Cei doi ucenici și dragostea

          A trăit cândva un pustnic care avea doi ucenici. Bătrânul se străduia mult să-i folosească duhovnicește și să-i facă cât mai buni, însă avea o neliniște înlăuntrul său, neștiind dacă într-adevăr sporesc în viața duhovnicească și sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aștepta un semn de la Dumnezeu pentru ei, însă nu primea nimic.

Într-o seară avea să se săvârșească priveghere în biserica altui schit, care era la o distanță de mai multe ceasuri de mers pe jos de la chilia lor. Fiindcă drumul ducea prin pustie, bătrânul i-a trimis pe cei doi ucenici ai săi de dimineață, ca să ajungă devreme, iar el avea să vină mai târziu, după-amiază. Ucenicii au mers destul, când deodată au auzit niște gemete. Apropiindu-se, au văzut un om grav rănit care cerea ajutor:

Luați-mă și pe mine, vă rog!, le spunea bolnavul. Aici este pustie și nimeni nu trece. Cine mă va putea ajuta? Voi sunteți doi, ridicați-mă și duceți-mă până la primul sat!

Nu putem, i-au răspuns monahii. Ne grăbim pentru priveghere. Avem poruncă de la Starețul nostru să pregătim biserica.

Luați-mă, vă rog! Nu mă lăsați să mor! Mă vor mânca fiarele.

Nu putem. Nu avem ce să-ți facem, trebuie să mergem la datoria noastră.
Și au plecat. După-amiază a pornit și Starețul pentru priveghere. A apucat și pe același drum pe care au mers ucenicii lui. Ajungând la locul unde era omul cel rănit, de îndată ce l-a văzut, l-a întrebat:

Ce ai pățit, omule al lui Dumnezeu? Ce ai? Nu te-a văzut nimeni?

Dimineață au trecut doi monahi și i-am rugat să mă ajute, însă nu au vrut, spunând că se grăbesc să meargă la priveghere.

Nu te neliniști, te voi lua eu, i-a spus Starețul.

Tu nu poți, ești bătrân. E cu neputință să mă ridici.

Nu, te voi lua, nu pot să te las aici.

Ți-am spus că nu poți să mă ridici, a insistat bolnavul.
Mă voi pleca, iar tu urcă-te pe spatele meu și încet-încet te voi duce la cele mai apropiat sat. Puțin astăzi, puțin mâine, și vom ajunge.

Bătrânul l-a luat cu mare greutate în spate și a început să meargă cu pași șovăitori prin nisip. Sudoarea curgea de pe el ca râul. Se gândea: „Chiar și trei zile de-mi va lua, până la urmă tot voi ajunge”. Dar în timp ce mergea a început să simtă din ce în ce mai ușoară povara sa, până ce nu a mai simțit nimic. Atunci s-a întors să vadă ce se întâmplă. A rămas uimit, văzând lângă el un Înger, care i-a spus:

Dumnezeu m-a trimis ca să te înștiințez că cei doi ucenici ai tăi nu sunt vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu au dragoste.

Sursa: www.tokandylaki.blogspot.gr

FRICA DE ISPITE

Izbăvitoare şi necesară este pentru creştin frica de ispitele pe care le întâmpină în fiecare zi. Această frică îl menţin pe creştin treaz duhovniceşte, atent, şi este cea mai bună cale de a preveni şi înfrunta toate provocările. Aceasta ne-a recomandat-o şi Domnul spunând: ,,Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispite” (Matei 26, 41).
Această frică va duce la evitarea cauzelor păcatului. Trebuie deci să evităm persoane, lucruri, obiceiuri, năravuri, moduri de viaţă, cărţi, reviste, emisiuni radiofonice şi de televiziune, lecturi smintitoare, internetul, precum şi alte lucruri despre care ştim că ne târăsc spre cugete şi fapte rele sau care ne fac să nesocotim cele trebuincioase pentru folosul nostru sufletesc.
După cum suntem atenţi la microbi şi căutăm să ne ferim de ei, sau de şerpii veninoşi, sau de fiarele sălbatice, ori de orice lucru vătămător sau primejdios, cu atât mai mult trebuie să ne ferim de fărădelegile şi greşelile care otrăvesc sufletul.

                                                                      Iubirea divină

Un creştin evlavios avea puţine bunuri pământeşti, dar avea, în schimb, mulţi copii. Întrebându-l odată cineva dacă numărul prea mare de copii pe care îi avea nu îi cauzau greutăţi în sărăcia lui, el a răspuns:
- Nu prea mă îngrijorez pentru aceasta, deoarece Tatăl meu este multimilionar şi îmi las copiii în grija Lui. Astfel, am şi siguranţa că nu li se va întâmpla nici nimic rău.
Când a fost întrebat cine este tatăl lui şi unde locuieşte, omul, arătând spre cer a spus:
- Tatăl meu locuieşte în ceruri, El este Bunul Dumnezeu. El îngrijeşte de toţi copiii Săi şi la fel va purta de grijă şi de cei ai mei. 

                                                              Icoanele sfinte


Fericitul Dositei călătorise odată cu un prieten al tatălui său la Ierusalim. Pe Dealul Măslinilor, unde Mântuitorul Îşi începuse chinurile trupeşti, au văzut o icoană care ilustra chinurile iadului. Privind icoana, Dositei s-a umplut de frică şi de spaimă.  Niciodată în viaţa lui de până atunci el nu auzise vorbindu-se despre iad şi despre cele ce îl vor aştepta acolo.
Privind foarte atent icoana, nici nu şi-a dat seama când lângă el a apărut o femeie acoperită cu un văl mare alb, plină de blândeţe. Era Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Aceasta i-a explicat tânărului simbolul chipului arzând, arătându-i apoi feluritele chinuri care îl aşteaptă pe păcătosul nepocăit în iad.
Dositei devenise atât de pătruns de toate vorbele ei, încât abia respira. Apoi, după ce s-a mai recules puţin, a căpătat îndrăzneală şi să o întrebe ce ar trebui să facă el pentru a nu ajunge acolo.
- Fiul meu - îi spuse ea atunci - roagă-te cu sârguinţă, ţine posturile, evită păcatele şi te asigur că nu vei face cunoştinţă cu aceste pedepse şi chinuri.
După aceste cuvinte ea s-a făcut nevăzută, lăsând un spin înfipt în inima tânărului Dositei. Şi, de la momentul acesta, el a cugetat tot mai des şi mai adânc la cele spuse de Preacurata Născătoare de Dumnezeu.


                                                       Bine faci, bine găseşti

Un nobil care trăia într-un conac la marginea unui sat i-a chemat într-o toamnă pe toţi sătenii la un ospăţ ca să sărbătorească recolta bogată din acel an.
I-a anunţat pe oameni că, după petrecere, fiecare va primi câte un dar din partea lui. Le-a cerut însă ceva: să vină toţi cu vase pline cu apă pentru a umple fântâna din curtea conacului.
În ziua stabilită, toţi sătenii urcau la casa boierului, unii cu butoaie, alţii cu găleţi, alţii cu ulcioare. Fiecare ducea atât de multă apă cât  de mult respect îi purta nobilului.
Toţi au vărsat apa în fântână, au lăsat vasele într-un colţ al curţii şi au intrat la ospăţ. La finalul mesei, nobilul le-a mulţumit şi le-a urat drum bun spre case.
Nedumerirea se citea pe feţele sătenilor: "unde sunt darurile făgăduite?"
Când să-şi ia vasele cu care aduseseră apa, le-au găsit pe toate pline cu bani. Oamenii au plecat, unii nespus de bucuroşi, alţii cu regretul că nu căraseră mai multă apă, toţi însă convinşi că dacă bine faci, bine găseşti.

Lasă pe Dumnezeu să judece!…pilde

Într-o zi, a venit la o sfântă mănăstire, Isac Tebeul, care locuia departe, în pustia Tebaidei, și aflând că un ucenic păcătuise de mai multe ori, l-a osândit.
După judecată s-a întors în sihăstria sa. Când s-a apropiat de chilie, a văzut cu uimire cum înaintea ușii stă un tânăr, strălucitor ca soarele, cu o sabie în mână.
-Cine ești – a întrebat bătrânul – și ce poftești de la mine?
-Sunt Arhanghelul Mihail, a răspuns tânărul. Nu te las să intri înăuntru.
-Din ce pricină, Mărite Arhanghel?
Și a răspuns îngerul:
-Dumnezeu m-a trimis aici, zicând: Întreabă-l pe Isac ce poruncește să fac cu fratele lui pe care l-a judecat și l-a osândit?
Bătrânul s-a rușinat îndată și, căindu-se, a zis:
-Am greșit, iartă-mă!
Îngerul a răspuns:
-Scoală-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzește-te, de acum înainte, să nu judeci pe cineva mai înainte de a-l fi judecat Dumnezeu.
Ce aprigi suntem când judecăm pe alții și cu câtă iuțeală suntem gata să osândim și să dăm verdicte! De-am fi mai aspri cu noi înșine și blânzi și înțelegători cu ceilalți!