne putem izbăvi de patimi şi nici nu putem ieşi de sub influenţa duhurilor celor rele. Rugăciunea este o armă, adică un izvor de putere spirituală împotriva ispitelor şi împotriva uitării de Dumnezeu, care este începutul păcatului ca înstrăinare de Dumnezeu.

Însă postul şi rugăciunea trebuie să aibă ca temelie dreapta credinţă. Dreapta credinţă este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi de asemenea ea este vedere duhovnicească sau mod de cunoaştere şi trăire a realităţilor netrecătoare, a vieţii din Împărăţia lui Dumnezeu.

În multele vindecări pe care le-a săvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos cere credinţă de la oameni când îi tămăduieşte, pentru că nu voieşte să săvârşească vindecări spectaculoase, magice, fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Mântuitorul cere credinţă vie şi oamenilor din jurul celui suferind, pentru că El voieşte ca la vindecările pe care le săvârşeşte din iubire milostivă pentru însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea.

Deci, cele mai bune arme pentru izgonirea patimilor demonice din sufletul omului sunt lucrarea faptelor luminoase şi virtutea, ştiind că 'aşa cum liliecii nu iubesc soarele şi lumina, ci le socotesc duşmani, iubind, însă, noaptea şi întunericul, tot aşa şi demonii, împreună cu aceia pe care-i poartă în rătăcire, iubesc viclenia şi toate nelegiuirile, socotindu-le potrivite cu firea lor, iar duşmanii lor sunt virtutea şi lucrările luminii. Când acestea strălucesc, celelalte se întunecă, încât cel ce-şi petrece viaţa în virtute nu mai are trebuinţă a se nevoi, de vreme ce e de ajuns să apară virtutea şi toată răutatea va dispărea şi se va desfiinţa' (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Isaia, cap. II, în vol. Diavolul şi magia, p. 58).

Înţelegem că Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii este o Evanghelie a vindecării şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu. Evanghelie a vindecării, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat doi oameni îndrăciţi, stăpâniţi de duhuri rele sau necurate, precum şi pe locuitorii cetăţii Gadarei de duhul lăcomiei, de prea multă lăcomie după cele materiale şi de uitare a vieţii spirituale sau a vieţii duhovniceşti. Este însă şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu Care uneori nu pedepseşte direct omul, ci îl privează, îl lipseşte de lucruri din jur pentru ca să-şi aducă aminte că toate cele din jurul său sunt trecătoare şi că netrecător este numai harul lui Dumnezeu care se dobândeşte prin credinţa în Iisus Hristos, prin rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.

Însă Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie ispitit peste puterea lui şi fără un scop anume. Astfel, 'trebuie ca Însuşi Dumnezeu să îngăduie, precum singur ştie, în grija Lui de lume şi în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).

Iată de ce Evanghelia ne îndeamnă la mai multă credinţă în Hristos. Deci, dacă suntem uniţi cu Hristos, duhurile rele nu au putere asupra creştinului. Dacă un creştin se roagă dimineaţa, la prânz şi seara şi foarte adesea spune 'Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!', duhurile rele nu au putere asupra celui care este plin de harul iubirii lui Hristos. Dacă săvârşim fapte bune, dacă mergem la biserică, dacă ne împărtăşim mai des cu Sfintele Taine, ne întărim duhovniceşte şi putem lupta împotriva duhurilor necurate, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria îngerilor din ceruri şi mântuirea noastră. Amin.

                                 (Informaţii preluate din Ziarul Lumina din data de 5 iulie 2012)

DESPRE SPOVEDANIE SI SOCOTINTA DUHOVNICEASCA

Aceasta marturisire a ta mi-a facut mare bucurie in suflet, deoarece Dumnezeu si ingerii, care o asteptau, s-au bucurat. Ai reusit sa rusinezi diavolul, care mult se bucura cand cineva isi ascunde gandurile de duhovnicul sau.

Cand un sarpe isi paraseste culcusul, se grabeste sa se ascunda undeva fiindca se asteapta sa fie lovit - la fel se intampla si cu un gand dracesc, care este precum un sarpe veninos. Cand un astfel de gand paraseste gura unei persoane, se risipeste si dispare, deoarece marturisirea este smerenie, si deoarece Satan nu poate suporta nici macar mireasma smereniei, cum ar putea el sa ramana dupa o marturisire smerita si sincera?

Copilul meu, iti doresc un inceput bun si o inaintare plina de ingrijire. Nu te rusina in fata mea. Nu ma privi ca pe un om, ci ca pe un reprezentant al lui Dumnezeu. Spune-mi tot, chiar daca gandesti rau despre mine, caci eu am experienta cu influentele dracesti, si stiu cum diavolul il lupta pe om. Stiu ca fiii duhovnicesti au inimi simple si ca daca ganduri rele vin la ei, este din pricina rautatii diavolului si a eu-lui copilului duhovnicesc, caruie i se ingaduie sa cada si sa aiba asemenea ganduri impotriva Parintelui sau, ca astfel copilul duhovnicesc sa se poata smeri mai mult. Prin urmare, nu te teme. Ma voi bucura intotdeauna cand imi vei vorbi liber si sincer, caci fara o marturisire dreapta, nu exista sporire duhovniceasca.

Copilul meu, fii fara de grija. Am luat povara ta. Eu te rog doar sa ai pace. Vorbele tale pot fi numai pe hartie, dar eu simt puterea, intelesul si esenta a ceea ce ai scris; patrund duhul cuvintelor tale. Iti zic sa fii cu pace de acum inainte. Esti iertat cu fiecare marturisire pe care o faci. Satana a inteles firea ta si te munceste, dar fara ca ceva grav sa se fi intamplat. Tot ceea ce scrii (adica gandurile care te chinuie) este o amagire a celui rau ca sa te faca sa deznadajduiesti, sa fii nelinistit, si tot astfel. Arunca tot ceea ce ti s-a intamplat in adancimile marii. Urmeaza un drum nou in viata ta.

Daca continui sa gandesti la fel, stiu ca vei ajunge bataia de joc a dracilor. Te implor, doar fa ascultare de mine. Dupa marturisirea ta, totul a fost iertat, deci lasa cele trecute sa treaca. Nu zgandari o rana care te-a facut sa suferi atat de mult. Nu te lasa inselat de gandul ca este vina ta. Daca nu l-ai fi dus la doctori s.a.m.d., atunci asemenea ganduri te-ar fi luptat cu dreptate. Pe cand, asa cum sunt acum lucrurile, ti-ai implinit datoria. Dumnezeu vrea sa il primesti pe acesta, pentru un motiv pe care numai intelepciunea Sa nemarginita il cunoste, in timp ce tu crezi ca l-ai ucis! Fii prevazator cu acest gand, caci altfel ar putea pandi in inima ta. Este o cursa a diavolului ca sa iti faca rau, caci el stie cum. Acest inselator priceput a inecat multimi nenumarate in adancimile iadului cu disperarea.

Cand se petrece ceva si diavolul vede ca cineva este suparat din aceasta pricina, inselatoria lui este sa adune nenumarate ganduri asa-zis indreptatite care sa il duca pe acel biet om spre o furtuna mare si sa il inece. (Asa cum zice proverbul, vulpea iubeste incaierarea.) Si cand furtuna a trecut, el vede ca a fost in pericol sa se inece doar intr-o cana cu apa.

Smereste-te, si de acum inainte marturiseste-te, caci marturisirea cuprinde cea mai sfanta umilinta, fara de care nimeni nu se mantuieste. Diavolul se bucura tare cand reuseste sa convinga pe cineva sa isi ascunda gandurile cele rele. Aceasta deoarece isi atinge scopul sau premeditat, de distrugere a sufletului.

Ti-am scris despre constiinta, ca trebuie sa fim cu grija sa nu facem ceva ce va fi condamnabil si ne va osandi. Tine-ti in minte ca Dumnezeu le vede pe toate si ca nimic nu se ascunde de la ochii Sai. Deci cum as putea minti eu in fata lui Dumnezeu? Nu stii ca minciunile sunt de la diavol, si lipsa de ingrijire devine o practica, apoi un obicei, si apoi o patima, si nu stii tu ca cei ce mint nu vor mosteni Imparatia Domnului? (Apocalipsa 21:8)

Teme-te de Dumnezeu. Dumnezeu nu este multumit cu jertfe materiale cand neglijam sa ajungem in launtrul inimii. Dar este necesar sa le savarsim si pe acestea, fara sa le lasam pe celelalte nefacute. (Matei 23:23)

Cerceteaza-ti cugetul, caci nu stim cand va veni ceasul mortii. Si de nu ii vom plati creditorului nostru (care este constiinta) tot ceea ce ii datoram, ne va acuza cu glas tare, fara sa se tina deoparte. Atunci - vai! - gura noastra va fi inchisa, neavand ce raspuns sa dea.

In fiecare noapte, adu-ti aminte de cum ti-ai petrecut ziua, si de dimineata adu-ti aminte de cum ai trecut noaptea, ca sa stii cum stai cu socoteala sufletului tau. Daca vezi vreo pierdere, incearca sa o redobandesti cu grija si tarie. Daca vezi vreun castig, slaveste-L pe Domnul, ajutatorul tau nevazut.

Nu-ti lasa constiinta sa te apese pentru multa vreme, ci degraba da-i ceea ce iti cere, ca nu cumva sa te dea judecatorului si sa fii aruncat in temnita (Matei 5:25). Vrea constiinta ta sa iti faci pravila de rugaciune si sa redobandesti rugaciunea? Da-i aceste lucruri, si iata, esti izbavit de la trimiterea in fata judecatorului. Nu slabi vocea mantuitoare a constiintei tale ignorand-o, deoarece mai tarziu vei regreta fara folos.

Cauta sa fi sincer in faptele tale, precum si in vorbele tale, si mai ales in marturisire. Caci Dumnezeu cearca inima si rarunchii (Psalmi 7:9), si nimic nu ramane ascuns privirii ochiului Sau neadormit.

Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu Se lasa batjocorit (Galateni 6:7); El nu este pacalit. El pedepseste aspru cand nu vede sinceritate; asa ca ai grija. Cand esti neascultator si faci un pacat ascuns, contracareaza-l dezvaluindu-l deschis in marturisire. Nu iti lasa eul sa te copleseasca si sa te faca sa ascunzi adevarul si sa ramai neindreptat si impatimit. Indreapta totul acum daca vrei sa vezi zilele bune ale despatimirii si pacii.