Răspunsuri duhovniceşti: Suntem permanent încercaţi de ispite

Părinte, ce trebuie să înţelegem prin faptul că diavolul se ascunde în detalii?

Raspunde:
Pr. prof. dr. Petru Stanciu, Parohia „Sfântul Apostol Andrei“, Cluj-Napoca

Pentru a aborda un asemenea subiect este nevoie să ne punem o întrebare pe care oamenii, atât cei credincioşi, cât şi cei mai puţin credincioşi, o pun: Există diavol? Dacă existenţa lui Dumnezeu lămureşte destinul oamenilor, existenţa diavolului ce lămureşte? Existenţa lui lămureşte problema răului, pentru că, vrând-nevrând, se pune întrebarea: De unde vine răul?Încercând să răspundem la întrebarea-temă, vom afirma ceea ce pentru cititorii şi împlinitorii cuvântului lui Dumnezeu este cunoscut, că diavolul, prin intermediul şi cu ajutorul detaliilor, încă de la început i-a ademenit şi înşelat pe primii oameni ca să nu asculte de Dumnezeu şi, mai mult, să-I încalce porunca. Poporul român binecredincios crede că nici nu merită să i se pronunţe numele. Pe de o parte, pentru că simpla pronunţare a celui rău înseamnă şi o invocare a lui, ceea ce ar duce la o dialogare cu el şi implicit la posibilitatea ca el să se folosească în scopul lui de a se regăsi sau ascunde în detalii pentru a face rău. Pe de altă parte, noi, creştinii, trebuie să invocăm numele lui Dumnezeu, al Sfintei Fecioare Maria şi al tuturor sfinţilor atunci când ne rugăm, ştiind că ne fac bine. Cărţile de spiritualitate creştină ortodoxă, dar nu numai, descriu că toată lupta Părinţilor nevoitori întru ale desăvârşirii este o luptă neîncetată cu duhurile rele.Dacă există Dumnezeu cel atotputernic, atunci ce putere are diavolul?Cu toate manierele lui de lucru, în special operând la nivel de gând prin înşelăciune, ademenire, nălucire, care pot fi socotite detalii, trebuie spus că el nu are aceeaşi putere ca Dumnezeu şi putere asemenea lui Dumnezeu. El are puterea de a influenţa acolo unde găseşte teren, acolo unde voinţa noastră şi a altora îl primeşte.Tocmai pentru faptul că diavolul se foloseşte de detalii şi se ascunde în ele, oamenii trebuie să conştientizeze că el este o realitate care stă în faţa libertăţii noastre. Prin el, putem spune că verificăm libertatea şi responsabilitatea actelor noastre.Dacă diavolul lucrează din umbră şi nu se prezintă explicit, înseamnă că omul trebuie să-i sesizeze scopul, care transpare din sfaturile lui. El spune că vine din partea lui Dumnezeu, în numele adevărului sau al dreptăţii şi nu o să recunoască niciodată că vine în numele minciunii.Pentru cei înţelepţi sunt îndeajuns câteva principii şi criterii generale spre a fi urmate, ca arme de apărare împotriva celui rău: rugăciunea, postul, metaniile, semnul sfintei cruci şi, nu în ultimul rând, sfătuirea cu duhovnicul, urmată de Taina Spovedaniei, a Împărtăşaniei şi a Sfântului Maslu.

Răspunsuri duhovniceşti: „Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume“

Părinte, vorbiţi-ne despre caracterul providenţial cu care este îmbrăcată lumea în comuniunea ei cu Dumnezeu?

• Pr. Mihalache Tudorică, Biserica „Sfântul Nicolae - Ungureni“ din Craiova
  
  

Nimic nu poate exista fără El. De aceea, nimic nu ne poate despărţi de Dumnezeu. Dacă pe sub fruntea Creatorului nostru ne întoarcem la facerea lumii, pe puntea memoriei inimii vom vedea cu mândrie, dar şi cu gravă şi cu profundă responsabilitate, că Domnul mai întâi şi întâi le-a poruncit pe toate: cerul şi pământul, a despărţit marea de uscat, păsările cerului şi târâtoarele pământului. Pe toate le-a poruncit şi toate au fost cât preţul unei clipe. Numai pe om nu l-a poruncit, pe om l-a lucrat, l-a plămădit cu mâinile Sale, l-a muncit cu bucurie şi iubire, cu pricepere şi cu dărnicie. Putem spune, deci, că omul este Opera capitală a Domnului, vrerea cea mai înaltă şi cea mai aleasă. Apoi a suflat peste el şi el, lutul, a început să mişte, l-a umplut de viaţă şi l-a numit copilul Său, cea mai mare operă, dar, într-un fel, şi cel mai înalt poem dedicat Sieşi, chipul său. L-a făcut stăpân peste toate şi l-a umplut de daruri şi lumină. I-a pus în braţe toată opera Sa. Nu a uitat, însă, să îi spună: "Ai grijă să nu cadă, ai grijă să nu cazi…". De atunci a început marele cântec al omului, "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru…", care a căzut de atâtea ori în numele Lui şi aproape tot de atâtea ori s-a ridicat în numele Domnului.

Există totuşi foarte mulţi care nesocotesc această rânduială, care refuză să vadă măreţia Providenţei dumnezeieşti…

Sfinţii care au gustat, cât de cât, în viaţa aceasta, fericirea Raiului nu au putut să ne spună decât foarte puţin, cât s-a putut omeneşte, dar nu au încetat să afirme fără hotarele împărăţiei, fără hotarele iubirii Sale şi nelumeasca bucurie şi lumina de acolo. Numai că grijile acestei lumi îl transformă pe om în nimic, îl lasă fără menire şi îl lasă chiar şi fără nume. Nu am auzit Sfinţii Părinţi şi nu am citit niciunde ca în iad să fie cineva strigat pe nume. Cred mai curând că, atunci când ajung acolo, sunt îmbrânciţi la întâmplare şi toţi la grămadă, fără identitate şi fără milă. Ne-o arată pe şleau pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, a bogatului la poarta căruia zăcea, plin de răni şi de bube, fript de sete şi chinuit de foame, bietul Lazăr. Lipsa de inimă a bogatului aproape că l-a îmbrâncit în mormânt pe săracul uitat de la poartă. A murit lins de câini şi uitat de toţi. La poarta cerului, Mântuitorul l-a luat de mână şi l-a dus în Rai, în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, culcat la pământ de traiul prea bun, împuţinat de petreceri şi vicii, de zile şi nopţi de orgii. A fost dezbrăcat de mătăsuri, de vison şi porfiră, de inele şi podoabe din aur şi pietre scumpe şi, înfăşurat şi el ca toată lumea, după obiceiul locului, într-o pânză lungă, a fost aşezat în mormânt. Când sufletul i-a ajuns dincolo, a fost dus în iad. De acolo, din focul nestins, se adresează lui Avraam de pe partea cealaltă a prăpastiei să-l lase pe Lazăr să ia apă şi să-i răcorească buzele fripte de dogoare. Bogatului nu i se păstrase nici numele. Făcea parte din gloata celor pierduţi şi fără speranţă. Ce nevoie avea diavolul de numele lui? Viciul, bogăţia, lăcomia şi zgârcenia au rămas numele lui şi aici, şi acolo. Numai bunul Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume, pe numele de botez scris din vreme, din pruncie, în Marea Carte a Cerului, ca să se ştie