DESPRE POMENIREA IADULUI

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

În zilele noastre se vorbește din ce în ce mai rar despre iad.. S-a trecut de la perioada istorică a Evului mediu, în care lumea era paralizată de frica de iad, la o perioadă de tendință diametral opusă, în care frica de iad a dispărut cu desăvârșire!
Era mai bine înainte?.. Este mai bine acum?.. Depinde.. Frica de iad este o armă formidabilă în mâna trăitorului vieții creștine; ea îl păzește pe creștin de căderile în păcat, ajutându-l să respingă orice asalt al ispitelor diavolești. În trăirea ortodoxă, plăcerea NEPERMISĂ înseamnă păcat, iar durerea înseamnă canon, adică medicament duhovnicesc. Toate atracțiile spre plăcere sunt anihilate ușor prin amintirea chinurilor iadului.. "De ce să mă desfăt acum, ca să mă chinui mai târziu în iad"? Aceasta era cândva judecata creștinului adevărat, care trăia cu mare cumpătare și sobrietate. Astăzi, când de iad nu-și mai amintește nimeni, "ucenicii" lui Iisus Hristos au uitat cu desăvârșire că Învățătorul le vorbea despre o "cale îngustă" și despre o "poartă strâmtă", pe care "puțini o află", datorită austerității ei. Creștinul de azi nu mai vrea să meargă pe o astfel de cale lipsită de plăceri, ci, schimbându-și el modul de trai, încearcă să adapteze Evanghelia lui Hristos la noile sale obiceiuri! Ne amintim totuși avertismentul Domnului că "cel ce va încălca una din aceste porunci și va învăța AȘA, cel mai mic se va chema în Împărăția cerurilor"! Creștinismul dacă nu este sobru, nu este autentic. Nu putem să schimbăm nimic din intenția Întemeietorului acestei religii, adică a Însuși Fiului lui Dumnezeu.
În acest context, discursul despre iadul cel veșnic vine peste ascultător ca un adevărat duș rece, bineînțeles, neplăcut, atunci când ascultătorul nu este și "împlinitor al cuvântului", cum scrie Sfântul apostol Pavel. Nu de puține ori chiar preoții Bisericii se jenează să mai abordeze acest subiect delicat al pedepselor iadului. Se vorbește mai mult despre subiectele "frumoase" ale învățăturii creștine, despre iertare, despre bunătatea lui Dumnezeu, bineînțeles, despre Rai, dar foarte puțin despre iad.. Și totuși discursul despre iad este un discurs util, pentru că paza bună trece primejdia rea. Să nu uităm că amintirea continuă a existenței iadului i-a fost indicată drept cale mântuitoare Sfântului Cuvios Siluan Athonitul ( "ȚINE MINTEA TA ÎN IAD ȘI NU DEZNĂDĂJDUI!") de către Însuși Domnul Iisus Hristos.. "A ține mintea în iad" nu înseamnă altceva decât a avea în minte pururea - pomenire a iadului. Omul care se teme de iad dobândește smerenia, pentru că se consideră nevrednic de răsplata veșnică a lui Dumnezeu. El seamănă cu vameșul acela din pilda Mântuitorului, "care nici ochii nu îndrăznea să și-i ridice" și tot Îl implora pe Dumnezeu: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului"! Aceasta este atitudinea care Îi place lui Dumnezeu, adică plin de fapte bune fiind, omul să se considere vrednic de muncile cele veșnice ale iadului. Dar în acea tristețe născută din conștiința păcătoșeniei sale, să nădăjduiască în mila cea infinită a lui Dumnezeu. În felul acesta creștinul va considera Raiul nu ca pe o răsplată pe care o merită, ci ca pe un dar primit numai și numai datorită mărinimiei dumnezeiești! Aceasta se numește "smerenie", iar "Dumnezeu celui smerit îi dă har" (Sfântul apostol Pavel).
În concluzie, întoarcerea deasă a minților noastre spre realitatea iadului și a locuitorilor lui nu poate fi în nici un caz nocivă sufletelor noastre, ci dimpotrivă, este foarte pozitivă. Efectele ei duhovnicești sunt: frica de păcat, lupta cu ispitele, rugăciunea deasă către Dumnezeu, smerenia adâncă, dobândirea harului dumnezeiesc și în final, însăși mântuirea omului. Iar uitarea iadului nu pricinuiește decât moleșeală duhovnicească, ridiculizarea noțiunii de păcat și a poruncilor dumnezeiești, nepăsarea și mândria. Cel ce se teme de iad, de iad va scăpa, dar cel ce îl ignoră, are toate probabilitățile să ajungă în el!
Dumnezeu să ne ferească de muncile iadului, amintindu-ne mereu pericolul ajungerii în el, amin!
Preotul Sorin Croitoru din Mantova (Italia)

CE PUTERE AU PREOȚII?

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

         Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun preot beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.
   Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?
     Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare...
      Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi epitrahilul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau desigur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor, etc.
       La o privire generală, ce putere au preoţii? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun de Crăciun sau Boboteaza, le poţi închide uşa în nas, prin Biserică, poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă,dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.
   Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: ACEEA DE A IERTA PACATELE. Această putere le-a fost dată Apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să ai preot duhovnic. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea este curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini, care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.
   Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Este o realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.
   Moralitatea şi râvna lor, sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.
   Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de lipsa de impartasanie. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de secte, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.
   Preoţii, de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.
                                                                                                     Preot Ioan Valentin Istrati