sâmbătă, 22 octombrie 2011

Nu tăcea în faţa lacrimilor mele Psalmul 39






Este un psalm plin de tristeţe de la un capăt până la altul şi înfăţişează pe un om necăjit, un credincios amărât. Din ce pricină era aşa de amant, nu ştim, nu ne arată. O fi fost din pricină de boală? Nu ştim. Îl vor fi amărât vrăjmaşii lui, îi vor fi ameninţat viaţa? Nu ştim. Era greu încercat, amărât, deznădăjduit.

Totuşi stă tare în credinţă. Chinuit de gânduri de necredinţă, vrea să le stăpânească, pentru ca nu cumva dând drumul la gură, să spună ceva rău şi să păcătuiască în vreun fel cu buzele. Este un lucru frumos că nu avea decât o singură grijă: să nu păcătuiască în vorbire. El zice: „Scapă-mă de toate fărădelegile mele", deci nu de necazul sau de suferinţa care erau asupra lui, ci de fărădelegi, de păcate. Din aceasta se vede că el era un om cu inima întreagă de partea Domnului. Îşi pierduse răbdarea, este adevărat, căzuse în disperare: „Doamne, spune-mi cât de trecător sunt!" „Abate-Ţi loviturile de la mine... până nu mă duc şi să nu mai fiu!" Cu tot amarul lui, de un singur lucru este stăpânit: să nu păcătuiască în vorbire. Dacă mă aleg fără păcat, sunt câştigat; dacă însă voi păcătui, chiar dacă ai lua de la mine necazul, voi fi mult mai păgubit.

De obicei, peste păcatele cu gura se trece uşor chiar de către cei credincioşi. De aceea, grija lui David, ca la necaz să nu păcătuiască în vreun fel cu gura, a vorbit mult sufletului meu.

De ce păcat anume se temea David, acum când era amărât? De păcatul de a nu murmura împotriva lui Dumnezeu. Fiind amărât, multe gânduri se frământau înăuntrul lui. Parcă era ca un om care vrea să descurce un ghem şi în loc să-l descurce, mai rău îl încurcă. Bănuieli, gânduri de necredinţă, gânduri de revoltă, gânduri de nemulţumire se frământau înăuntrul lui. Acestea îl îmbolnăviseră în sufletul lui şi de aceea îşi zicea: „Dacă eu sunt bolnav, de ce să mai molipsesc şi pe alţii cu boala mea?" Poate că va fi fost chinuit de gândul că de ce celor răi le merge bine şi lui îi merge rău. Poate că de mult timp îl va fi muncit gândul acesta.

Şi acum, când înăuntrul lui clocoteau gânduri de nemulţumire, de enervare, de supărare, de bănuieli, de probleme şi întrebări pe care nu le putea dezlega, şi-a zis: „Îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea". Aşa a ajuns la o hotărâre foarte serioasă: Oricine ar fi înaintea mea, dar mai ales cel rău, eu am să tac; cât va sta acela în faţa mea, eu am să tac... Aşa a şi făcut: „Am stat mut, în tăcere; am tăcut chiar când era vorba de bine". Bine este să taci, dar nu şi atunci când este „vorba de bine". Domnul nostru n-a făcut aşa. Este drept că El mai mult a tăcut înaintea lui Pilat, dar când a fost să dea o bună mărturie, a dat-o.

Tăcând, s-a ţinut de hotărârea luată, totuşi zice: Dar durerea nu numai că nu mi s-a potolit, ci, dimpotrivă, mai rău mi „s-a întărâtat. Îmi ardea inima în mine; şi pe când cugetam, focul s-a aprins". Focul acesta căuta o izbucnire, vulcanul căuta să erupă.

Atunci zice: N-am mai putut răbda, mi-am luat căluşul de la gură şi „am vorbit cu limba mea", dar nu către oameni, a deschis deci gura către Dumnezeu. Este totdeauna bine când ne deschidem gura către Dumnezeu în rugăciune, ca să-I spunem Lui ce este în noi. Vărsându-ne astfel inima înaintea Lui, inima ni se face mai uşoară. La sfârşit, deşi tot amărât, parcă se mai potoleşte, dobândind o privire ceva mai clară în cârmuirea lui Dumnezeu.

Deschizându-şi gura către Dumnezeu, tot ca om amărât I-a vorbit, stăpânit însă mereu de frica de a nu păcătui cu vorba, îi zice: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul meu, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt". Parcă n-ar mai fi altă scăpare decât mormântul. Dar nu ştim noi cu toţii că omul este trecător şi că va trebui să moară odată? Psalmistul ar fi vrut să ştie însă data când va muri, probabil din dorinţa ca data aceea să fie cât mai apropiată. Nu-l judec, nu iau piatra să dau în el, n-am trecut până acum prin atâta amărăciune; însă ar fi cu putinţă ca unul sau altul dintre noi să cadă în vreo suferinţă şi în vreun amar aşa de mare, încât să zică: „Doamne, mai bine să mor decât să trăiesc!" Chiar şi cu Ilie prorocul s-a întâmplat lucrul acesta, când, căzând în deznădejde, a zis: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei" (1 Împăraţi 19:4). Apoi, dacă Ilie prorocul a ajuns într-o astfel de stare, cu atât mai mult unul sau altul dintre noi poate să ajungă aşa. Cineva a scris în latineşte nişte cuvinte care sunau cam aşa: „Dacă ţi-ar spune cineva că peste o lună vei muri, ai plânge; dar acum râzi, cu toate că nu ştii dacă vei mai apuca ziua de mâine".

Nu este vorba că omul moare; ci vorba este cum moare şi unde merge după moarte. Slavă Domnului că noi, ca oameni credincioşi, am căpătat în privinţa aceasta lumina necesară şi ştim că vom muri ca oameni credincioşi, dacă nu cumva vom avea parte de răpire, venind Domnul Cristos. Nu este treaba noastră să ştim când vom muri; ştim însă că, murind, mergem la Domnul Cristos.

Dar aici psalmistul spune: „Iată, zilele mele sunt cât un lat de palmă". Latul de palmă este de patru degete, de măsură foarte mică. „Şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta." Şi accentuează lucrul acesta: „Da, orice om este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine".

În adevăr, ce este viaţa unui om, pusă alături de viaţa altui om ca Metusala, care a trăit 969 de ani? În Psalmul 90 se spune că anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani... Chiar dacă viaţa noastră ar fi de optzeci de ani, n-am avea atâtea zeci câte sute de ani a trăit Metusala. Dacă ne măsurăm cu viaţa pământului, ce este viaţa noastră? Doar o suflare. Dacă o măsurăm cu viaţa îngerilor, o nimica este viaţa noastră. Dacă măsurăm viaţa noastră cu Dumnezeu, nu suntem decât o suflare, oricât de bine s-ar ţine cineva. „Un abur care se arată pentru puţin şi apoi dispare" (Iacov 4:14).

Afară de aceasta omul umblă în ceea ce nu este decât ca o arătare, o fantomă, o umbră, o deşertăciune; el nu umblă în ceea ce este realitatea, ci în ceea ce trece. Acesta este mersul întregii omeniri: se frământă degeaba. Câtă frământare, câte griji care rod, câtă oboseală a minţii, câtă alergătură şi goană după vânt, când se ştie că moartea urmăreşte pe om fără încetare. „Strânge şi nu ştie cine va trage folosul"; nici măcar nu este sigur că copiii lui vor moşteni ceea ce a strâns el cu atâta trudă, căci şi ei pot să moară. „Totul este deşertăciune", zice Eclesiastul.

Şi după aceste gânduri triste, gânduri negre, psalmistul spune: „Acum, Doamne, ce mai pot aştepta eu?" Este deznădăjduit, însă adaugă: „În Tine mi-e nădejdea". Toate nădejdile dispar, numai Dumnezeu rămâne. El este vrednic de încredere, El este stânca; să nu clădim casa sufletului nostru pe nisipul acestei lumi, ci pe Stânca veşnică.

„Mântuieşte-mă", spune el, „de toate fărădelegile mele"; scapă-mă deci de păcat; şi nu numai de un păcat sau de altul, ci de toate. Să fiu fără vină înaintea Ta, aceasta îmi este grija mea mare. Numai Tu mă poţi scăpa de păcat. Deci nu cere să fie scăpat de suferinţă, de necaz şi de amărăciune, ci de păcat. „Nu mă face de ruşinea celui nebun", celui fără Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu urmăreşte aprig pe cel credincios, ca să-i descopere greşelile şi să scoată din ele o îndreptăţire pentru purtarea lui şi să încarce pe cel credincios de batjocură.

Păcatul şi ruşinea merg împreună; adeseori păcatul se şterge, dar ruşinea rămâne.

„Stau mut, nu deschid gura, căci Tu ai făcut aceasta." Tu m-ai adus în situaţia în care mă găsesc, o situaţie grea pentru mine, în care totuşi doresc un singur lucru şi îl doresc fierbinte: să nu păcătuiesc. „Tu ai făcut aceasta." Poate că din vina lui ajunsese în situaţia aceasta disperată, totuşi o pune pe seama lui Dumnezeu. Noi punem pe seama lui Dumnezeu pe cele bune, dar pe cele rele? Iată însă că şi pe cele rele. Cum? De la Dumnezeu să pornească răul? Nu; dar poate să pornească lovitura, care distruge nu pe om, ci păcatul.

O fată dintr-o şcoală de surdo-muţi a fost întrebată cum se face că s-a născut surdă şi mută. Ea fusese învăţată din Cuvântul lui Dumnezeu şi a răspuns: „Da, Tată, Te laud pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!" (Matei 11.26). Cum, surdă şi mută de la Dumnezeu? Iată că ea a luat această stare a ei din mâna lui Dumnezeu.

Un credincios era închis în timpul unor prigoane şi a murit ca martir. Fiind în închisoare, i-au adus capul tăiat al băiatului lui mai mare. În batjocură, prigonitorii i-au pus înainte capul însângerat al băiatului lui şi l-au întrebat dacă îl cunoaşte. Acela, îndurerat, a răspuns că da şi, sărutând pe frunte capul însângerat al băiatului lui, a adăugat: „Aşa voieşte Domnul! Voia Lui este bună, El nu-mi poate face nici mie, nici alor mei, niciodată nedreptate şi va face ca bunătatea şi îndurarea să ne însoţească în toate zilele vieţii noastre!" Este Domnul amestecat în una ca aceasta? Numai prin har, printr-un mare har, poate lua cineva aceasta din mâna lui Dumnezeu.

„Abate-Ţi loviturile de la mine! Mă sfârşesc sub loviturile mâinii Tale." Este ca un copil care se roagă: „Nu mai da, iată ce vânătăi am pe spate, iată ce semne mi-a făcut nuiaua!" Iată nişte cuvinte foarte mişcătoare. De aceea cineva zicea că, în astfel de cazuri, Tatăl îşi aruncă nuiaua în foc.

Şi face o observaţie: „Când pedepseşti pe om şi-l dojeneşti pentru fărădelegea lui, îi prăpădeşti, ca molia, frumuseţea lui". Închipuiţi-vă că aţi lăsat o haină undeva, aţi plecat şi după un timp oarecare veniţi înapoi şi găsiţi toată haina roasă de molii. Ce mai faci atunci cu ea? Tot aşa, când vine peste om pedeapsa lui Dumnezeu, lovitura lui Dumnezeu, atunci frumuseţea acelui om este ca roasă de molii. După o boală, după o suferinţă, după altceva, s-a dus frumuseţea de care avea atâta grijă şi o admira în oglindă, în altă parte, David spune că s-a gârbovit, dar aici spune că omului i se prăpădeşte frumuseţea ca roasă de molii, când îl pedepseşte Dumnezeu. Dumnezeu nu Se joacă atunci când pedepseşte.

„Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele!" Se zice că lacrimile sunt arma irezistibilă a celor slabi. Copilul foloseşte această armă şi reuşeşte în ce doreşte; femeia foloseşte această armă şi reuşeşte şi ea; cerşetorul o foloseşte şi el, şi reuşeşte. Păcătosul, când se întoarce la Dumnezeu şi după aceea, când este credincios, foloseşte această armă şi reuşeşte. Şi pentru că plânge acum, psalmistul cere ca Domnul Dumnezeu să nu fie surd în faţa lacrimilor lui.

„Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei." Dumnezeu este Stăpânul cerului şi al pământului, şi totuşi este privit ca un străin. Pornirea omului este să-L alunge, ca să-şi poată face de cap. „Sunt un străin înaintea Ta, un pribeag." Străin este cel care trece printr-o ţară, dar nu este locuitor al ţării aceleia. Şi noi suntem în lume străini şi călători, de aceea nu ne amestecăm în treburile ei: aşa ne învaţă Duhul Sfânt prin Sfânta Scriptură. Străinul nu se împovărează cu bagaje multe; dacă el cumpără ceva, cumpără lucruri de preţ, dar nu mari şi grele, care să-i îngreuieze mersul. Suntem străini şi călători şi inima noastră este acolo unde este comoara noastră.

„Abate-Ţi privirea de la mine." Altădată spune: Priveşte, uită-Te la mine! Acum însă zice: „Abate-ţi privirea!", privirea mânioasă, supărată, pedepsitoare. „Şi-mi voi redobândi puterea", mă voi înviora, „înainte de a mă duce, ca să nu mai fiu".

Ceea ce am vrut să scot în evidenţă în psalmul acesta, a fost că, deşi amărât până în măduva oaselor, psalmistul doreşte un singur lucru: să nu păcătuiască. Când eşti amărât, supărat, uşor poţi păcătui. Cineva spunea: „Ai parte că sunt supărat, altfel ţi-aş arăta eu!" Cei care sunt taţi, cele care sunt mame, să ia seama la lucrul acesta!

Un împărat, când era supărat, nu scotea o vorbă până nu număra în gând până la douăzeci sau treizeci, şi după aceea vorbea.

Putem să ajungem în împrejurări de acestea, de tulburare, de amărăciune, de îndoială, de necredinţă. Trebuie să fim mereu cu mare atenţie, inima şi limba trebuiesc bine strunite, altfel ne pot duce în prăpastie. De la un suflet amărât şi deznădăjduit pot să pornească vorbe care, ca şi scânteile, pot sări până departe şi pot produce nenorociri. De aceea trebuie să fim cu multă atenţie asupra căilor noastre şi să veghem ca să nu păcătuim. Şi dacă voi fi amărât, necăjit, disperat, de un singur lucru să am grijă mare: să nu păcătuiesc cu limba. În astfel de împrejurări nu este bine să deschizi gura către oameni, s-o deschizi însă către Dumnezeu.

Un frate amărât a venit să viziteze pe un alt frate amărât. Când să plece, acela i-a spus: „Când vei mai fi amărât, te rog să nu mai vii pe la mine. Tu amărât, eu amărât, ce ne facem?" Şi totuşi acel frate va fi căutat mângâiere, dar n-a găsit-o la acela care era în aceeaşi stare ca el. La Domnul este mângâiere în toate împrejurările.

joi, 20 octombrie 2011

Bolnavul si puterea rugaciunii


"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Ca­no­nul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

"Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."

"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste ca­pul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat du­hov­nicul, dupa care zic vreme de cateva ore ruga­ciu­nea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de pa­re­rile lor. Ba chiar postesc cat pot..."

Vreau sa iti scriu cateva idei despre canonul de ru­gaciune al bolnavului. Motivul pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind invatatura patristica despre boala isi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc in cunostinta de cauza nu am ce sa le scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice pozitia in care se complac.
Stiu insa ca exista si oameni care inteleg gresit anumite invataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atat de simple si de clare incat nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.

"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfantul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un credincios sa conteste o astfel de afir­ma­tie? Da. Si pentru a arata in ce mod o poate face, voi reproduce un citat din invatatura Sfantului Ti­hon de Zadonsk "Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].

Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie intre cuvantul Sfantului Isaac Sirul si cel ale Sfantului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa intelegem?" Cateva citate din sfaturile Sfantului Teofan Za­vo­ratul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indato­ra­ta sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dum­ne­zeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].

"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gan­dul la Liturghie - nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul" [21; 33].

"Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].

Trebuie totusi sa observam modul in care cei slabi in credinta pot rastalmaci cuvintele Sfantului Teofan. Inainte de aceasta insa voi preciza ca po­zi­tia Sfantului Teofan nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste in dintre scrierile sau cu­vintele Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi in acest sens. Consider ca este de ajuns sa re­produc un singur citat, al Sfantului Ioan din Ga­za, citat in care intalnim aceeasi invatatura duhov­ni­ceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te ne­caji. Caci nu ti le cere Domnul odata ce esti bol­nav. Cel ce ia aminte la sine isi pricinuieste el in­susi suferinta nevointei pentru Domnul si pentru man­tuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii in locul su­fe­rintei nevointei. In privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va folosi cum sin­gur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].

Intelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei intariti in credinta si pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintai explicarea lor le poate parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor intelege rostul pentru care scriu randurile de fata.

Scrisoarea mea incepe cu trei afirmatii care nu seamana intre ele. Cea de-a treia afirmatie ii apar­tine unei persoane care da dovada de ravna exage­ra­ta, de ravna care e fiica a mandriei. Parintele Se­ra­fim Rose, urmand predaniei Sfintilor Parinti, atragea atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din ravna exagerata se afla intr-o pozitie mai periculoasa decat cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Ravnitorul este inselat de diavol si se incapataneaza sa ramana in inselarea sa, fiind convins ca toti ceilalti vor sa il rupa de sfintenie. Pe cand pacatosul, intr-un moment de pocainta, poate intelege caderea in care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se inteleaga insa ca cei care cad in pacate de-a dreapta, din pricina ravnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa isi inte­lea­ga greseala, nu sunt predestinati la iad.)

Oamenii care se regasesc in cea de-a treia afir­matie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt mai ales cei proas­pat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul convertitului nebun: diavolul, va­zand cum un suflet vrea sa ii scape din gheare, il in­druma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina la spitalele de psihiatrie.) In momentul in care se imbolnavesc, astfel de convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv ca se trateaza prin rugaciune, ...
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste ca­pul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat du­hov­nicul, dupa care zic vreme de cateva ore ruga­ciu­nea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de pa­re­rile lor. Ba chiar postesc cat pot..."

Despre cei care se regasesc in aceasta a treia afir­matie nu vreau sa spun decat ca prin postul exa­ge­rat isi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decat le sta in putere isi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat amar­nic ca au calcat cuvantul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile sfinteniei in cateva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urate. Nu scriu foarte mult despre aceasta afir­matie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi...) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti.

Prima pozitie ii apartine unei persoane care, ci­tind cuvinte ca cele ale Sfantului Teofan, a conside­rat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune: "Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Ca­no­­nul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta intrebare nu o putem pune asa cum am intreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul il stim din carti sau din emisiuni de te­le­viziune. Pe cand boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, ne­multumit de faptul ca suferinta ii rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pana ce nu isi recapata sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa ii vina cat mai repede, sa ii pice din cer. De parca Dum­nezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa ii aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o intamplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfantul Teofan - "boala tine loc de ca­non..." - ii merg la inima. Cum sa se mai roage cand este plictisit, cand este nervos, cand este obo­sit? Cum sa se roage cand deznadejdea i-a patruns in suflet?

Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se in­te­leaga faptul ca nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, il voi contrazice pe Sfantul Te­ofan Zavoratul si pe cei de-un cuget cu el? De­par­te de mine gandul acesta.

Nu il voi contrazice pe Sfantul Teofan, ci voi in­cerca sa lamuresc cuvintele sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste in aceste cuvinte decat la o privire superficiala. Intai de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfantul Teofan: unei persoane intarite in credinta, unei per­soane care intelege viata crestina ca pe o lupta pen­tru mantuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce, fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul ii va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca in cel mai scurt timp. Daca ii cunoaste ravna, nu ii spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu iti pierzi conditia fizica..." Antrenorul stie ca spor­ti­vul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv timpul inseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui, sportivul nu isi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu ca­pitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea cand aveam mana dreapta (eu sunt stangaci) in curs de refacere dupa o parali­zie careia doctorii nu ii mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mana ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii care ma vedeau facand exer­citii la bara din fata blocului nu isi imaginau ca mana mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv aflat la inceputul drumului si isi rupe piciorul, antrenorul ii va spune cu lux de ama­nunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.

As compara sportivul al carui picior e rupt cu bol­navul care primeste de la duhovnic sfaturi pri­mi­toare la canon: pe cel care se afla la inceputul vie­tuirii sale crestine, duhovnicul il va sfatui cu gri­ja sa se roage cat ii sta in putere, ii va vorbi despre marele folos al rugaciunii... Pe sportivul avansat antrenorul nu il va sfatui sa isi inmulteasca efor­tu­rile, ci il va sfatui sa aiba masura, il va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si ingreuna re­fa­cerea. Tot asa, pe crestinul sporit in vietuirea du­hov­niceasca parintele nu il va sufoca prin vreun ca­non foarte greu, ci va cauta sa ii tempereze ravna.

Iata ce scrie tot Sfantul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi ho­tarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dum­nea­voastra, ati fi fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la sluj­be­le bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti su­fletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea" [21; 22].

Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sa­natos o viata de mare nevointa. De fapt viata cres­­tina este o cruce. Prin boala crestinul nu se in­talneste in mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme - inlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa iti mai reproduc un ultim citat din Sfantul Teofan, care va nuanta ideea pe care incerc sa ti-o prezint: "Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pra­vila. Puteti sa nu treceti aceasta in lista de pa­ca­te, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, se­deti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul" [21; 29].

Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfan­tul Teofan nu ii spune sa renunte sa mai faca ma­ta­nii? De ce incearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfantului Teofan intelege ca nu exista nici cea mai mica con­tradictie intre ceea ce pareau a fi cele doua puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la ruga­ciu­nea bolnavului.

Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de ve­dere, ci de aceeasi invatatura prezentata insa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui batran de optzeci nu trebuie sa se inteleaga ca exis­ta trei invataturi diferite despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le prescrie adultilor.)

Este foarte important ca atunci cand citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate in text, nu sa izolam in mod sectar vre­u­nul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am insusit cine stie ce invatatura inalta despre mantuire. Daca vom incerca sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o randuia ucenicilor sai riscam sa ne pier­dem si mantuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la ravna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am incercat sa scot in evi­denta faptul ca este foarte important sa luam amin­te la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un moment dat unei persoane anume ca fiind re­pre­zentative pentru intreaga invatatura a Bisericii pri­vitoare la un anumit subiect.

(Ca o intarire a celor prezentate mai sus: spu­nand ca rugaciunea care ii trebuie bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfantul Tihon nu a re­co­mandat bolnavilor sa renunte la rugaciune - desi cru­cea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire superficiala se poate intelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu car­teas­ca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu izgoneasca mul­tumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciu­ne, bolnavul nu poate cunoaste linistea. Sfantul Ti­hon incerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala in­sasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca in unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)

Intrucat am aratat erorile primei si celei de-a tre­ia pozitii prezentate la inceputul acestei scrisori, pa­rasim taramul polemicii pentru a incerca sa aducem cateva completari si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care ii apartine unei persoane intarite in credinta si care da dovada de dreapta so­coteala: "Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu aju­to­rul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."

Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine in fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci cand sunt sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina cand este sanatos nu duce o viata cres­tina atunci cand se afla pe patul de boala. Este ade­varat ca unii se pocaiesc atunci cand ajung in su­ferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza. Daca in spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar, pe masura ce credinta este in­lo­cui­ta de apostazie, scade proportional si numarul celor pentru care suferinta este inteleasa ca o chemare la pocainta...

Ma vad pus in urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai bine decat mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia cand au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai intai. Asta pentru ca sunt foarte multe in­va­taturi despre rugaciune, prezentate in ama­nun­time de catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Imi este foarte greu sa sintetizez in cateva fraze o invatatura prezentata in numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea ii indemn pe cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfin­ti­lor sau ale cuviosilor parinti din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hra­na cu care se poate hrani orice suflet flamand.
Eu voi prezenta doar cateva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie imi sunt clare si pe care le consider de folos.

Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bol­na­vul? Cunoaste Biserica un canon standard care sa poata fi spus de orice bolnav Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfantul Teo­fan: "Sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea."

Inainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa ii fie clar bolnavului: ca daca puterile fizice i-au sla­bit, totusi mintea ii este intreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si bol­navului. Lupta de pazire a mintii in vreme de boala, cand deznadejdea si intristarea vor sa puna stapanire pe inima, este deci absolut necesara pen­tru oricine vrea sa se mantuiasca.
Cat priveste canonul de rugaciune primit de la du­hovnic, as putea repeta cateva sfaturi pe care le-am auzit la randul meu: in primul rand crestinul trebuie sa inteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cat sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atat boala se vindeca mai greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Cand ranile sunt adanci, tamaduirea dureaza mai mult. Cres­ti­nul trebuie sa priveasca la canonul pe care il are nu ca la un dusman, ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva in locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Imparatia Cerurilor.

Daca este incercat de o boala usoara, care nu ii in­greuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu isi faca in fiecare zi canonul.
Daca boala este grea, si savarsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta trebuie sa faca atat cat ii sta in putinta. De exemplu, daca un cres­tin care a primit canon sa faca in fiecare zi Pa­ra­cli­sul Maicii Domnului si un numar de matanii isi rupe piciorul, este de la sine inteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis.
Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris), bolnavul ii poate spune acestuia ca boala il impiedica sa faca o parte din canon (sau, in cazuri mai grele, chiar tot ca­nonul). Duhovnicul poate randui scurtarea ca­no­nului sau schimbarea acestuia in functie de capacitatea bolnavului de a-l implini.

Sunt si situatii in care un crestin, atunci cand ajun­ge grav bolnav, primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decat avea de obicei (cand se afla in preajma unei operatii, ori cand se afla in si­tua­tii li­mi­ta in care este nevoie de mai multa rugaciune...).
Daca nu poate lua legatura cu parintele sau du­hov­nic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a le­gat celalalt duhovnic, ci, pana ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfa­turile unui alt slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).

In cazul in care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla in fata unui alt examen (of, si cate examene ne ofera viata...): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el insusi - sa se gandeasca bine daca poate sau nu sa faca ca­no­nul, sau cat anume poate sa faca din canon.

Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fie­care sa-si incerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci cand omul este la o varsta ina­intata, este trebuinta de mai multa atentie, pen­tru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci cand era noua, ii vor sari si rotile si carburatorul... In perioada in care ma durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stand in picioare. Cand am vazut ca situatia s-a imbunatatit putin, m-am ridicat si am inceput sa fac rugaciunea in picioare si metanii, dar a inceput sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa mai incerc". Dar din nou a inceput sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram impacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la ru­gaciune. Ci a facut tot ce i-a stat in putinta. Dar, in cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a re­nun­tat sa se mai roage stand in picioare. Ce e im­portant? Ca avea constiinta impacata.

E greu sa avem constiinta impacata si cand sun­tem sanatosi, dar cand suntem bolnavi. Totusi, prin con­sti­inta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci cand suntem bolnavi, incercam sa sufocam glasul con­­stiintei lepadand rugaciunea din comoditate, ne le­­pa­dam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dum­ne­zeul Caruia ar fi trebuit sa Ii aducem rugaciuni.

Nu se afla in aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai cu­rata rugaciune. Dar nu multi bolnavi se afla intr-o situatie atat de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de dureri ingrozitoare, chiar daca bolile ii incearca ani indelungati.

Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare im­portant: este bine ca oricine vrea sa biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care il poate cuprinde atunci cand vrea sa se apuce de canon sa incerce sa goneasca aceasta stare. Pa­rintii duhovnicesti recomanda intr-o astfel de si­tua­tie o anumita pregatire pentru canon: ea poate con­sta ori in citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa nu imi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decat sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca in timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca ii e greu, totusi acest efort ii aduce cununa.) Dumnezeu nu ne vrea niste pa­pa­gali care sa repete formule mantuitoare, ci vrea sa in­telegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru in asa fel incat rugaciu­nea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune in care mintea si inima se deschid lu­cra­rii harului dumnezeiesc.

De cand m-am apucat sa iti scriu aceasta scri­soa­re mi-am pus intrebarea daca e bine sa iti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu indraznesc sa iti scriu aproape nimic despre ea. Iti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar citatul pe care il voi re­da aici este bine sa ramana bine intiparit in mintea fiecarui crestin, si cu atat mai mult in cea a bol­na­vu­lui care, stand pe patul de boala, are mai mult timp la dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta ru­ga­ciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hris­toa­se, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pa­ca­to­sul... Pe treptele inalte ale rugaciunii, aceasta de­vine neincetata si in urma rugaciunii mintea co­boa­ra in inima; parintii duhovnicesti invata ca mirenii nu trebuie sa caute treptele inalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura, pana ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducand la nebunie si la ratacire.)

"Roaga-te oricum, insa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciu­nea va randui toate si te va intelepti. °ine minte pu­te­rea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca "ru­gaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaide­cat...". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne ru­gam intr-un fel oarecare, sta in puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de ruga­ciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in ne­pu­tinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, fa­candu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune cu­ra­ta, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine. (...)

Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mij­loc atotcuprinzator spre mantuirea si desa­var­sirea sufletului... Dar cu indicarea rugaciunii este aici strans unita si conditia ei: "Neincetat va ru­gati!", asa cum porunceste cuvantul Domnului. Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lu­cra­toare si roadele doar atunci cand va fi rostita des, neincetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra libera, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatenia ruga­ciu­nii sunt un dar de sus" [33; 196-197].
Cred ca este bine sa iti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care a murit destul de tanar si care inainte de a muri a stat o vreme in spital. El ii sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciu­nea lui Iisus cu gura cat mai mult: "Cand sunteti sa­na­tosi, aveti de alergat in multe parti. Va este greu sa prindeti momente atat de linistite ca cele din spi­tal. Incercati sa goniti singuratatea prin rugaciu­ne. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati.

Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si cateva ore pe zi, sa aveti aceeasi lua­re-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la ru­ga­ciu­nea lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si ca­noane. Daca multi au regretat faptul ca au incercat sa sara direct la stari inalte - la rugaciunea min­tii sau la cea a inimii - nimeni nu a regretat faptul ca s-a nevoit vreme indelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta nevointa le-a schimbat via­ta... Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca ru­gaciunea cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvantarea unui du­hovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada in inselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca este lipsita de mari mangaieri, este lipsita si de pericole... Si, da­ca omul va spori in rugaciune, il va ajuta Dum­ne­zeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa ii arate care sunt etapele urmatoare..." (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca me­ta­nii altora, pentru ca siragul de metanii - sau me­ta­nierul de mana - are rolul de a ajuta mintea sa nu se imprastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca ru­ga­ciunea lui Iisus i-ar prinde bine un metanier.)

Cam atat am vrut sa iti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe calea rugaciunii, ajutandu-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te aju­te sa te ridici si sa mergi mai departe...

http://www.crestinortodox.ro/

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA