Nu există suflet???

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

Moto: Sufletul este o substanţă vie, simplă, nematerială prin natura sa,

invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de

formă, se serveşte de un trup organic şi îi dă acestuia putere de viaţă, de

creştere, de simţire şi de naştere.

Un necredincios, care ajunsese medic, a întreabat odată în

batjocoră un preot: - Sfinţia ta,

porţi numele de păstor de suflete,

dar ai văzut vreodată un suflet?

- Cu ochii aceştia trupeşti, nu,

răspunse preotul. - Dar de auzit,

l-ai auzit? - Nu. - Dar poate l-ai

gustat? - Nu, nu l-am gustat.

- Atunci poate ai mirosit vreun  suflet? - Nu, nu l-am mirosit. -

Dar poate ai simţit un suflet? - Da, de simţit l-am simţit şi încă

foarte bine. - Va să zică, zise doctorul cu un aer triumfător, din cele

cinci simţuri ale omului, patru vorbesc împotriva sufletului. Pe

care să le credem? Pe cele patru sau pe cel singur?!

       - Dumneata eşti medic, răspunse preotul. Ai văzut vreodată

durerea? - Nu, zise medicul, n-am văzut-o. - Dar de auzit, ai auzito?

     - Nu. - Dar, poate ai gustat-o? - Nu, nici n-am gustat-o. - Atunci

poate ai mirosit vreo durere? - Nu. - Dar poate ai simţit durerea?

     - Da, am simţit-o şi încă foarte tare. - Va să zică, spune preotul cu

un aer îngăduitor, din cele cinci simţuri, patru vorbesc contra

durerii. Ce ai zice dacă cineva s-ar întemeia pe acest raţionament

şi ar afirma că nu este durere?!

    - Da, zise medicul, m-ai pus pe gânduri. O să încerc, părinte, să-mi

schimb stilul raţionalist în abordarea problemelor, căci înţeleg că

nu totul poate fi gustat, pipăit, mirosit…

Biserica domnească din Curtea de Argeș-

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

• BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR 
  MISTERIOSUL MORMÂNT NR. 10 
  
  
  

  

  
  
  Construita în secolul 14 pe ruinele unei biserici mai vechi distrusa în 1330, Biserica Domnească din Curtea de Argeș este cea mai veche biserica din Țara Românească. A planului de elegantă - cruce greacă înscrisă într-un pătrat - și proporții, Biserica Domneasca este îmbrăcata la exterior, în straturi alternative de cărămidă și piatră, și e pictata pe interior cu fresce minunate datând din a doua jumătate a secolului al 14-lea. Restaurata în secolele 17 și 19 și reconsolidata între 1911 și 1914, biserica este, de asemenea, un site arheologic adapostind 14 morminte . 
  
  
  Mormântul princiar din Biserica Domnească, Curtea de Argeș, a fost descoperit neprofanat în 1920, în naosul bisericii, o dată cu renovarea acesteia. Descoperirea aparține istoricului Virgil Drăghiceanu, sub supravegherea căruia s-au efectuat săpăturile. Mormântul conținea resturile umane ale unui personaj domnesc, datat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Au fost avansate mai multe ipoteze asupra identității acestuia, cele mai vehiculate nume fiind cele ale lui Basarab I, Vladislav Vlaicu și Radu I. 
  
  Piatra de mormânt este paralelipipedică, din calcar de Albești, iar pe ea se află în relief personajul înmormântat, purtând o mantie lungă cu guler franjurat pe umeri. Actual, ea se află în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României din București, la fel ca și nasturii și paftaua. 
  
  Alături în naos au mai fost găsite două morminte domnești. Primul, în mijloc, ar putea fi al lui Vladislav Vlaicu, dacă interpretarea inscripției șterse de pe piatra de mormânt, din care au mai rămas doar câteva litere (la și is, deci posibil [V]la[d]is[lav]), este corectă. Cel de-al doilea a fost atribuit cronologic lui Dan I. Personajul din interior mai purta dintre podoabe doar diadema de pe cap. Dacă eliminăm deci aceste variante, pentru personajul găsit de Drăghiceanu rămân Basarab I și Radu I. Dar, cum Basarab I se știe că a murit la Câmpulung, iar unul dintre mormintele descoperite acolo i s-a atribuit lui, varianta cea mai sigură rămâne cea care îl vizează pe Radu I, mai ales că portretul votiv aflat alături este creditat ca fiind o reprezentare a lui și a doamnei sale, Ana. 
  
  Tot aici se mai păstrează mormântul prințului Vladislav, fiul lui Radu I, mort la 15 - 18 ani și cel al prințului Voislav, fiul lui Nicolae Alexandru, mort în ianuarie [1366?] 
  
  Unul dintre sarcofage, se arată în această serie de imagini, o cruce, un pom de viață, și o stea de douăsprezece colturi. Comorile sale au fost la fel de impresionante, care să ateste viața bogată și eleganța feudala ai Țării Românești. 
  
  Biserica domnească din Curtea de Argeș 
  
  
  În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea lui Manole, mânate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp să se închine pentru că fotografiază, o minune rămâne ascunsă, în singurătate: este Biserica Domnească a Basarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă pragul devin fascinaţi: sub cupola întunecoasă, aureolele sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sunt fresce de secol XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie de mijloace, câteodată cu numai două culori (un albastru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au înfăţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor au fost migălos construite. 
  
  Aici, o vezi pe Maica Domnului într-o ipostază aproape laică, ținându-și cu greu pântecul umflat, sub pulpanele hainei; colo, tâlharii din dreapta şi stânga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansând, dezvăluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est, un misterios graffiti anunţă şi datează moartea marelui Basarab Voievod. 
  
  
  Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de intrare a fost distrusă acum 200 de ani. Oricum, biserica se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor, iar construcţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în perioada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfârșitul secolului al XIII-lea şi până la jumătatea secolului al XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un voievod din Făgăraş care a trecut munţii la Câmpulung, probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implantaţi în Ţara Bârsei la 1211 de regele ungar, Andrei al II-lea. De la Câmpulung, el va străbate dealurile şi va fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă frâu liber: Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dâmbovița ca să inunde valea în calea duşmanilor, răpea la hotarul Moldovei femei venite la târg (o nouă răpire a Sabinelor...), ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la Cetăţeni) şi câte şi mai câte. Ce reţin istoricii din legende? Că este posibil să fi existat mai mulţi domni ai locului, poate şefi cumani, poate voivozi veniţi peste munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit până la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o structură politică feudală, numită Ţara Românească. 
  
  
  Pilda bogatului care şi-a făcut casă 
  
  Oricum, istoria „oficială” începe după 1310, când boierii ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De aici avem documente: „Cronica pictată de la Viena” povesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Robert de Anjou, la încă neidentificata Posadă. După victoria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea de Argeş înfloreşte. Suntem pe la 1330. Dinastia Basarabilor se întăreşte – întâiul născut al Domnului, Nicolae Alexandru , va ajunge să trateze cu noul rege al Ungariei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridicării Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se va termina zugrăveala Bisericii domneşti), care a fost tatăl lui Mircea cel Bătrân. Apoi istoria se învaţă la şcoală. 
  Anii au trecut, nemiloşi peste Biserica Domnească. Multe au văzut bătrânele ziduri. Incendii, cutremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi. Pe la 1827, noii „ctitori” scot pardoseala de cărămidă, considerată prea modestă, strivesc pietrele mormintelor voievodale din sfântul lăcaş, jefuiesc tot ce le cade în mână, compromit zugrăveala. 
  
  
  Lespedea misteriosului mormânt nr. 10 
  
  Abia la începutul secolului XX, „Comisiunea Monumentelor Istorice” desemnează o echipă de savanţi, printre care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se mai poate salva. Sunt înlăturate rândurile de cărămidă şi... surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mormântul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nici o inscripţie, ci doar un desen straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră şi la cap o Stea a lui David! 
  
  Cavalerul cu lebădă 
  
  Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă la o parte şi, din negrul mormânt, apare vedenia unui nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare, strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau haina, strânsă la mâneci, la piept şi la gât cu mărgăritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur, amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal preţios, care se strângea cu o uluitoare pafta de aur, înfățișând un castel cu patru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o lebădă de argint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale mâinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile minunate s-au pulverizat, rămânând, ici-colo, câteva petice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese. 
  
  Alte amanunte la fel de importante culese din arhivele muzeelor(nu mai enumar numeroasele arhive studiate.Exista un site cu toate muzeele din Romania in care este explicat orice detaliu despre orice artefact continut in acest muzeu) 
  
  Descrierea personajului princiar găsit în mormânt 
  
  Starea în care a fost găsit mormântul în 1920 
  La deschiderea mormântului, personajul domnesc a fost găsit acoperit cu un giulgiu de mătase mult deteriorata. 
  
  Personajul poartă o tunică purpurie lungă până la jumătatea femurului și strânsă pe trup. Tunica este cusută cu fir și decorată cu mărgăritare, în special la mâneci (manșete și coate), și este închisă în față cu 30 de nasturi de aur smălțuiți cu verde astfel încât pe bumb să înfățișeze stema dinastiei Basarabilor: scut despicat, fasciat în jumătatea dreaptă în opt zone care alternează aur-verde. Circa 20 de nasturi similari decorau și antebrațele mânecilor. 
  
  Peste mijloc, personajul este încins cu o centură de piele căptușită cu catifea, ornată cu fir și mărgăritare dispuse în romburi, având steluțe de aur la colțuri, centură care se închide printr-o pafta din aur atent lucrată. Paftaua reprezintă un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie. 
  
  Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au mai păstrat decât bordurile de la gât, mâneci și din față, bogat ornate cu mărgăritare. Din cămașă a mai rămas doar dantela de la guler, din mătase și fir, realizată în tehnica „pointe de Venise”. 
  
  Pantalonii și încălțămintea nu s-au păstrat, însă e probabil ca acestea din urmă să fi avut vârfuri ascuțite și lungi, după moda vremii. 
  
  Pe cap, personajul poartă o diademă de fir decorată cu mărgăritare, care alunecase și, când a fost descoperit mormântul, ajunsese sub bărbie. 
  
  Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare care formau crucea patriarhală și erau acoperite cu mănuși decorate cu aceleași pietre prețioase. În degete au fost găsite patru inele din aur și pietre prețioase, purtând mai multe inscripții săpate pe verigă. 
  
  Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „† Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 din Evanghelia lui Luca. 
  
  Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, așa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeș, așa cum ni-l arată veșmintele și podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciți monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noștri, o viață umilă, modestă, de țărani păstori și plugari, așa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul și strălucirea unei societăți de nobili, de boieri cu proprietăți întinse și cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât și cu Bizanțul și imitatorii acestuia din urmă, cu «țarii» sârbi și bulgari”. 
  
  Actual, mormântul se păstrează deschis, iar personajul este învelit în giulgiu alb de mătase. 
  
  Stema găsită pe nasturi 
  
  Stema este alcătuită dintr-un scut franțuzesc despicat, primul câmp fiind fasciat în opt piese din aur alternat cu verde. Cel de-al doilea câmp este din aur plin. 
  
  Numismatul Octavian Iliescu consideră că respectiva stemă era autoconferită de către posesorul ei, în sensul că metalul folosit (aur) era superior celui din stema seniorului maghiar (argint). De aceeași părere este și heraldistul Dan Cernovodeanu, care compară acest herb cu cel al lui Ștefan cel Mare, regăsit în Tetraevanghelul din 1502. Cel din urmă adoptă pentru câmpul fasciat o cromatică alternativă azur-verde, care ar putea proveni din multiplele legături de sânge între familiile domnitoare ale Basarabilor și Mușatinilor. 
  
  Ion Nicholas-Mănescu este de părere însă că stema de pe nasturi nu are nici o însemnătate cromatică din punct de vedere heraldic 
  
  Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa lebădă cu cap de femeie 
  Din arhivele muzeale am desprin urmatorul text despre pafta: 
  
  Închizătoare de centură concepută ca un complex de arhitectură gotică, respectiv o poartă a unei cetăţi care se deschide în zidul unei incinte. Piesa se compune din trei părţi turnate şi articulate prin charniere. Primele două le reprezintă turnurile laterale de formă hexagonală care au câte două metereze pe fiecare latură. Prinderea paftalei de centură se realiza prin intermediul unor plăci tăiate în acoladă şi fiecare prevăzute cu două nituri. Partea centrală este reprezentată de turnul porţii, clădirile cu balconaşe, vrejul de sub punte şi portalul sub care a fost fixată pe un fond de email albastru o lebădă cu cap de femeie. Turnurile laterale şi turnul poartă sunt reprezentate pe acelaşi plan plan, ultimul având faţada decorată cu două registruri de arcaturi şi de crenelurile drumului de strajă. Terasa turnului-donjon este supraînălţată cu un portic cu deschideri în potcoavă, al cărui acoperiş în patru pante are coama decorată cu fleuroni. Partea centrală este redată printr-un portal prevăzut cu arhivoltă ce are extradosul în acoladă decorat în croşete şi fleuroni. Intradosul este alcătuit printr-un decor trilobat. 
  
  Sub portal se află un ornament vegetal realizat din vrejuri, volute şi motivul florii de crin. În interiorul portalului, într-o zonă cu email închis, se află o lebădă cu cap de femeie turnată în argint (Melusina. Flancând turnul-poartă şi redate în perspectivă apar câte două clădiri cu etaj la care au fost sugerate elemente de arhitectură. Pe două trunchiuri de piramidă inversate, susţinute de câte o coloană au fost reprezentate două personaje, un cavaler şi o domniţă, redate din profil. 
  După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa de plastic, anunțând lapidar că acolo a fost înhumat Vladislav Vlaicu... În lipsa unor teste ADN şi a cercetării amănunţite a relicvelor, nici până astăzi nu se ştie sigur al cui este acest mormânt. Unii au crezut că măreţul Cavaler cu lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: „Majestate, lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern - Sigmaringen”. Acestor inele o să le rezerv un articol separat, în viitorul apropiat. 
  
  
  Radu Negru? Sau mormântul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, istoricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei cu care poţi să deschizi uşa misterului. Analizând simbolurile înscrise pe obiectele din mormânt, anumiţi autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii uluitoare. Iată câteva dintre ele, aparținând scriitorului Vasile Lovinescu. 
  
  
  Floarea vieţii pe lespedea mormântului 
  
  În „Dacia hyperboreană”, Lovinescu propune următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui B.P. Hașdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon: Întemeierea Țărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat anterior. Până la anul 1300, când intră în istorie, Basarabii sunt o castă, nu o familie – casta sacerdotală a dacilor, „purtătorii de căciuli”, cum îi numea scriitorul antic Iordanes, supravieţuind 1000 de ani după retragerea aureliană, în Oltenia de sub munte şi în Haţeg. Cavalerul cu lebădă este, la rândul lui, un iniţiat, emanând dintr-un centru hyperborean polar, întrucât pe sarcofag se află dăltuit Arborele vieţii, „Y”-ul sacru al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000 de ani, Polul Ceresc era în Constelaţia lebedei sau a dragonului. Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul, au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugându-și în faţa numelui particula „IO”, care înseamnă „Ianus” sau Ion Sânt Ion – „REGELE DACILOR”, o funcţie, aşa cum noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.”, „prof.” sau „dr.”. Iar Negru-Vodă (sau Radu-Negru) este tot o funcţie, existând mai mulţi domni care au purtat acest nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub semnul lui Saturn. 
  
  
  O cruce templieră pe mormântul unui domn ortodox? 
  
  Notă: În legendele germane, Cavalerul cu lebădă este Lohengrin, fiu al lui Parzival și cavaler al Graalului (Sfântului Graal). 
  
  Pentru ca netlogul nu imi permite decat un numar restrans de postari foto,nu am putut afsa superba pictura interioara a bisericii. 
  Va las un link cu aceasta pictura,foto cu toti nasturii si inelele si multe alte foto interesante. 
  
  http://ro.netlog.com/bec_de_1oo_wati/photo/seti...- 
  
  Blogul il dedic unui om minunat de la care am invatat multe-Irina-Ignat -mardare

DUMNEZEU SI OMUL

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Motto: «Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său

Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să

aibă viaţă veşnică» (Ioan 3:16).

                                                                                            Preot Ioan

            (Sinteză din învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

                                 Iubiţi credincioşi,

DUMNEZEU poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins şi

apropiat prin iubire, dar niciodată prin gândire. Dumnezeu este

începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine. În sine, Dumnezeu este

gândire necunoscută, Cuvânt negrăit şi viaţă necuprinsă.

DUMNEZEU este asemenea unui cerc ale cărui margini nu

sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni. Pentru aceea a

venit Hristos în lume să cunoască şi să înţeleagă tot omul cât de mult

îl iubeşte Dumnezeu. Iisus se face ascultător Tatălui, vindecând

propria noastră neascultare şi devine pentru noi modelul unei ascultări

fără de care nu există mântuire.

DUMNEZEU, nu doar că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile

noastre, dar ne şi ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte,

dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră şi nu ne lipsesc

bunăvoinţa, nădejdea în El şi răbdarea.

DUMNEZEU ne trimite darurile Sale cu o bucurie mai mare

decât cea cu care le primim noi. Am văzut case şi m-am gândit la

arhitect. Am văzut lumea şi am înţeles Pronia. Am văzut corabia fără

cârmaci scufundându-se. Am văzut oameni neisprăvind nimic fără

Dumnezeu. Am înţeles că toate există prin rânduiala Domnului. Chiar

dacă noi ne depărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu

aproape de noi.

DUMNEZEU va avea întotdeauna ceva ce să-l înveţe pe om,

iar omul va avea întotdeauna ceva de învăţat de la Dumnezeu.

Unde este înţelepciunea lui Dumnezeu, nu mai este nevoie de

înţelepciunea oamenilor. Este cu neputinţă să dobândim înţelepciunea

fără să trăim într-un mod înţelept. Înalţă-te mai mult prin viaţă, decât

prin gândire. A vorbi despre Dumnezeu este un lucru mare, dar este un

lucru şi mai mare a te curăţi pentru Dumnezeu.

IISUS ne-a împăcat prin Sine atât cu Tatăl cât şi între noi. La

Iisus poţi privi fără să încetezi să-i priveşti şi pe ceilalţi. Dumnezeu

s-a făcut purtător de trup pentru ca omul să poată deveni purtător de

duh.Totul este săvârşit de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt:

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul

meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ţie!“

MÂNTUITORUL a ales Crucea fiindcă astfel se moare cu

mâinile întinse. El s-a sfârşit îmbrăţişându-ne. Crucea este poarta

tainelor. Prin linia verticală, crucea îl arată pe Dumnezeu, iar prin linia

orizontală se arată toată zidirea în atârnare desăvârşită de Domnul,

neavând alt suport al existenţei, altă nădejde afară de Dumnezeu.

CRUCEA este izvor de tămăduire, uşa tainelor, arma păcii,

veselia sufletelor noastre. Orice faptă bună este o cruce. Calea lui

Hristos este crucea de fiecare zi. Să nu-ţi duci

crucea târâş, adică văitându-te, oftând şi cârtind, ci

mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru toate: bune şi

rele, ştiute şi neştiute. Nimeni nu s-a urcat

vreodată la cer prin comoditate. Urmează-L pe

Hristos nu numai la înviere ci şi la cruce. Fii

totdeauna cu Dumnezeu dacă vrei ca Dumnezeu

să fie totdeauna cu tine, sau altfel spus, caută-l pe

Dumnezeu în vreme de pace, dacă vrei să-l găseşti

în vreme de război.

După fire, Dumnezeu este în afara tuturor lucrurilor. Dar prin

lucrările Sale este în toate. Nici un folos nu vine din lucrarea omului

fără înrâurirea de sus. Fiecare din noi este ajutat de celălalt în mod

providenţial.

OMUL dinafară nu este decât o oglindă a celui dinăuntru.

Omul, corabie mică, dar acolo se află lei şi balauri, creaturi otrăvitoare

şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără fund. Dar sunt de asemenea

şi Dumnezeu şi îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile

cereşti şi comorile de har. Acolo sunt toate, este un altar.

OMUL este coroana creaţiei. Creştinii nu se nasc creştini, ci

devin creştini. Nimeni nu se naşte creştin, dar oricine poate deveni

creştin. Pentru a fi un bun creştin am pe Hristos întreg pentru

mântuirea mea, Scriptura întreagă pentru studiul meu şi lumea

întreagă drept parohia mea. Creştinii trăiesc în trup, dar nu după trup.

Trăiesc pe pământ, dar vieţuiesc ca în ceruri. Ei nu sunt o societate

nouă după trup, ci după spirit, căci deşi viaţa lor materială este la fel

ca a tuturor oamenilor, ţinuta lor morală şi duhovnicească este

excepţională, ei sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup.

Fiecare din noi este pictorul propriei sale vieţi. Sufletul este pânza,

virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L

pictăm. Purtarea creştinilor să fie cea mai bună apologie (apărare) a

credinţei lor. Nu poate exista Biserică în afara iubirii. Biserica este o

corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt

izbăviţi din furtuna păcatelor. Ceea ce are omul dumnezeiesc în el,

este putinţa de a face bine. În lume există un singur bine şi un singur

rău: unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este pierderea ei. Când

un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii. Odată iniţiat îl

întâmpină bucuria. Odată primit îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând

îl hrăneşte bunătatea, pe cel deznădăjduit îl călăuzeşte credinţa, iar pe

cel tulburat, dragostea. Să ne cinstim unii pe alţii pentru a învăţa să-L

cinstim pe Dumnezeu. O, dacă omul L-ar cinsti pe Dumnezeu aşa cum

Dumnezeu îl cinsteşte pe om !

Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. Este greu

să-i deosebeşti pe cei cu adevărat săraci de cei prefăcuţi. Gândiţi-vă că

este mai bine să dăm ajutor celor ce nu-l merită, decât să nu-l dăm

celor care-l merită şi care au cu adevărat nevoie de el.

Am căzut prin păcat, dar ne ridicăm prin căinţă. Cel ce-şi vede

păcatele, va vedea pacea. Când noi ne aducem aminte de păcatele

noastre, Dumnezeu le uită. Este multă bucurie în cer pentru un singur

păcătos care se căieşte. Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să şi uităm.

Nu ierta doar din ascultare faţă de Dumnezeu ci din plăcere pentru

ceilalţi. Dar acela care se împacă cu ceilalţi spre a fi lăudat, acela-şi

face rău singur. A ţine minte răul, înseamnă a fi biruit de rău. Împacăte

cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine. Iertaţivă

unul pe altul după cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi în Hristos.

Căinţa ne deschide cerul. Mărturisirea faptelor rele este începutul

faptelor bune. Intră în Sfânta Biserică Ortodoxă şi te căieşte. Aici nu

se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.

Dumnezeu ne-a dat mila ca o poruncă a dragostei. Cu un bănuţ

dăruit poţi cumpăra cerul. nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă

Dumnezeu este plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acest bănuţ atunci

dă un pahar cu apă rece. Hrăneşte-l pe cel ce moare de foame. Dacă nu

o faci îl ucizi.

SUFLETUL trăieşte veşnic şi nu poate muri căci este suflare

din suflarea lui Dumnezeu şi la judecata de apoi sufletul iarăşi se

va uni cu trupul. Când veţi curăţa sufletele voastre, atunci se vor

curăţi şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de

dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci sufletele vor fi ca nişte

oglinzi curate, receptive la lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi

ele strălucire.

CREDINŢA fără fapte moartă este. Cine nu crede că va învia şi

că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa

sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i

va păsa mult de faptele bune. CREDINŢA în

înviere este adevărata mângâiere în suferinţe,

în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Cel

ce crede, se teme, cel ce se teme, se smereşte.

Cel ce se smereşte, se îmblânzeşte. Cel blând

păzeşte poruncile, cel ce păzeşte poruncile se

luminează, Cel luminat se împărtăşeşte de

tainele cuvântului dumnezeiesc. CREDINŢA

face ceea ce omul şi legea nu pot face. Un

lucru mic, este un lucru mic, dar credinţa din

lucrurile mici este un lucru mare. Cine e

credincios în lucrurile mici, e credincios şi în cele mari. Trebuie să

cerem de la Dumnezeu ceea ce este de folos sufletului, nu ceea ce ni

se pare că este de folos nouă.

POSTUL adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. Eşti

stăpân pe pântece, fii atunci dar stăpân şi pe limbă. POSTUL acela

este adevărat care este prezent în toate. Pe toate le curăţeşte şi pe toate

le vindecă. Câţi săraci nu puteau fi hrăniţi datorită unei zile de post?

Cel ce nu cunoaşte postul nu cunoaşte crucea. Nu-l invidiaţi pe cel

bogat pentru averea sa, pe cel puternic pentru demnitatea sa, iar pe cel

înţelept pentru ştiinţa sa. Căci toate acestea sunt mijloace ale virtuţii

doar pentru cei ce le întrebuinţează bine. Fericirea în sine nu stă în ele

însele.

RUGĂCIUNEA este singura ce ne poate înălţa la cunoştinţa

lui Dumnezeu. Teologia fără trăire este teologia diavolilor.

RUGĂCIUNEA este alungarea întristării şi a

descurajării, rodul bucuriei şi al mulţumirii. Nu

se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile

omului. RUGĂCIUNEA ta rămâne neauzită

când o acoperă strigătul celui năpăstuit de

tine. Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi

cuvintele tale sunt cercetate în cer, de aceea şi

răspunsurile îţi vor veni de acolo. Dacă te vei

ruga pentru toţi, toţi se vor ruga pentru tine. Inima cea mai milostivă

este aceea care arde pentru toată făptura: pentru oameni, pentru păsări,

pentru demoni şi pentru toată zidirea. Nici fecioare, nici femei

măritate, nici monahi, nici mireni, ci o hotărâre dreaptă caută Domnul

şi primind-o ca pe însăşi fapta, trimite aceluia Sfântul Duh pentru a

lucra împreună cu el, pentru a îndrepta viaţa tuturor celor ce vor să se

mântuiască. RUGĂCIUNEA este lucrul cel mai simplu şi în acelaşi

timp cel mai dificil. Ce să facă Dumnezeu cu mulţumirile noastre,

când cu faptele îi arătăm doar nemulţumire. A-i mulţumi lui

Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit. A-i

mulţumi însă când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă.

RUGĂCIUNEA înseamnă starea de permanentă recunoştinţă. Să

mulţumim în toate pentru toate. Omul care mulţumeşte lui

Dumnezeu pentru relele ce trec peste el nu simte acele rele.

RUGĂCIUNEA este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate.

Unde se termină rugăciunea începe păcatul. Cerul este adesea mai

aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne

îndreptăm în sus. Doamne, Tu erai înlăuntrul meu, dar vai, eu însumi

eram în afara mea. Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei.

Omule, ai fost creat liber şi chemat spre libertate. Aşa că nu te

face robul păcatelor. Acela este cu adevărat liber, care trăieşte

întru Hristos. El se află deasupra tuturor nenorocirilor. Dacă el

însuşi nu-şi va face rău, atunci niciodată altul nu-i va face rău cu

adevărat.„Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber“.

MILOSTENIA înseamnă a da cu bunăvoinţă şi cu bucurie.

Rugăciunea şi postul sunt lipsite de

putere, neînsoţite de milă. Fără

milostenie rugăciunile tale nu se ridică

la cer şi nu uita că mila biruieşte

judecata. Dacă nu dai cu tot sufletul,

mai bine nu mai da, fiindcă aceasta nu

este milostenie, ci pagubă. Mai mare

fericire este a da decât a lua. Nu dăm celorlalţi după cum merită, ci

după cum au nevoie. Cu adevărat milostiv este acela care-i

îmbrăţişează pe toţi şi nu lasă pe nimeni în afara inimii sale. Dăruind

vei dobândi.

De eşti drept teme-te de mânia lui Dumnezeu ca să nu cazi. Cine

crede că stă (în credinţă), să ia aminte să nu cadă. De eşti păcătos

încrede-te în mila Domnului ca să te poţi ridica. Trebuie să ţii capul

plecat pentru că în felul acesta în suflet coboară smerenia şi evlavia.

Astfel învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi, să-i cinstim, să-i iubim ca

mai buni decât noi, ca pe prietenii noştri, ca pe icoanele lui

Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a spus: „Învăţaţi de la mine cum au

fost făcute cerul şi pământul, cum au fost create toate cele văzute

şi nevăzute, cum se fac minuni şi se înviază morţii“, dar ne-a spus:

„Învăţaţi-vă de la mine că sunt blând şi smerit cu inima“.

FAMILIA este o mică biserică.

Toţi suntem fiii unei mari familii. Noi îl

numim pe Dumnezeu Tată, dar El ne-ar

putea răspunde: „Dacă tu ai fi fiul

meu, ar trebui ca viaţa ta să fie după

însuşirile mele, altfel, Eu nu recunosc

în tine icoana Fiinţei Mele“.

LUMINA este Dumnezeu. Fiţi

mica reflexie a unei mari lumini. Sufletul şi Hristos, doar acestea două

să te intereseze. Lumea toată de ar cădea, pe acestea două nimeni nu ţi

le poate lua, afară numai dacă nu le dai tu, cu voia ta. Fii împăcat cu

sufletul tău şi atunci cerul şi pământul se vor împăca cu tine. Dacă

ajungem lângă Dumnezeu suntem în cer. Să ne facem sufletul cer.

Caută-l pretutindeni pe cel ce este pretutindeni.

BINELE nu-l găsim în cele trecătoare ci suntem chemaţi să ne

împărtăşim din bunurile cele veşnice şi adevărate. Ce sunt toate

lucrurile vieţii în comparaţie cu liniştea inimii?Orice om de rând care

L-a aflat pe Dumnezeu îl poate arăta prin felul lui de viaţă,

mărturisindu-L în toate. Totul este făcut spre binele nostru, pentru

mântuirea noastră. Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor

oamenilor mai mult decât pe a noastră. Suferi de pe urma unui om

rău? Iartă-l ca să nu fie doi oameni răi.

VIAŢA ŞI MOARTEA mea depind de ceilalţi căci, dacă l-am

câştigat pe aproapele meu, L-am câştigat pe Dumnezeu. Mântuirea

este în acelaşi timp şi lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră. Dumnezeu

este ascuns în poruncile sale, iar cei ce-L caută îl găsesc doar în

măsura împlinirii lor.

DRAGOSTEA este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre. Eşti

desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele. A fi aproape

sau departe de Dumnezeu depinde de om, deoarece Dumnezeu este

oriunde.A iubi cineva pe cel drag este un lucru al firii. A iubi cineva şi

pe vrăjmaş este un lucru al harului. Dragostea este bucuria de a face

altora bucurie. Sărăcia şi bogăţia nu pot învinge dragostea, dar

dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia. Dragostea îl preface pe

cel ce iubeşte în chipul celui iubit. Dacă-L iubeşti pe Dumnezeu,

Dumnezeu vei fi, dacă-l iubeşti pe diavol, diavol vei fi. Dacă-ţi iubeşti

trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii: de a uni pe

cel ce iubeşte cu cel iubit. Dragostea este rădăcina şi izvorul binelui.

Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Dragostea este

adevărata slujbă pentru Domnul. Dragostea este raiul. Întrucât este

iubire, Dumnezeu se mişcă, iar întrucât este iubit, Dumnezeu mişcă

spre sine toate lucrurile care sunt capabile de dragoste. Dumnezeu nu

se uită la fapte ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult

când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu e nimic puţin când oamenii

iubesc mult. Numai cine-şi iubeşte aproapele îl iubeşte pe Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne porunceşte şi nu doreşte să fim trişti în inima

noastră. Mai degrabă doreşte ca din iubire pentru El să avem mereu

bucurie în suflet. Omul dacă are virtuţi, dacă face fapte bune, dacă s-a

unit cu Dumnezeu, sufletul său se va veseli cu bucuria cea adevărată.

Pe cel ce se bucură în Domnul nici un necaz nu-l va scoate din bucuria

lui. «Frica Numelui Tău, Doamne, varsă bucurie în sufletul meu!».

Dacă vrei să fii fericit nu căuta fericirea. Fericit este acela care nu

gândeşte rău. Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de

Dumnezeu.

PREOŢIA se săvârşeşte aici pe

pământ, dar ea are rang între dregătoriile

cereşti. Însuşi Hristos a întemeiat această

slujire. El a stabilit ca în timp ce suntem

încă în trup, să facem serviciu îngeresc.

Dacă cineva îl dispreţuieşte pe preot,

imediat şi Dumnezeu îl va dispreţui pe

el. Cel care-l vorbeşte de rău pe preot, îl

loveşte pe Hristos în lumina ochilor.

CĂLUGĂRUL este cel care, despărţindu-se de toţi, s-a unit cu

toţi. Admirăm pe sfinţi nu atât pentru înţelepciunea şi iubirea lor în

necazuri, ci mai mult, pentru că ei rămân la fel de râvnitori şi după ce

furtuna a trecut, lăsând loc liniştit.

Nu e nici o minune căinţa omului la necaz, ţinută în frâu prin

frică, ci după ce a trecut încercarea, aceasta să continue în a-şi arăta

înţelepciunea sufletului.

SFINŢENIA vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu

adevărat sunt sfinţi. Desăvârşirea omului este de a se socoti pe sine

nedesăvârşit. Îi cinstim pe sfinţi imitându-i. Cât poate Dumnezeu cu

puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Preasfânta Fecioară

Maria, ea singură şezând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu La

făcut Fiul Omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu.

DEZNĂDEJDEA este mai cumplită decât păcatul. Cel care îşi

pierde nădejdea în Dumnezeu, acela face cel mai mare păcat,

tăgăduind astfel că Domnul este iubire, milă şi putere.Cel care şi-a

pierdut nădejdea a pierdut totul. Şi Iuda şi Petru au păcătuit. Cel dintâi

a căzut în deznădejde curmându-şi viaţa. Cel de-al doilea a căzut în

deznădejde, dar s-a ridicat prin căinţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui

Dumnezeu.

PĂCATUL este nedreptate. Degeaba tăiem crengile păcatului în

afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou.

Cine păcătuieşte, fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul.

Iubeşte-i pe păcătoşi, dar urăşte faptele lor. A greşi este omeneşte. A

deznădăjdui este diavolesc. Nu atacul gândului este păcat, ci

convorbirea prietenească a minţii cu păcatul.

Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu. Egoismul este

rădăcina tuturor patimilor. Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în

ceilalţi. Indiferenţa şi lenea sunt mai vătămătoare decât toată lucrarea

diavolească.

Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri : conform firii, mai

prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea. Împotriva firii

este duşmănia şi mai presus de fire sunt iertarea şi binele dezinteresat.

Dumnezeu te-a făcut pe tine judecător, dar numai pentru păcatele tale,

nu şi pentru ale altora. Dacă ierţi puţin, puţin ţi se va ierta. Dacă ierţi

mult, multe ţi se vor ierta. Dacă ierţi din inimă, la fel îţi va ierta şi

Dumnezeu ţie. ORI VEI FACE CE VREA DUMNEZEU, ORI VEI

PRIMI CE NU VREI TU.

BOGĂŢIA nu este în sine ceva rău sau bun, ci o unealtă de care

te poţi folosi rău sau bine. Eşti

bogat? Foarte bine. Eşti zgârcit?

Foarte rău. Nu bogaţii vor fi

osândiţi, ci cei ce slujesc

bogăţiei. În cele trecătoare nu

poţi deveni bogat decât sărăcind

pe altul. În cele duhovniceşti nu

poţi deveni bogat decât

îmbogăţind pe altul. Săracilor, ce vă lipseşte dacă-L aveţi pe

Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?

Nimic nu este mai mare decât omul cu Dumnezeu şi nimic mai

mic decât omul fără Dumnezeu. Fără Tine Doamne, nu sunt nimic în

această lume. Prin urmare, fără Tine, ce-aş putea fi în veşnicie? Orice

vei face, să faci după propriile tale puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu,

pentru mântuirea oamenilor.

ORICE VEI VREA SĂ FACI ÎN VIAŢĂ, TOTDEAUNA SĂ-ŢI PUI

NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU ZICÂND: VREAU SĂ FAC...

CU AJUTORUL LUI DUNEZEU! ŞI ATUNCI VEI REUŞI!

AMIN !