În lumina feţei lui Dumnezeu

A întrebat cineva pe Avva Antonie: „Ce sa fac ca sa plac lui Dumnezeu”? Si i-a raspuns batrânul: “Oriunde vei merge sa ai totdeauna pe Dumnezeu înaintea ta… Pazeste aceasta si te vei mântui” (Patericul Egiptean, Antonie, 5).

A întrebat odata un monah pe un parinte duhovnicesc: “Ce este de ajutor monahului la toata ispita si scârba ce l-ar cuprinde?” Si i-a raspuns Parintele: “Sa creada cu toata taria si din tot sufletul ca Dumnezeu este de fata si ca de-a pururi vede pe om… . Fara acest cuget toata osteneala si lucrarea monahului sunt zadarnice”.
Cele doua sfaturi duhovnicesti arata unul si acelasi lucru si anume: ca a vedea de-a pururi pe Dumnezeu înaintea ochilor este asa de însemnat, încât singur acest lucru ne poate mântui si fara de acesta toate celelalte lucrari si osteneli sunt nefolositoare.
Dumnezeu, ca Stapân si Atoatefacator nu este supus nici unei îngradiri sau limitari de spatiu si de timp si deci este prezent totdeauna si pretutindenea, “Unde ma voi ascunde de la Fata Ta?” (Psalm 138), se întreba Psalmistul; ne-a spus-o însusi Mântuitorul: “Iata Eu sunt cu voi în toate zilele pâna la sfârsitul veacurilor” (Matei 28, 2o); o marturisim si noi, în rugaciunea cea mai cunoscuta: Împarate Ceresc…, Carele pretutindenea esti…,
Dumnezeu este prezent pretutindenea, langa, fiecare din noi; ba “ne este mai aproape decât noi însine” (Fericitul Aiigustin), pentru ca “în El vietuim, ne miscam si suntem” (Faptele Apostolilor 27, 18), “Ne aflam în oceanul nemarginit, neînteles, negrait, al lui Dumnezeu” (Parintele Dumitru Staniloae, Dogmatica I, pag. 143).
Sfântul Ioan Hrisostom (Gura de Aur) zice ca este foc mistuitor, care doar o scânteie asteapta în inima noastra pentru ca sa o înflacareze si sa o covârseasca de daruri; cu bunatatea cu sfintenia si cu nesfârsita bogatie a dumnezeiestilor Sale puteri, care se revarsa fara oprire si fara împutinare peste toata faptura, pentru a o tine în existenta, caci daca “îsi întoarce Dumnezeu Fata, toate se întorc în tarâna” (Psalm 103), si pentru a o ajuta sa creasca si sa se desavârseasca, deoarece singuri, “fara El nu putem nimic” (Ioan 15, 5).
Cum zice Marele Antonie: “Oriunde vei merge sa ai de-a pururi pe Dumnezeu înaintea ochilor si te vei mântui”. Iar unul care s-a învrednicit de îndulcirea acestei vederi ne îndeamna cu caldura: “Sileste-te, zice, ca toata viata ta sa o simti desfasurându-se sub privirile Lui”.

“Când Îl auzi vorbind din Sfânta Evanghelie, fii ca multimile acelea care ascultându-L, uitau si de foame si de sete, sau ca Maria sora lui Lazar, care lasând totul, îi sorbea dumnezeiestile cuvinte, sezând lânga picioarele Lui” (Luca 10, 39);
“Când mergi pe cale, vezi-L însotindu-te de-a dreapta ta ca sa nu te poticnesti si inima sa-ti arda mai tare decât a lui Luca si Cleopa”.
“Eu, fratilor, n-am putut afla ceva mai dulce si mai bun decât Fata Domnului Hristos. Unde este ea, acolo este Raiul, acolo bucuria si veselia tuturor, în vecii vecilor” (Neagoe Basarab, Învăţătură catre fiul sau Teodosie).

(extrase din: Chemarea Sfintei Ortodoxii – Ieromonah Petroniu Tanase)

Despre rugăciunea sobornicească

Dacă rugăciunea, în general, este maica tuturor virtuţilor, apoi rugăciunea sobornicească, comună, este izvorul tuturor minunilor.

Fiecare se roagă în inima lui, în mintea lui, în casa lui sau pe calea vieţii lui. Dar dacă toţi la un loc, în zeci şi sute de glasuri, cer deodată acelaşi lucru de la Dumnezeu, apoi mila Lui coboară peste ei de atâtea ori mai repede.
Rugăciunea sobornicească uneşte inimile credincioşilor, îi apropie pe unii de alţii, îi face pe toţi să fie fraţi, întăreşte pe fiii Bisericii. Rugăciunea aceasta este izvor al dragostei şi al mântuirii oamenilor.

Noi creştinii, suntem, la un loc, o biserică vie, o cetate întărită pe stânca vieţii care este Iisus Hristos. Suntem exact asemenea acelei cetăţi a Constantinopolului. Iar cei ce împresoară cetatea lui Dumnezeu sunt diavolii, patimile, lumea cu păcatele ei.

Deci, să facem asemenea creştinilor care se rugau pentru apărarea Constantinopolului: să ne unim cu toţii într-un cuget la rugăciunea în sobor, la biserică, acasă, peste tot, şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu sau al Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, zicând cu glas rar şi cu multă credinţă: “Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: “Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Amin.
( Arhim. Ioanichie Bălan, “Despre rugăciunea sobornicească”)

„Plecăm genunchii inimii noastre, noi robii tăi, şi ne rugăm ţie: pleacă urechea ta, ceeea ce eşti curată, şi ne miluieşte pe noi cei ce suntem cufundaţi pururea în scârbe, şi apără-ne de toată robia vrăjmaşului, Născătoare de Dumnezeu.”

Avva Iosif: “Cine rămâne cu Dumnezeu, rămâne într-o prietenie veşnică”. Nici moartea nu-i desparte.