Fumatul, patima de necinste

        Fumatul este un pacat, o patima de necinste. Fumatul si tigarile ne afecteaza pe toti, indiferent de modul in care fumam (activ sau pasiv). Cand libertatea unui om este incalcata, lucrurile trebuie luate foarte in serios: in momentul in care fumatorul nu mai poate renunta la tigari, libertatea ii este complet anulata, robia luandu-i locul; in momentul in care un nefumator inhaleaza fumul de tutun din jurul sau, libertatea ii este incalcata de cel care fumeaza.

     Din dragoste de Dumnezeu, de aproapele si de el insusi, fiecare crestin este dator sa marturiseasca neincetat ca tigarile si viata in Hristos sunt doua lucruri incompatibile.
 Cand insa fumatul a ajuns sa fie vazut drept ceva firesc, o astfel de marturisire are toate sansele sa fie luata in ras. Chiar si asa, lumina cunostintei nu trebuie asezata sub obroc, ci pusa in sfestnic, spre a lumina tuturor.

    Dependenta de tutun (nicotina), desi este la fel de periculoasa ca si cea de heroina, a ajuns atat de raspandita, incat majoritatea oamenilor nici macar nu mai cugeta asupra cauzelor si a urmarilor ei asupra trupului si a sufletului. Se stie ca, dupa alcool, nicotina creeaza cel mai mare numar de dependenti, cei mai multi dintre ei fumand pana la moarte.

                                                     De ce fumatul este un pacat grav ?

        Fumatul este un pacat pentru ca este o sinucidere lenta. Treptat si in mod constient, fumatorii isi distrug sanatatea trupului, ajung robi unei patimi de necinste si se pogoara in iad de vii, mai inainte de vreme, fara sa se pocaiasca pentru acest lucru. Sfantul Apostol Pavel spune ca "nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si il incalzeste"(Efeseni 5, 29), insa acest lucru nu este valabil si in cazul fumatorilor, care nu isi ingrijesc trupul, ci si-l urasc. Ar fi potrivit poate ca, celor care mor din pricina unor boli cauzate de consumul de tutun, sa li se acorde, de catre Biserica, aceeasi randuiala a inmormantarii care se acorda sinucigasilor.

      Fumatul este un pacat pentru ca batjocoreste faptura mainilor lui Dumnezeu, pe care Acesta o a rascumparat din ghearele mortii cu pret de Sange, prin jertfa de pe Cruce: "Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu, in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni 6, 19-20). "Nu stiti oare ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templu lui Dumnezeu care sunteti voi" (1 Corinteni 3, 15-17).

    Fumatul este un pacat pentru ca duce la orbire sufleteasca. Un om care cunoaste urmarile fumatului asupra sanatatii si care isi da seama de faptul ca tutunul nu are il el nimic bun, insa nu se poate lasa de fumat, arata tocmai irationalitatea acestei patimi de necinste. Astfel, fumatorul este afectat in intreaga lui structura sufleteasca: Unde este ratiunea fumatorului, cand acesta declara ca stie bolile cauzate de tutun si ca isi da seama ca fumatul nu il ajuta cu nimic?

     Unde este vointa fumatorului, cand acesta nu se poate lasa de fumat? Unde este sensibilitatea lui, cand stie ca fumatul ii scurteaza in mod cert viata petrecuta langa cei dragi?
 La judecata, vom da seama pentru fiecare om care a ajuns sa fumeze din cauza noastra, precum si pentru fiecare om pe care nu l-am ajutat sa nu mai fumeze, putand face acest lucru.     
         Judecand un fumator si nedurandu-ne inima pentru eliberarea lui din robia duhului necurat al fumatului, ne facem ucigasi de aproapele. Numai rugaciunea pentru fumatorul de langa noi ne va putea scapa de aspra judecata a Iubitorului de oameni, cand ne va cere socoteaza despre ce a facut fiecare

CITITI SI AICI...sa vedeti cum am reusit eu sa ma las de fumat...
 http://biserica-casaluidumnezeu.blogspot.ro/2014/06/postul-sfintilor-petru-si-pavel.html
 

Bucuria de a privi o icoană

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.

În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.

Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).

De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.

Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi

anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.

Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.

Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)