Se zice că pe vremuri, trăia o văduvă într-o căsuță la marginea pădurii, și avea un băiat cuminte și bun. Erau foarte săraci.
Într-o zi, biata mamă, nu mai avea ce pune pe masă, și-a trimis băiatul în satul vecin la un văr pentru a împrumuta ceva de mâncare.
Femeia i-a dat băiatului un ștergar frumos, ca să nu îl trimită cu mâna goală.
Băiatul s-a grăbit să plece, nu avea mult de mers: trebuia doar să treacă prin pădure, apoi peste un câmp, iar la marginea câmpului era satul vecin.
Mama și-a sărutat feciorul și l-a trimis cu
DOAMNE AJUTĂ!.
Apoi ea s-a apucat de dereticat prin curte.
Timpul a început să se scurgă.
Au trecut câteva ore, dar copilul nu se mai întorcea.
Apoi s-a făcut seară. Deja femeia a început să se îngrijoreze. Și a pornit în căutare lui.
A trecut prin pădure strigându-l.
A ajuns la marginea câmpului și tot nu a zărit băiatul.
Inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinți îi curgeau pe obraji.
A început să alerge pe câmp, strigându-l și căutându-l cu ochii în toate părțile.
De atâta grabă, opincile se rupseseră de tot, dar femeia nu mai simțea ghimpii și mărăcinii câmpului ce-i înțepau picioarele la fiecare pas.
Se gândea doar la copil și se ruga necontenit MAICII DOMNULUI să nu fi pățit băiatul ceva.
Și fiecare strop de sânge unde cădea se preschimba într-o floare mare și roșie, de culoarea sângelui. Și așa s-a umplut câmpul de maci.
Într--un târziu, l-a găsit.
Zăcea, dragul de el, întins, căci slăbit și nemâncat cum era nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat.
Bucuroasă că în sfârșit l-a aflat, femeia și-a luat copilul în brațe și l-a adus înapoi acasă, mulțumind cerului că și-a găsit băiatul.
Și de atunci au rămas maicii pe câmpuri!
Macii amintesc de dragostea oricărei mame și efortul și sacrificiile pe care aceasta le face pentru copii ei.
Se mai zice că nimeni nu a putut vreodată să numere toți macii de pe câmp, așa cum nimeni nu poate număra toate sacrificiile și eforturile pe care le face o mamă pentru copilul ei.
Într-o zi, biata mamă, nu mai avea ce pune pe masă, și-a trimis băiatul în satul vecin la un văr pentru a împrumuta ceva de mâncare.
Femeia i-a dat băiatului un ștergar frumos, ca să nu îl trimită cu mâna goală.
Băiatul s-a grăbit să plece, nu avea mult de mers: trebuia doar să treacă prin pădure, apoi peste un câmp, iar la marginea câmpului era satul vecin.
Mama și-a sărutat feciorul și l-a trimis cu
DOAMNE AJUTĂ!.
Apoi ea s-a apucat de dereticat prin curte.
Timpul a început să se scurgă.
Au trecut câteva ore, dar copilul nu se mai întorcea.
Apoi s-a făcut seară. Deja femeia a început să se îngrijoreze. Și a pornit în căutare lui.
A trecut prin pădure strigându-l.
A ajuns la marginea câmpului și tot nu a zărit băiatul.
Inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinți îi curgeau pe obraji.
A început să alerge pe câmp, strigându-l și căutându-l cu ochii în toate părțile.
De atâta grabă, opincile se rupseseră de tot, dar femeia nu mai simțea ghimpii și mărăcinii câmpului ce-i înțepau picioarele la fiecare pas.
Se gândea doar la copil și se ruga necontenit MAICII DOMNULUI să nu fi pățit băiatul ceva.
Și fiecare strop de sânge unde cădea se preschimba într-o floare mare și roșie, de culoarea sângelui. Și așa s-a umplut câmpul de maci.
Într--un târziu, l-a găsit.
Zăcea, dragul de el, întins, căci slăbit și nemâncat cum era nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat.
Bucuroasă că în sfârșit l-a aflat, femeia și-a luat copilul în brațe și l-a adus înapoi acasă, mulțumind cerului că și-a găsit băiatul.
Și de atunci au rămas maicii pe câmpuri!
Macii amintesc de dragostea oricărei mame și efortul și sacrificiile pe care aceasta le face pentru copii ei.
Se mai zice că nimeni nu a putut vreodată să numere toți macii de pe câmp, așa cum nimeni nu poate număra toate sacrificiile și eforturile pe care le face o mamă pentru copilul ei.
.jpg)
.jpg)
