Psalmul 86 din Psaltirea Maicii Domnului

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Temelia vietii duhovnicesti este sa-L iubim pe Domnul nostru Iisus Hristos din toata inima si din tot sufletul .
Sa iubim pe iubita Lui Maica ,pe care L-a nascut dupa trup ,
S-o cinstim si sa i ne inchinam cu evlavie ,ca este o preaslavita Imparateasa a cerului ,mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita decat Serafimii .
Lucruri preaslavite se graiesc despre tine ,o , Preasfanta Biserica si Rai cuvantator .
Cei ce nadajduiesc cu adevarat spre tine ,vor dobandi toate comorile ceresti,
Iar cei ce nu te cheama in viata aceasta ,se vor lipsi de viata cea vesnica si fericita .
O, Preamilostiva Stapana ,te rugam , fa sa traim cu darul Sfantului Duh
Si prin preadulcele tau nume sa fie pururea in inimile noastre!
Amin.

Mărire tatălui si fiului

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Iannis cel nebun dupa Hristos

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Harisma nebuniei pentru Hristos s-a transmis până în zilele noastre. Cu aproximativ 50 de ani în urmă, în capitala Greciei s-a cunoscut un astfel de caz în persoana lui Iannis, supranumit cel nebun pentru Hristos.
Era un om simplu şi un muncitor devotat, dar înainte de toate îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe orice alt lucru din lumea aceasta. Lucra la o brutărie şi era omul de încredere al patronului. Locuinţa îi era modestă şi toţi banii căştigaţi îi folosea în scopuri caritabile, dăruind fără a spune că ceea ce dă e rodul muncii sale, ci un dar pe care l-a primit de la cineva care nu are timp să împartă şi l-a rugat pe el să facă lucrul acesta. Ştiind de nevoile semenilor săi mergea la casa lor şi le arunca pungi cu bani pe uşă, asemea Sfântului Nicolae, însă niciodată nu recunoştea că el a făcut acest gest.
Ziua de duminică, după dumnezeiasca Liturghie o dedica vizitelor la spitalul din oraş, unde se comporta cu bolnavii ca şi cu părinţii lui. Cei aflaţi în suferinţă, în special bătrâni, îi apreciau gestul şi-l simpatizau, însă el refuza laudele din partea oamenilor şi de fiecare dată spunea că a fost rugat să vină la spital de fiul sau fiica unui bolnav care l-a plătit pentru asta.
Datorită purtării de grijă a lui Iannis cel cu comportament ciudat mulţi studenţi au reuşit să-şi termine studiile, multe familii au trecut peste neajunsurile vieţii, mulţi tineri au scăpat din ghearele patimilor, unii dintre ei au beneficiat chiar de găzduire din partea lui.
Lupta cea mai mare a lui Iannis a fost de a-i întoarce la credinţa ortodoxă pe fiii rătăcitori ai Bisericii noastre care au apucat pe căile largi şi primejdioase ale păcatului. În astfel de cazuri se vedea prin el lucrarea lui Dumnezeu, mai ales darul înainte vederii care-l ajuta să cunoască problemele în adâncul lor, fără să audă de la altcineva despre existenţa lor.
Un episod deosebit din viaţa lui ni-l prezintă pe Iannis în vizită, pe neaşteptate, la o vecină. De multe ori obişnuia să rătăcească pe străzi sau pe scările de la casele oamenilor. Acum, însă, femeii i se face milă de el şi-l primeşte în casă. Aflat la masă alături de gazdă, fiul ei şi altă vecină, Iannis se adresează copilului în vârstă de cinci ani:
_ „Dragul meu, ai grijă la desfrânare, că desfrânarea îţi slăbeşte trupul, aduce multe boală şi-ţi omoară sufletul, că este un lucru urât înaintea lui Dumnezeu!!”
Speriată de un astfel de dialog, aparent neadecvat, vecina sare disperată, crezând că Iannis vorbeşte prostii:
_ „Nebunule, ce te-a apucat? Aşa se vorbeşte cu un copil mic?”
Nimeni nu cunoştea pedagogia ascunsă a unui creştin cu viaţă sfântă, dar acţiunea lui a avut efectul scontat. Imediat mama copilului izbucneşte în plâns şi zice:
_ „Taci, vecină, că nebunul pentru mine a zis toate astea. Soţul meu e plecat departe la muncă şi plănuisem ca în după amiaza asta să-l înşel cu un vechi amic, dar acum dojana lui Iannis m-a învăţat să nu mai fac un astfel de lucru.”
Apropiaţii lui Iannis mărturiseau că nopţile şi le petrecea în privegheri, în rugăciuni îndelungate care-l făceau să se înalţe spre Dumnezeu şi cu sufletul, dar şi cu trupul. De multe ori, harul coborât prin rugăciune îl ridica câte puţin de la pământ, fiind o mărturie că viaţa dusă de Iannis nu se bazează pe cele pământeşti, ci tinde spre cele cereşti.
Ca la toţi sfinţii Bisericii noastre, Dumnezeu i-a descoperit lui Iannis ziua morţii. Despărţirea de lumea aceasta a fost prilej pentru cei din jurul său să-i cunoască toate faptele pe care a ştiut să le ascundă cu atâta tact, îmbrăcând haina de nebun. Toţi au regretat că au judecat greşit pe fratele lor, Iannis şi au înţeles odată în plus, că de multe ori putem sta alături de oameni sfinţi, dar din cauza păcatelor noastre şi a mândriei care ne orbeşte trecem pe lângă ei fără să-i observăm.

Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta…
Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm…
Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” va apărea în curând la Editura Evanghelismos. (F.O.)

„Bunul meu Anastasios,
Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.
Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.
Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».
Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.
Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.
Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.
Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.
«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».
Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.
Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».
M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.
Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.
- Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?
- De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.
Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.
- Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.
În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:
- Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.
Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
- Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.
- Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.
Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12

Iannis cel nebun dupa Hristos se gaseste si la libraria Sophia. 

DESPRE B O A L Ă ŞI S U F E R I N Ţ Ă ...

               CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

Motto: Cel ce rabdă bolile şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ele,

primeşte cunună de mucenic (Sfântul Ioan Gură de Aur).

                                                                                    Preot Ioan

                                  Iubiţi credincioşi,

         Suferinţa, aşa cum este în lume, sub multiplele ei forme, este o

problemă mereu actuală, căci nu există om, care în cursul existenţei

sale, să nu fi avut de-a face cu boala, fiindcă nici un organism nu este

perfect sănătos. Toate bolile ne produc suferinţă şi constatăm mai

devreme sau mai târziu, că trupul nostru, în viaţa aceasta este destinat

să slăbească şi în final să moară. Dumnezeu, prin Moise, ne spune că

în starea de început a lumii „toate erau foarte bune“ (Facerea 1:31),

iar toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că omul cunoştea atunci „în trupul său

o sănătate desăvârşită“. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „De vreţi

să ştiţi care era starea trupului nostru atunci când a ieşit din mâinile

lui Dumnezeu, să mergem în rai şi să-l vedem pe om. Trupul său era

ca o statuie ce se scoate din cuptor şi care luceşte cu cea mai vie

strălucire, el nu cunoştea nici una din aceste infirmităţi pe care le

vedem astăzi“. Dumnezeu, deşi este făcătorul tuturor celor văzute şi al

celor nevăzute, nu poate fi considerat ca autorul bolilor, al suferinţei

şi al morţii: „DUMNEZEU, CARE A FĂCUT TRUPUL, N-A

FĂCUT ŞI BOALA, TOT ASTFEL CUM EL, DEŞI A FĂCUT

SUFLETUL, N-A FĂCUT NICIDECUM ŞI PĂCATUL“ (Sfântul

Vasile cel Mare). Este evident că Dumnezeu n-a făcut nicidecum

moartea deci:

DUMNEZEU N-A CREAT NICI MOARTEA SUFLETULUI,

NICI MOARTEA TRUPULUI !

După Sfinţii Părinţi, originea primară a bolii este numai în voinţa

personală, în reaua folosire a liberului arbitru, în păcatul săvârşit în

rai, acolo trebuie căutată sursa bolilor, a infirmităţilor, a suferinţelor, a

stricăciunii şi a morţii: „DIN PRICINA PĂCATULUI

NEASCULTĂRII ÎL ASALTEAZĂ BOLILE PE OM“ (Sfântul

Irineu). „DUPĂ CĂLCAREA PORUNCII, ADAM A FOST

SUPUS BOLII“ (Sfântul Nil Sorski). Deci, originea primară a bolii;

este păcatul protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care părăsind calea

vieţii, au primit moartea. Lipsirea de lumină a adus întunericul,

LIPSIND VIRTUTEA, A APĂRUT RĂUL. Dar acest rău, a afectat

în primul rând sufletul omului, care devenind pătimitor a cunoscut

întristarea şi suferinţa, s-a stricat şi a murit, fiind separat de Dumnezeu

şi de viaţa dumnezeiască. Moartea survenită prin păcat corupe sufletul,

dar cuprinde şi trupul cu necazuri şi patimi, îl face stricăcios şi în

final, îl supune morţii.

Se întreabă oamenii pe bună dreptate: Cum l-a creat Dumnezeu pe

om, muritor sau nemuritor? Şi iată ce spun Sfinţii Părinţi: Omul, de la

început şi până la păcat, nu era propriu-zis nici muritor şi nici

nemuritor. DACĂ ar fi fost creat de la început nemuritor, el ar fi

fost creat dumnezeu. DACĂ ar fi fost creat muritor, ar fi părut că

Dumnezeu este pricinuitorul morţii sale. Aşadar, omul n-a fost creat

nici muritor şi nici nemuritor, ci capabil de amândouă. DACĂ alegea

calea nemuririi, urmând porunca lui Dumnezeu, trebuia să primească

nemurirea ca răsplată, iar DACĂ se îndrepta spre faptele de moarte,

neascultând de Dumnezeu, devenea el însuşi pricinuitorul morţii sale.

PUTEM CATEGORISI BOLILE ca fiind boli ale trupului şi

boli ale sufletului. Paralel cu Sfinţii atinşi de boli grave, pot fi văzuţi

mari păcătoşi al căror trup este dăruit cu o sănătate înfloritoare şi în

multe locuri ale Bibliei citim despre surpriza pe care o creează acest

dublu paradox: Ieremia 5:8; 12:1; Iov 21; Psalmul 72:4-5; Maleahi

3:15.

Sfântul Antonie cel Mare, căutând la adâncul judecăţilor lui

Dumnezeu, l-a întrebat zicând: „Doamne, cum unii trăind

puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc. Şi pentru ce unii sunt

săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar

cei drepţi sunt săraci?“ Şi i-a răspuns Dumnezeu, zicându-i:

„Antonie, ia aminte la tine şi lasă pe cele ale lui Dumnezeu în

seama lui Dumnezeu!“ (Patericul Egiptean, pag. 6).

Sfinţii Părinţi spun că bolile pot fi legate de starea păcătoasă a

celui atins de ele: „EXISTĂ OAMENI CĂRORA LE VIN BOLI

TRUPEŞTI, A CĂROR PRICINĂ ESTE DEPRAVAREA

MORALĂ“ (Nicolae Cabasila), iar Sfântul Grigore de Nazianz

spune: „PATIMILE ÎŞI IMPRIMĂ PECEŢILE LOR ASUPRA

TRUPULUI“, însă există şi „BOLI CARE VIN DIN

NEGLIJENŢĂ ŞI DEZORDINE“ (Sfântul Varsanufie).

În vremea bolii, fiecare trebuie să se gândească şi să spună aşa:

„Cine ştie, poate că prin suferinţa mea mi se deschid porţile

raiului!“ Iar cel ce se însănătoşeşte după boală, îndeosebi după una

grea şi primejdioasă, trebuie să simtă şi să

spună: „Mi s-a dat de la Dumnezeu un

termen de amânare şi atunci, trebuie să mă

înfierbânt în credinţă, să postesc, să mă

rog, să nu mai lipsesc Dumnica de la

Sfânta Biserică, să mă spovedesc şi să mă

împărtăşesc în cele patru posturi mari ale

anului“. Iisus Hristos zice: „Iată, te-ai făcut

sănătos, să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se

întâmple şi mai rău“(Ioan 5:14).

Omul însuşi, prin greşeala sa, dă naştere

propriei sale suferinţe: „FIECARE DINTRE

NOI ÎŞI ALEGE PEDEPSELE, ATUNCI CÂND PĂCĂTUIEŞTE

CU VOIE“ (Sfântul Clement Alexandrinul - «Pedagogul»). Acest

lucru este subliniat şi de Sfântul Irineu: „TUTUROR CELOR CE

SE DESPART DE DUMNEZEU (PRIN PĂCAT), EL LE DĂ

DESPĂRŢIREA PE CARE EI ÎNŞIŞI AU ALES-O“. Există o

responsabilitate a tuturor oamenilor, în măsura în care ei s-au făcut

imitatori ai lui Adam şi ai Evei. De exemplu:

                       ► Atunci când omul are gândul numai la mâncăruri

multe şi alese şi deci are lăcomia pântecelui, boala trupească carel

paşte este PANCREATITA!

                       ► Atunci când omul este stăpânit de alcool, boala

trupească cea mai gravă care şi-o pregăteşte astfel, este CIROZA

HEPATICĂ!

                     ► Atunci când omul devine dependent de nicotină şi

fumează zilnic, boala care urmează şi care poate duce chiar la

amputarea picioarelor este ARTERITA!

Aşadar, în fiecare patimă (lăcomia pântecelui, desfrânarea,

iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, lenea, mândria, beţia, fumatul...)

ronţăie ca un şoarece moartea şi într-o zi, ne vedem plini de

suferinţă.

ŞI SFINŢII AU SUFERIT BOLI ÎN TRUP

CHIAR ŞI SFINŢII, FIIND SFINŢI ÎNAINTEA LUI

DUMNEZEU, AU SUFERIT BOLI ÎN TRUP. În Patericul

Egiptean, se spune că un bătrân oarecare, deseori se îmbolnăvea. În

cursul unui an, s-a întâmplat să nu fie bolnav; bătrânul s-a mâhnit

foarte mult din această pricină şi plângea zicând: „M-a părăsit

Dumnezeul meu, şi nu m-a mai cercetat!“.

              Sfinţii, sunt uneori chiar mai loviţi decât ceilalţi oameni.

Întrebându-se „de ce Dumnezeu îngăduie să fie loviţi în atâtea

feluri“ Sfântul Ioan Gură de Aur, dă opt răspunsuri:

            1. Să împiedice ca virtuţile sublime şi faptele lor minunate să

le inspire mândria.

           2. Să nu fie cinstiţi mai mult decât se cuvine oamenilor, să nu

fie priviţi ca dumnezei.

           3. Ca puterea lui Dumnezeu să strălucească şi mai mult, căci

ea se arată mai ales în slăbiciuni (conform cu 2 Corinteni 12:9).

           4. Să se vadă că ei nu-i slujesc lui Dumnezeu din interes, ci

chiar şi-n mijlocul necazului, ei sunt mereu, la fel de credincioşi.

          5. Pentru a ne face să medităm la învierea morţilor, căci

atunci când vedem un drept, plin de numeroase virtuţi, neieşind

din viaţă fără să fi pătimit mult, fără să vrem ne gândim la

judecata viitoare.

          6. Pentru ca cei care suferă să fie uşuraţi şi mângâiaţi, văzând

că şi cei mai sfinţi au suferit, ba chiar mai mult decât ei.

         7. Faptele lor să nu ne facă să credem că au fost de natură

diferită de a noastră, şi că, ne-ar fi cu neputinţă să-i urmăm.

         8. Pentru a ne învăţa în ce constă cu adevărat fericirea şi

nenorocirea: „ADEVĂRATA FERICIRE“ fiind aceea de a fi unit

cu Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă şi singura, „ADEVĂRATA

NENOROCIRE“, fiind aceea de a fi despărţit de El.

CEI FOARTE CREDINCIOŞI SUNT ADESEA MAI

ÎNCERCAŢI DECÂT CEILALŢI. Cei duhovniceşti, adică foarte

credincioşi, postitori, rugători, care se spovedesc şi se împărtăşesc cel

puţin de patru ori pe an, merg în fiecare Duminică la Biserică, pot fi

afectaţi mai mult decât cei „reci“ sau „căldicei“, printr-o acţiune

directă a demonilor, care caută în acest mod să-i tulbure, să-i întoarcă

de la scopul esenţial al vieţii lor, „MÂNTUIREA SUFLETELOR“.

Iată un exemplu din care rezultă că Dumnezeu vrea să ne

mântuiască cu orice chip, până în ultima clipă a vieţii noastre, chiar

şi pe patul de moarte. Într-o comună din Oltenia, un preot a fost

chemat să spovedească şi să împărtăşească un fost preşedinte de

C.A.P. care, toată viaţa lui n-a fost niciodată la Sfânta Biserică, se

declara ateu, ba chiar, conform directivelor Partidului Comunist,

scotea cu forţa oamenii la muncă Duminica şi în sărbători, pentru a

nu se duce la Sfânta Liturghie. Şi totuşi, Dumnezeu a vrut să-l ierte,

chiar şi pe patul de moarte. În cele ce urmează putem face o

analogie între rugăminţile lui Avraam către Dumnezeu, spre a-i

ierta pe cei din Sodoma şi Gomora, şi rugăminţile preotului către

muribund. După ce şi-a spus păcatele şi a fost împărtăşit, preotul i-a

spus lui nea Vasile: „Te-am spovedit, te-am grijit, dacă mai

trăieşti, te rog să nu mai fumezi, măcar trei săptămâni“. Nea

Vasile i-a răspuns: „Nu pot, părinte, ţi-am spus că eu am fumat

toată viaţa, patru pachete încheiate (întregi) în fiecare zi!“.

Atunci preotul l-a rugat din nou: „Măi, nea Vasile, te rog, măcar

două săptămâni să nu mai fumezi, te-am împărtăşit cu Trupul

şi Sângele lui Hristos, îl mânii pe Dumnezeu dacă dai cu fum

peste Sfânta Împărtăşanie!“. Şi acesta i-a răspuns: „Nu pot, orice

ar fi, eu fumez 80 de ţigări pe zi!“ Şi preotul l-a rugat insistent:

„Nea Vasile, te rog, cel puţin o săptămână să nu mai pui ţigarea

în gură“. Nea Vasile i-a răspuns: „Nu pot, părinte!“ Atunci

preotul i-a spus: „Nea Vasile, îţi dau canon ca trei zile să nu mai

fumezi!“ Fostul preşedinte al C.A.P.- ului, i-a răspuns tot aşa: „NU

POT, PĂRINTE!!!“ Auzind refuzul lui, preotul i-a spus:

„Dumnezeu să te ierte, Dumnezeu să-ţi ajute, dar nu cred!“.

Imediat ce a ieşit pe uşă preotul, nea Vasile a luat chibritul, şi-a

aprins ţigara, şi cum a tras primul fum în piept, a şi murit. Iată că,

refuzând acest mic canon, adică să rabde trei zile fără ţigară, ca o

mică jertfă pentru toate păcatele făcute în viaţă, a refuzat iubirea lui

Dumnezeu, adică A REFUZAT MÂNTUIREA! Aşa ne urmăreşte

Dumnezeu pe fiecare dintre noi, până în ultima clipă a vieţii

noastre, pentru a ne ierta şi aşteaptă doar să vrem ŞI NOI şi să

spunem: „DA DOAMNE, VREAU SĂ MĂ MÂNTUIESC!“

EXISTĂ O SEMNIFICAŢIE POZITIVĂ A BOLII ŞI

SUFERINŢEI şi în acest sens Dostoievschi scria: „Un om

sănătos este totdeauna un om pământesc, material... Dar, cum

ajunge bolnav şi ordinea naturală, pământească, a

organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea

unei alte lumi şi pe măsură ce se agravează boala, raporturile

cu această lume se îngustează“. Deci: „Prin boală omul îşi

revine în sine, orgoliul său fundamental este sfărâmat“ (Sfântul

Serafim de Sarov). Boala, are scopul de a ne smeri duhul, şi ca

atare, pentru binele nostru Dumnezeu îngăduie să fim expuşi

bolilor. Doctorul nu este doctor numai atunci când recomandă băi,

plimbări prin grădini însorite, ci şi atunci când „arde şi taie“.

Astfel, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât toţi

doctorii, SĂ NU-I CEREM SOCOTEALĂ DE MIJLOACELE

PE CARE LE FOLOSEŞTE: fie mila, fie asprimea, fie boala,

fie moartea, să ne lăsăm în voia Lui, căci El lucrează totdeauna

pentru a ne mântui.

        Iată un frumos exemplu. Într-o pădure, departe de lume, într-o

colibă micuţă, trăia o femeie cu cei doi copii gemeni ai săi. Toate

rudele îi muriseră şi femeia nu mai avea decât pe Dumnezeu şi pe

cei doi gemeni. Într-o zi, Dumnezeu a chemat la El un Sfânt

Arhanghel şi i-a spus: „Du-te în pădurea aceea şi adu-mi sufletul

femeii care locuieşte acolo!“. Arhanghelul s-a dus şi la întoarcere ia

spus: „Doamne, mi-a părut rău să-i iau sufletul, văzând că cei

doi copii vor muri de foame şi n-ar avea nici cine s-o îngroape pe

mama lor“. Atunci Dumnezeu i-a spus: „Vezi piatra aceea din

fundul mării?“ „Da, Doamne!“ „Du-te, adu-o aici şi sparge-o!“

Sfântul Arhanghel a adus-o şi a spart-o. Culmea, în interiorul pietrei

se mişcau doi viermişori, şi i-a zis Dumnezeu: „Dacă pe aceşti doi

viermişori, îi ştiam, apoi celor doi gemeni micuţi, care sunt

chipul şi asemănarea Mea cum să nu le port de grijă? Mergi, şi

fă ce ţi-am poruncit!“. Şi s-a dus arhanghelul şi i-a luat sufletul

femeii. A doua zi, prin purtarea de grjă a lui Dumnezeu, prin pădure

a trecut la vânătoare un împărat, care a poruncit ca mama lor să fie

înmormântată, iar pe copii să-i ia la palat. După 20 de ani, a întrebat

Arhanghelul pe Dumnezeu: „Doamne, Tu care ştii toate, oare ce

s-a întâmplat cu micuţii aceaia gemeni, la care le-am luat eu

sufletul mamei lor?“ Şi Dumnezeu i-a spus: „Iată, acolo jos pe

pământ, la curtea împăratului, doi sfetnici împărăteşti, în stânga

şi în dreapta împăratului“. Şi atunci i-a spus Dumnezeu Sfântului

Arhanghel: „VEDEŢI, VOI NU CUNOAŞTEŢI SOCOTELILE

MELE. DACĂ LĂSAM PE MAMA LOR ÎN VIAŢĂ, CÂND SE

FĂCEAU MAI MARI, COPIII SERBAU ZIUA LOR DE

NAŞTERE, SE ÎMBĂTAU ŞI ÎN BEŢIE, UN FRATE ÎŞI

OMORA MAMA, NEŞTIIND CE FACE, IAR FRATELE

CELĂLALT ÎL OMORA PE ACESTA“. Iată cum, Dumnezeu a

luat-o pe mama lor mai înainte de a veni ispita, a pus-o acolo în

dreapta lui, iar după moarte, cei doi gemeni se vor întâlni cu măicuţa

lor în Rai.

Sfântul Grigorie de Nazianz ne spune: „SĂ NU ADMIRĂM

ORICE FEL DE SĂNĂTATE ŞI SĂ NU DETESTĂM ORICE

BOALĂ“.

Pe data de 15 august 1997, la Sfânta Mănăstire Tismana, în timpul

Sfintei Liturghii, privind din altar în interiorul Bisericii, am văzut

printre femei o copilă de circa 20 de ani, într-un cărucior de

handicapaţi, şi care, cu zâmbetul pe buze lăuda din tot sufletul pe

Dumnezeu, cântând odată cu cei de la strană. La sfârşitul slujbei

m-am apropiat de ea, şi am întrebat-o cum o cheamă şi de ce este în

acest cărucior. Şi ea mi-a răspuns: „Părinte, m-a lovit o maşină, mia

fost ruptă coloana vertebrală şi de atunci nu-mi mai simt

picioarele“. Atunci am întrebat-o din nou: „Şi chiar aşa, în suferinţă

fiind, vii la Sfânta Liturghie şi lauzi cu atâta bucurie pe

Dumnezeu?“ Iar ea mi-a răspuns: „Părinte, dacă Dumnezeu a

îngăduit acest accident, consider că este spre mântuirea sufletului

meu, căci dacă nu eram paralizată poate cine ştie în ce păcate

mari cădeam, dar aşa cum sunt rămân fecioară cum m-a făcut

mama, căci cine mai vrea să mă ia pe mine de soţie?“

                                     Iubiţi credincioşi,

          Măreţia zguduitoare a lui Hristos s-a văzut în chinurile de pe

vârful Golgotei. Dumnezeu S-a făcut „miel de jertfă“, suferind

durerile răstignirii cu blândeţe şi fără să se plângă. Să nu uităm, că mai

întâi a fost JERTFA şi apoi ÎNVIEREA şi tot la fel şi noi, mai întâi

trebuie să pătimim şi apoi vom învia. 

                        SĂ-I MULŢUMIM
TOTDEAUNA LUI DUMNEZEU PENTRU BUNE ŞI RELE,
ŞTIUTE ŞI NEŞTIUTE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ŞI SĂ AVEM
ÎN MINTE MEREU CUVINTELE SFÂNTULUI IOAN GURĂ
DE AUR: „ÎNAINTE DE A-ŢI TRIMETE
CRUCEA PE CARE O DUCI (NECAZURI, NEVOI,
BOLI, SUFERINŢĂ), DUMNEZEU A PRIVIT-O CU
OCHII SĂI PREAFRUMOŞI, A EXAMINAT-O CU
RAŢIUNEA SA DUMNEZEIASCĂ,
A VERIFICAT-O CU DREPTATEA SA
NEAJUNSĂ, A ÎNCĂLZIT-O CU INIMA SA CEA
PLINĂ DE IUBIRE, A CÂNTĂRIT-O ÎN MÂINILE SALE
PLINE DE AFECŢIUNE, CA SĂ NU FIE MAI GREA DECÂT O
POŢI DUCE. ŞI DUPĂ CE A MĂSURAT CURAJUL TĂU, ŢI-A
PUS-O PE UMERI. DECI O POŢI DUCE! ŢINE-O BINE ŞI
URCĂ PE GOLGOTA SPRE ÎNVIERE!“

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994; Preot. Dr. Neculai Grosu, „Temeiuri

ale dreptei credinţe“; Arhimandrit Ilie Cleopa, „Călăuză în credinţa ortodoxă“; Arhimandrit

Ioanichie Bălan, „Sfântul Maslu“; Conf. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Preot dr. Mahai Valică,

Spitalul Creştin, Editura Cristiana, Bucureşti, 2004.

Boala si suferinta

        Completare la cateheza „Despre boală şi suferinţă“

              ● Ioan Ianolide - „Întoarcerea la Hristos“: Suferinţa este

cumplită, însă dincolo de aspectul ei văzut, are rol duhovnicesc:

redeschide sufletele oamenilor spre sfinţenie.

             ● Paul Claudel: Iată tâlcul ascuns al suferinţei: Dumnezeu nu a

venit în lume ca să pună capăt suferinţei. El nu a venit în lume nici

măcar să o explice. Dumnezeu a venit în lume ca să umple suferinţa

umană de prezenţa Lui.

            ● Apocalipsa 3:16: Boala este o şcoală a smereniei care te face

să vezi ce înseamnă să fii „sărac şi orb şi gol“.

           ● Mila Domnului nu are sfârşit, dar din păcate noi nu îi

răspundem cu o flacără sfântă, cu o cât de mică scânteie a inimii şi a

cugetului decât atunci când ne copleşesc nenorocirile, catastrofele,

războaiele, revoluţiile, bolile.

          ● Oricât de drept şi de curat ar fi un om, există în el o stihie a

păcatului care nu poate intra în Împărăţia Cerurilor şi care trebuie

să se mistuie în foc. Iar păcatele ard şi se mistuie numai prin suferinţe.

         ● Paharul suferinţei din boală pe care mi l-a dat mie Dumnezeul

meu, spre mântuirea sufletului meu, au nu-l voi bea eu?

         ● Cugetând la mulţimea infinită a suferinţelor din lume, putem

spune că tocmai prin asemenea suferinţe nemeritate şi nedrepte se

construieşte nevăzuta Împărăţie a lui Dumnezeu, se adună şi se înalţă

Trupul Său pătimitor - Biserica lui Hristos. Suferinţele sunt corabia cu

care navigăm spre Patria Cerească.

                                    Despre suferinţă

        ● Suferinţa este izvorul sublimului, dăscăliţa cea mare, leagănul

vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă câştigăm viaţa viitoare.

Precum pământul nu dă roadă decât fiind muncit, tot astfel sufletul

nostru are nevoie de durere, spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa este

bărbatul, fericirea este femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele

mai înalte către patria cerească, se nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se

simt bine dacă rămân numai cu unul dintre părinţi, ci se simt bine

atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea suferinţa cu

fericirea trebuie să fie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia

sufletului, apoi ne vine îndemnul şi energia de a lucra cele drepte şi

sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.

        ● Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi

ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care întăreşte şi scapă

organismul de moarte, căci „cui pe cui se scoate. Suferinţa este un

dascăl energic, în schimb plăcerea moleşeşte. Sfânta Biserică a slăbit

totdeauna în timp de linişte şi pace, iar în prigoană şi în suferinţă a dat

roade. Bucuria, dacă este mai lungă, ne istoveşte şi ne oboseşte.

Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu îi mustră şi îi ceartă pe fiii

pe care-i iubeşte: Dumnezeu se poartă cu voi ca tatăl cu fiii săi, căci

oare, care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Iar de rămâneţi fără

certare, de care toţi s-au făcut părtaşi, atunci sunteţi fii din

desfrânare, nu fii adevăraţi ai Tatălui ceresc.

● Suferinţa este o lege universală, un fel de praf de curaţat, care

ne curăţeşte sufletul, îl sfinţeşte şi ne deschide uşile Împărăţiei lui

Dumnezeu. Durerea sau suferinţa este crucea noastră şi Crucea lui

Hristos, şi crucea este puterea lui Dumnezeu, căci, pentru cei de pe

calea pierzaniei crucea este pierzanie, iar pentru noi cei care suntem

pe calea mântuirii, crucea este puterea lui Dumnezeu.

Darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia
morţii, pentru că, făcând cineva minuni, îi rămâne dator lui
Dumnezeu, pe când dacă suferă cineva, acestuia Dumnezeu îi
rămâne dator (Sfântul Ioan Gură de Aur).

                                    Dacă n-ar fi noapte

             Dacă n-ar fi noapte, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai

măreaţă oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă n-ar fi

noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar

cunoaşte pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui.

În noaptea suferinţelor vedem strălucind dragostea şi bunătatea

bunului Dumnezeu. O, Doamne, mulţumescu-Ţi că mai trimis şi pe

mine în noaptea aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreţia ei,

dragostea Ta şi bunătatea Ta! O, Doamne, mai bine ţine-mă până la

sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta să Te văd pe Tine, decât să scap

de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!

                       Toate uneltele ies din lovituri

         Aţi observat, desigur, că oarecare obiect, orice unealtă iese din

lovituri, iese dintr-un fel de „suferinţă“. Spre exemplu, câte lovituri

nu primeşte fierul până ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ

sau o altă unealtă folositoare! Câte lovituri de ciocan nu primeşte până

şi cuiul cel mic până ce iese din el un lucru de folos! Câte lovituri nu

primeşte şi lemnul până se face din el o uşă, un scaun etc. Cu cât un

obiect este mai preţios, cu atât au fost mai multe „loviturile“ din care

a ieşit. Pe calea aceasta sunt şi creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii

ies şi ei din „lovituri“, ies din focul şi cuptorul suferinţelor. Toţi

creştinii cei adevăraţi trec prin „lovituri“ şi „suferinţe“, ca să devină

uneltele Domnului. Vasele cele alese ale Domnului, de regulă, ies din

focul suferinţelor.

                                                   Oile şi mielul

      Când păstorul vrea să bage oile în staul, şi ele nu vor, ce face? Se

apucă şi prinde un miel şi îl bagă pe el înainte. Pe urma mielului vin

apoi şi oile. Aşa face şi Domnul cu cei care nu vor să intre în

„staulul“ lui. Sunt părinţi învârtoşaţi în păcate, dar când Domnul le ia

câte un miel, când le moare un copil, atunci se lasă de răutăţi şi intră

în „staulul“ Domnului. Însă cei mai mulţi nici prin astfel de încercări

nu se întorc la Domnul. Prin războiul cel mare, Domnul a luat atâţia

„miei“ şi totuşi lumea nu s-a lăsat de răutăţi. De când, şi în câte feluri

tot umblă Domnul să ne bage în „staul“, şi noi tot nu vrem!

                                    Bolile trupeşti

     Bolile sunt de două feluri sufleteşti şi trupeşti. Bolile trupeşti sunt

totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească... sunt totdeauna

în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are

rostul ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina

aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin

ca o pedeapsă pentru păcate, să ne trezească din păcate sau vin să ne

apere de păcate.

              1. Bolile ca o pedeapsă pentru păcatele noastre.

    Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi

cu tâlharul cel de-a dreapta de pe cruce: „După dreptate suferim,

luând cele vrednice după faptele noastre“ (Luca 23:41). Dar aşa cum

am spus bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru

păcate. Mântuitorul nu este temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia

Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de

îndreptare şi de mântuire a omului.

               2. Bolile în scopul de a ne trezi din somnul păcatelor.

     Sunt oameni pe care cu nimic nu-i putem trezi pentru Evanghelie.

Se încred în sănătatea lor, în banii lor, în trufia lor şi îşi bat joc de

chemările mântuirii. Dar când vine o boală şi îi doboară la pat, îndată

se domolesc şi încep să-L strige pe Dumnezeu. În faţa unei uşi

încuiate, încerci toate cheile care s-ar potrivi; în faţa unei inimi

învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi

plăcute, dar, de regulă numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel

de inimă. Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l-ai lovi cu

ciocanul, este o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc cedează.

Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, după ce intră în focul suferinţelor.

Ferici de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu

acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei care, în păcatele lor, nu-i tulbură

nici o încercare. Dar tot atâta vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a

trezit şi pe urmă iar au adormit. În vreme de boli şi de încercări,

oamenii strigă: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită de Dumnezeu.

Cea mai mare parte din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi

încercări adorm iar în păcate, după ce a trecut „ziua necazului“.

Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc

netulburaţi de încercări.

                 3. Bolile în scopul de a ne apăra de păcat.

Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care

Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi. Aproape toţi

aleşii Domnului din Sfânta Scriptură au trecut prin şcoala aceasta. Cei

credincioşi de regulă au mai multe încercări decât cei necredincioşi.

De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte“. Bolile

trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne

apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate

din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc. Omul cel credincios, omul cel

duhovnicesc vede şi trebuie să vadă, bolile şi încercările printr-o altă

lumină de cum le vede omul cel lumesc. Pentru cei credincioşi, bolile

şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din Evanghelie s-a

îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela

pe care îl iubeşti este bolnav“ (Ioan 11:3). La vestea surorilor lui

Lazăr, Iisus i-a răspuns: Această boală nu este spre moarte, ci spre

mărirea lui Dumnezeu.

                      Încercarea, întristarea, suferinţa

      Orice pahar pe care Domnul ni-l întinde să-l bem are pe fundul lui

şi o miere dulce. Trebuie mai întâi să bem paharul, ca, pe urmă, să

simţim această dulceaţă. Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare în

colivii şi veţi afla că unele dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă

drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o binecuvântare ce ne

dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Pe

timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe

drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru“. O „vreme

liniştită“, e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.

Încercarea, întristarea, suferinţa este „câinele cel negru“ al lui

Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie

oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă

înapoi.

     Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare, cu atât câinele

este mai rău. Dacă cumva acest câine este lângă voi, să nu vă luaţi la

harţă cu el, ci să vă alergaţi înapoi, în turmă. Orice împotrivire contra

lui este zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l loviţi

şi să scăpaţi de el. Veţi scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la

turmă. Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a

supărat acest „câine rău“.

                                       Şcoala suferinţelor

                O, ce minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când,

Domnul ne cheamă în ea. Din când în când Domnul ne opreşte din

lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor. Când Lazăr s-a îmbolnăvit,

surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat

lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul. Aşa trebuie să facă şi

„marta“ noastră când se îmbolnăveşte „lazărul“ nostru (sufletul). Să

alerge după Mântuitorul.

                             Dumnezeu ne atrage atenţia

                  Un prizonier închis într-un turn încerca să atragă atenţia

trecătorilor, pentru a trimite prin ei un mesaj către familia sa.

Prizonierul a luat o monedă de argint şi una de aur şi a hotărât să le

arunce în stradă pentru ca trecătorii să-şi ridice privirile spre el. A

lăsat să cadă moneda de argint. Un om a ridicat-o grăbit şi a plecat

mai departe, bucurându-se. A încercat din nou aruncând moneda de

aur, cu acelaşi rezultat. Disperat, prizonierul a aruncat de data aceasta

o piatră, care a lovit pe un al treilea trecător şi l-a rănit. Imediat,

aceasta şi-a ridicat ochii să vadă cine o aruncase. Abia atunci a reuşit

prizonierul să-şi transmită mesajul către familia sa.

Nu este această povestire o parabolă a felului în care Se poartă

Dumnezeu cu noi? Binecuvântările lui cad zilnic asupra noastră, dar

noi le privim ca pe ceva de la sine înţeles şi ne grăbim mai departe.

Apoi ne loveşte necazul. Atunci ridicăm îndată privirea spre

Dumnezeu, întrebând: De ce? Şi în asemenea împrejurări, El

comunică mai bine cu noi. Ne-a atras El atenţia până acum?

                                   Piatra de căpătâi

             ► Iacov L-a găsit pe Dumnezeu pe piatra ce şi-o pusese

căpătâi (Facerea 28:18).

             ► Iosif a ajuns să conducă Egiptul după ce a fost aruncat în

puţ (Facerea 37).

             ► Sfântul Ioan Evanghelistul a avut viziunea Raiului

aflându-se în exil (Apocalipsa 1:9).

             ► Sfântul Arhidiacon Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe

Iisus Hristos în timp ce era omorât cu pietre (Faptele Apostolilor

cap. 7).

         Nu am crezut niciodată că un creştin trebuie să fie scutit de

suferinţă. Căci Domnul nostru Iisus Hristos a sfuerit. Şi am ajuns

să cred că El a pătimit nu pentru a ne feri pe noi de suferinţă, ci

pentru a ne învăţa cum să o suportăm. Căci El ştia că nu există

viaţă fără suferinţă.

                   Boala este o comoară nepreţuită

            Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. Boala este o comoară

nepreţuită. Îndur-o cu răbdare. Nu cârti şi nu te văita în boala ta.

Cuviosul Marcu scrie că cine se opune întâmplărilor triste luptă fără să

ştie împotriva lui poruncii lui Dumnezeu. Iar cine le rabdă ştie bine de

ce vin şi de unde: din voia Domnului. În spatele tristeţilor nevoite stă

ascunsă mila lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă pe oricine se arată

că are răbdare şi îl mântuieşte pe acela de iadul cel veşnic.

         A existat vreodată vreun om mare care, în momentele de mare

durere, nu a avut nevoie şi nu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a

prietenilor lui. În asemenea clipe - vai - chiar şi mintea celor mai

înţelepţi oameni se întunecă, iar inima se tulbură. Într-o asemenea

împrejurare, Proorocul David a strigat cu durere: Miluieşte-mă,

Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au

tulburat oasele mele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte; şi Tu,

Doamne până când (Psalm 6:2-3). Când ne aflăm în furtuna

suferinţelor trebuie să cerem de la Dumnezeu puterea de a primi

şi a suferi cu răbdare toate relele. Nu te mai nelinişti pentru ce va fi

în viitor. Are Domnul grjă! Încearcă numai să respecţi întocmai

poruncile Sale în prezent. Şi nu purta nimănui nici cea mai mică

duşmănie.

GREŞIM ÎNTR-UN LOC, DAR SUNTEM PEDEPSIŢI ÎN

ALT LOC.

                                      Când suferim

Când suferim mult nu trebuie să uităm marea cinste pe care ne-o

face Domnul Iisus Hristos de a împărţi cu El cununa de spini.

■ Suferinţele sunt corabia cu care navigăm spre Patria Cerească.

Drept mângâiere cei bătrâni şi bolnavi, cuprinşi de suferinţe, care nu

se pot duce la Sfânta Liturghie duminica ar trebui să se roage în

tăcere: Doamne, miluieşte!, Dumnezeule, milostiv fii mie,

păcătosului! Domnul îl va auzi. Să rabde bolile fără să cârtească.

Bolile spală sufletul de păcate.

■ Este necesar să fim bolnavi, altfel nu ne vom mântui. Bolile

sunt cadouri din cer.

■ Orice durere te-ar cuprinde, nu învinui pe nimeni din cauza ei,

în afară de tine însuţi şi spune: aceasta mi se întâmplă pentru

păcatele mele.

                                     Rostul bolii

                     Iubitorul de oameni, Dumnezeu amestecă

                               pedeapsa cu bunătatea Sa.

           Mântuitorul nostru împreună cu Sfinţii Părinţi ne învaţă că

singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea

sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: Viaţa pământească - această scurtă

vreme - îi este dată omului, din mila lui Dumnezeu, pentru ca acesta

să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să

treacă la viaţă. Pentur aceasta, trebuie ca pe toate din această lume să

le privim că pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim de nimic din ea

pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute, deoarece cele

văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice (Sfântul Ioan de

Kronştadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centru

vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.

     Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândinduse

la boală sau suferinţă care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne

cântăm unul altuia „La mulţi ani!“ de ziua onomastică şi la alte

sărbători, o facem din pricină că Sfânta Biserică, în înţelepciunea ei

ştie că noi într-adevăr avem nevoie de „mulţi ani“ pentru a ne

schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa

are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de

bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă

ne-am pocăit. Pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de

inimă sau de cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.

               De aceea, nu trebuie să ne înfricoşăm de nicio nenorocire

omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva ispite,

nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici

de moarte (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La statui“), fiindcă aceste

nenorociri sunt numai cuvinte şi acestea nu au nicio realitate pentru

cei ce trăiesc pentru Împărăţia Cerurilor.

         Dumnezeu a îngăduit ca suferinţa să intre în lume pentru a ne

arăta că nu suntem decât făpturi. Este o lecţie încă neînvăţată de

neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie ca

zeii; din pricină că fiecare păcat este o reînoire a păcatului primilor

oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine.

Suferinţa bolii nu este altceva decât un semn al milei şi dragoste

lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi Sfinţii Părinţi le spun:

Dumnezeu nu te-a uitat, El are grijă de tine. Este greu de înţeles

cum boala poate fi un semn al grijii lui Dumnezeu pentru noi. În

epoca sofisticată în care trăim chiar şi copilaşii sunt vătămaţi

duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de

curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească...

Trebuie să înţelegem că DEFĂTAREA RAIULUI SE DĂ NUMAI

CELUI CE ACCEPTĂ SUFERINŢA.

           Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci când sufletul este

bolnav, de obicei nu simţim nici o durere, dar, dacă se întâmplă ca

trupul să sufere doar puţinel, facem toate eforturile să ne

eliberăm de boală şi de durerea ei. De aceea Dumnezeu pedepseşte

trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului,

sufletul să poată primi vreo vindecare. Hristos a făcut acelaşi lucru cu

slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să

nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău! Ce învăţăm de

aici? Învăţăm că boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui.

La Sfântul Serafim de Sarov a fost adusă odată o femeie. Era

grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau

ridicaţi până la piept. Ea i-a spus Sfântului Serafim că s-a născut în

Sfânta Biserică Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant,

abandonase Ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o

pedepsise dintr-o dată. Ea nu-şi putea mişca nici mâinile, nici

picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum

crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns

afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Sfintei Cruci. Ea

i-a spus că nu poate ridica nici măcar o mână, dar, în momentul în care

Sfântul Serafim de Sarov s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu

untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat. Iată te-ai

făcut sănătoasă, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi

fie ţie mai rău.

         Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte

limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu

numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul

poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de

cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii la Dumnezeu.

În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri.

Bolile ne învaţă şi aceea că adevăratul nostru sine, personalitatea

noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, OMUL LĂUNTRIC

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).

             Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate

continuă este duhovniceşte în formă? Nicidecum, deoarece suferinţa

ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt

aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că viaţa nu merită

trăită?

        Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur această suferinţă:

Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar,

nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar

dori să moară de mii de ori, nefiind în stare să suporte jignirile ce li

se aduc. Căci, deşi trebuie să ajungem împăraţi şi să trăim

împărăteşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. În

mod inevitabil, clipele de retrişte ale împăraţilor sunt la fel de

numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în

stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini

acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă (Omilia 18 La

statui).

       Adeseori protestanţii revendică sănătatea în numele lui Hristos. Ei

privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă.

Din punctul lor de vedere, boala trădează LIPSA DE

CREDINŢĂ. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum

o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan

Gură de Aur spune că Sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că

aşteaptă vreo răsplată duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu

pentru că Îl iubesc: căci Sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre

toate este să Îl poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu.

        Când murmurăm împotriva lui Dumnezeu, aruncăm cu pietre

în Cer, dar ele vor cădea tot pe capul nostru.

Dacă nu ne unim cu Hristos de aici din viaţa aceasta, dacă nu ne

răstignim împreună cu El aici,