DESPRE SINUCIDERE .

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

               CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                              DESPRE

Motto: „Sinucigaşul de bună voie nu trebuie slujit sau pomenit

la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul Satanei ca şi Iuda Iscarioteanul“

(Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească).

                                                                                           Preot Ioan

                                          Iubiţi credincioşi,

                 În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni,

suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi întrebări cu şi fără răspuns.

La tot pasul, în tot momentul, la toată voia şi dorinţa noastră omenească,

apar căutate sau necăutate, de aproape sau de departe, de demult sau de

acum, mulţime de probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe

necunoscute, uşoare sau grele, pentru prima sau pentru ultima oară.

Unele probleme sunt uşoare şi plăcute, altele sunt grele şi dureroase.

Omul este neputincios în raport cu forţele naturii şi totuşi caută să

cuprindă şi să le supună. Omul este o individualitate, o unitate nerepetată

şi neimitabilă. Omul se presupune învăţat şi nu-l cunoaşte pe Creatorul

său şi nici pe sine. Se crede stăpân pe natură şi pe legile ei şi nu-şi

cunoaşte Stăpânul (Dumnezeu) şi nici poruncile pe care acesta i le-a dat

(Cele 10 porunci). Omul pune fel de fel de probleme, dar nu-şi pune

problema de a şti sensul vieţii sale pământeşti (Mântuirea). Omul se

încântă că vede departe, dar nu vede aproape. Omul este una din cele trei

mărimi: Dumnezeu, lume şi om. Nici o fiinţă nu trăieşte în adevăr la o

diferenţă de nivel mai mare decât omul. Nici una nu se diferenţiază mai

mult în manifestări şi stări ca omul; nici una nu se realizează mai mult şi

mai puţin ca omul: de la meschin, ticălos, bicisnic sau monstru, până la

eroic, genial, sublim sau divin, de la sluţenie până la perfecţiune. Fiecare

om are o faţă văzută de ceilalţi, are gânduri, sentimente, aptitudini,

calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi are totodată un chip

nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refuzate, dorinţe

nemărturisite nimănui, niciodată, unii au o înălţime pe care alţii n-o ating

sau un abis în care alţii nu privesc. Ştim cât de mare este soarele şi cât de

fierbinte, cât este de mică lumea şi cât este de rece, dar nu ştim cât de

mic este sufletul fiecărui om. Adâncurile şi piscurile sufletului omenesc

trebuie să le cunoască preotul pentru că el lucrează cu sufletul omului.

Văzut de jos, omul este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un

instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un neputincios, o

trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se veştejeşte. Privit de

sus, omul apare în realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură

făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca purtător de duh, de

conştiinţă, de misiune morală. Aceasta schimbă radical perspectiva vieţii

lui, schimbă sensul existenţei omului, indicând planul ei ceresc. Fără

Dumnezeu, omul este un animal terestru; cu Dumnezeu omul este fiinţă

spirituală, de origine divină. Sensul şi preţul omului vin de sus, nu de jos.

Cei care l-au privit de sus, de la înălţimea de la care l-a văzut şi ridicat

Iisus Hristos, au descoperit nobleţea, vrednicia, puterea şi menirea lui

spirituală, valoarea lui morală unică în lumea făpturilor văzute, unică în

universul fizic. Cu toate acestea dramele pe care le trăiesc oamenii,

sărăcia, singurătatea, abandonul, grija zilei de mâine, eşecul profesional,

eşecul în dragoste, sunt doar câteva din multitudinea de motive din cauza

cărora tot mai multe persoane aleg să se sinucidă. O notă proastă pe care

o iau la şcoală, teama de reacţia părinţilor este adeseori un motiv pentru

ca unii elevi să-şi curme viaţa. Prin sinucidere se înţelege actul

intenţionat al unui om de a-şi lua viaţa.

                                    Sinuciderea în istorie

             Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie

diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru

diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca

pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării

spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care

recurge la un asemenea act extrem. Astfel, în societăţile antice se

exprimau rezerve serioase faţă de anumite persoane care adoptau

comportamente suicidare fără a avea motive bine întemeiate, în timp ce

erau acceptaţi toţi cei ce îşi puneau capăt zilelor în mod deliberat pentru

a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îi dezonora, de o faptă

săvârşită împotriva societăţii. În multe cazuri au fost adoptate normative

legislative ale sinuciderii în raport de care acesteia i se conferea

legitimitate sau ilegimitate.

               CETǍŢILE GRECO - LATINE considerau sinuciderea ca

fiind legitimă, dacă persoana ce dorea să recurgă la un asemenea

sfârşit cerea, în prealabil, aprobarea statului. În Atena, Sparta şi

Teba sinucigaşul era considerat că a săvârşit un act dăunător cetăţii

şi pentru aceasta nu se putea bucura de o înmormântare cu

respectarea ceremonialului obişnuit, dar făceau excepţie cei ce aveau

aprobarea autorităţilor pentru sinucidere.

               LEGILE ATENEI prevedeau că „cel care nu mai doreşte să mai

trăiască, să expună motivele sale Senatului şi, după obţinerea

permisiunii, să părăsească existenţa. Dacă existenţa îţi este odioasă,

atunci mori; dacă eşti copleşit de soartă, atunci bea cucută. Dacă eşti

îndoit de durere, abandonează viaţa. Fie ca nefericitul să-şi

povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-i furnizeze remediul

şi atunci nefericirea lui va lua sfârşit“.

                 LEGILE LA ROMA, din câte se ştie, erau asemănătoare şi s-au

menţinut chiar şi în perioada împăraţilor. În principiu, actul sinuciderii

era considerat imoral, dacă avea loc din propria iniţiativă a

individului şi devenea legitim când se producea cu aprobarea

organelor de conducere ale comunităţii. Dar pe măsura trecerii

timpului, prohibiţia devine tot mai restrictivă, nu numai din punct de

vedere al autorităţilor, ci şi al conştiinţei publice.

            Odată cu constituirea societăţilor creştine, sinuciderea a fost

interzisă şi se prevedeau sancţiuni pentru sinucigaşi ce se rezumau la

faptul că acestora le era interzis un ceremonial creştinesc obişnuit al

înmormântării, iar bunurile rămase nu se cuveneau urmaşilor, ci

erau confiscate. Sinuciderea era asemănată cu omuciderea, cu

crima, în general, şi era condamnată ca atare.

              MAHOMEDANII au adoptat aceeaşi atitudine de condamnare

şi de dezaprobare pentru toţi cei care îşi puneau sau aveau tendinţa

de a-şi pune capăt vieţii prin sinucidere.

             JAPONEZII ŞI SINUCIDEREA SAMURAILOR. Un samurai

nu poate rămâne un samurai dacă este prins. Asta este cea mai cumplită

dezonoare - să fii prins viu de duşman. Ce este viaţa pentru un samurai?

Absolut nimic. Toată viaţa este suferinţă. Este dreptul şi datoria lui să

moară cu cinste în faţa martorilor. Conform tradiţiei, la un seppuku

(sinucidere) întotdeauna asistă un alt samurai, stând în spatele celui

îngenunchiat (care se va sinucide), ca să-l decapiteze dintr-o singură

lovitură, înainte ca agonia să devină de nesuportat, încât să-l umilească

pe om în clipa supremă a vieţii lui. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să

moară fără umilinţă.James Clavel, în „Shogun“, descrie un astfel de

moment:

             „Kenko era un tânăr mlădiu, parfumat şi aproape drăguţ,

smead, pomădat din belşug şi foarte îngrijit îmbrăcat. Îşi ridică

pumnalul cu o reverenţă şi-l înfăşură la un capăt cu eşarfa, ca să-l

prindă mai bine. Apoi îşi înfipse pumnalul adânc în partea stângă a

stomacului. Cu ambele mâini, făcu o tăietură în cruce, trase

pumnalul afară şi apoi imediat îl împlântă din nou, adânc chiar

deasupra pântecului şi-l smulse în tăcere. Secundantul îşi trimise

sabia în jos, într-un singur arc nimicitor“.

             LA EVREI, citind cu atenţie Vechiul şi Noul Testament, putem

observa că două personaje biblice foarte cunoscute Iuda Iscarioteanul şi

regele Saul s-au sinucis.

Iuda (prescurtare din ebraicul Iehuda - „Lăudat să fie Domnul“)

este nume propriu care indică în Noul Testament opt persoane diferite.

Vom vorbi aici doar despre Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat pe

Iisus. A intrat Satana în inima lui Iuda şi ducându-se la arhierei „A zis:

Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat

treizeci de arginţi“ (Matei26:15). „ Atunci Iuda, cel ce L-a vândut,

văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi

bătrânilor cei treizeci de arginţi. Zicând: Am greşit vânzând sânge

nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el,

aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a

spânzurat“(Matei 27:2-3-4-5).

    Saul, regele israeliţilor, rănit fiind de săgeţi şi văzând că cei trei fii

ai săi: Ionatan, Aminadae şi Melchişua au fost ucişi în lupta cu

filistenii l-a rugat pe purtătorul lui de arme: „Scoate sabia ta şi mă

străpunge cu ea, ca să nu vină aceşti netăiaţi împrejur şi să-şi bată

joc de mine. Dar purtătorul de arme nu s-a hotărât la aceasta,

pentru că se speriase foarte tare. Atunci Saul a luat sabia şi s-a

aruncat în ea“ (1 Paralipomena10:4).

               Apoi a doua zi au venit filistenii şi „Armele lui le-au pus în

templul zeilor lor, iar capul lui l-au spânzurat în templul lui Dagon.

Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea

Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a

întrebat şi cercetat pe vrăjitoare“ (1 Paralipomena 10:10-13).

           ÎN SOCIETǍŢILE CONTEMPORANE MODERNE, cultele

religioase continuă să dezaprobe actele suicidare, dar nu mai proclamă,

în mod direct, pedepse pentru defunct. Prin urmare, fenomenul suicidar

este interpretat în mod diferit nu numai la nivelul general al societăţii, ci

şi în analizele efectuate de specialişti. Interpretarea este raportată la o

serie de factori, cum ar fi interesele autorităţilor şi influenţele

educaţional-culturale receptate pe parcursul vieţii ş.a.

            De aici rezultă şi demersuri de definire a sinuciderii, clasificări,

introducerea unor cauze determinante şi chiar manifestarea indirectă a

atitudinilor specialistului faţă de aceşti indivizi şi, respectiv,

comportamentele autodistructive ale acestora. Din această perspectivă,

reţinem contribuţia lui Emile Durkheim în lucrarea sa de referinţă, „Le

Suicide“ (1897), în care realizează o analiză complexă a fenomenului

prin prisma determinismului social şi al interpretării filosoficosociologice.

Autorul porneşte de la ideea că dintre diferitele forme de

moarte, sinuciderea se deosebeşte, în primul râând, prin aceea că ea este

produsul personal al victimei care suportă consecinţele faptelor sale. Se

numeşte sinucidere „orice caz de moarte care rezultă direct sau

indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, săvârşit de victima însăşi şi

despre care aceasta ştie ce rezultat va produce“.

       Prin conferirea calificativului de acte deliberate, E.Durkheim doreşte

să facă distincţia, pe de o parte, dintre sinuciderea omului sănătos şi a

celui bolnav psihic care nu este responsabil de actele sale şi, pe de altă

parte, dintre sinuciderile umane şi cele din lumea animală ce se produc

prin intrarea în funcţiune a unor instincte. Dar, în principiu, sinuciderile

umane, indiferent de cauzele care le generează, se încadrează în

categoria morţii voluntare. În lucrarea „Sinuciderea“, Durkheim reia

tematica anomiei în contextul oferit de interpretarea principalilor factori

sociali care determină frecvenţa sinuciderilor. În acest scop, el îşi

propune să demonstreze că rata sinuciderilor caracteristică unei anumite

populaţii poate fi explicată nu prin atributele personale ale indivizilor, ci

prin influenţele exercitate de societate asupra raporturilor lor de

interacţiune şi asupra gradului lor de ataşament faţă de societatea din

care fac parte. Pentru a evidenţia acest lucru, autorul elaborează, mai

întâi, o metodă prin intermediul căreia se pot pune în relaţie două

variabile :

           - Una independentă, exemplu.: caracterele rasiale, religioase,

economice sau politice ale unei populaţii;

           - Alta dependentă între două sau mai multe populaţii.

Pe această bază el ajunge la concluzia că nu se pot infera corelaţii

pozitive între sinucidere, pe de o parte, şi trăsăturile fizice sau geografice

ale mediului, caracteristicile biologice sau psihologice ale indivizilor, pe

de altă parte, de unde şi necesitatea de a recurge la factorii sociali ca

fiind singurii în măsură să explice frecvenţa şi variaţiile sinuciderilor.În

primul rând, Durkheim pleacă de la ideea că nici una din teoriile care

încearcă să explice sinuciderile pe baza cauzelor morale sau motivelor

individuale nu pot fi satisfăcătoare. Singurul element explicativ este

mediul social în cadrul căruia se poate identifica factorii care alcătuiesc

împreună ceea ce Durkheim denumea „curente suicidogene“. Există -

consideră el - pentru orice grup social o tendinţă specifică spre

sinucidere în baza căreia, dacă îi evidenţiem trăsăturile şi îi determinăm

cauzele, putem alcătui tipuri sociale distincte de sinucidere. În raport cu

această evaluare, autorul distinge trei tipuri de sinucidere:

                                           1. Egoist;

                                           2. Altruist;

                                           3. Anomic.

                        Există şi alte clasificări ale sinuciderii.

                            Tipuri de sinucidere

                            A. SINUCIDEREA EGOISTǍ

            Caracterele asociate sinuciderii egoiste sunt evaluate prin celebra

comparaţie făcută de Durkheim, între catolici şi protestanţi. Cultul

personalităţii individuale şi absenţa presiunilor către integrare religioasă

determină ca protestanţii să se sinucidă în număr mai mare decâât

catolicii, iar forma pe care o iau sinuciderile acestora este egoismul,

privit nu ca stare morală particulară a individului, ci ca trăsătură derivată

din sistemul comun de credinţe şi practici religioase ale

protestantismului. O asemenea problematică era prezentă şi în lucrarea

„Diviziunea muncii sociale“: pe de o parte, presiunile sociale obligă pe

indivizi să se diferenţieze între ei şi să-şi dezvolte în mod distinct

personalitatea; pe de altă parte, ele cer individului să dezvolte relaţii

contractuale, pentru a dezvolta acţiuni compatibile cu ale celorlalţi. Dar

în acest mod influenţa conştiinţei colective devine mai difuză, iar

integrarea socială este mai slabă. Protestantismul se deosebeşte de

catolicism prin gradul mai scăzut de integrare socială al organizaţiei sale

religioase. Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste,

Durkheim oferă şi alte exemple preluate, cu precădere, din domeniul

vieţii societăţii domestice şi celei politice. Imunitatea faţă de sinucidere

pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii sau văduvii se

datorează societăţii familiale, tot aşa cum frecvenţa mai scăzută a

sinuciderilor în perioada de criză politică se datorează afirmării mai

puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de integrare socială.

                                         B. SINUCIDEREA MANIACǍ

         Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor,fie concepţiilor

delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de un rău

imaginar, ori pentru a asculta un ordin misterios, venit „de sus“ etc.

Motivele acestor sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele

generale ale maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce

deosebeşte această afecţiune este extrema sa mobilitate. Ideile,

sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai contradictorii se succed

cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor. Chiar în momentul în

care se naşte o stare conştientă, aceasta este înlocuită cu o alta. Acest

lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se

nasc, dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate.Halucinaţia

sau delirul care îl determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi

rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă

şi dacă nu se va repeta mai tâârziu, va avea cu siguranţă alt motiv.

                          C. SINUCIDEREA MELANCOLICǍ

          Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă

depresie, de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai

aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Plăcerile nul

mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziţie este

constantă, apar şi ideile de sinucidere,care sunt de o mare fixitate şi ale

căror motive sunt aproape identice. Deseori se grefează pe această

disperare generală halucinaţii şi idei delirante, care împing direct la

sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare ca în cazul maniacilor, ci

fixe. Temerile care îl chinuie pe subiect, reproşurile pe care şi le face,

necazurile pe care le resimte sunt întotdeauna aceleaşi. Se distinge de

forma precedentă prin caracterul său cronic şi foarte tenace.

Depresia este în fond o rezultantă, o denumire de ansamblu pentru

sentimentele care se învârtesc într-un cerc închis şi rigid în câmpul de

conştiinţă al melancolicului. Remarcăm o plictiseală enormă, o detaşare

totală de toate lucrurile care altădată îl legau de viaţă, un dezgust,

dispariţia plăcerii pentru tot ceea ce poate fi atractiv şi să prezinte

interes, în mod normal, O DESCURAJARE ABSOLUTǍ. Se

realizează acoperirea trecutului cu un val de regrete atât pentru toate

relele care s-au întâmplat cât şi pentru binele nerealizat încă. Înregistrăm

o distorsiune completă a funcţiei de polarizare a duratei, a timpului de

trăit: trecutul nu mai foloseşte decât ca un câmp nesfârşit de lamentare ce

se amplifică prin această optică pesimistă. Iar VIITORUL SE

ÎNGUSTEAZǍ ŞI NU MAI CONŢINE ÎN EL DECÂT INTENSA

DORINŢǍ A SFÂRŞITULUI. Pentru melancolic trecutul nu mai

ajunge pentru ca să-şi desfăşoare interpretarea lui delirant-depresivă, în

vreme ce viitorul nu-i mai foloseşte la nimic, decât pentru a-şi organiza

cât mai rapid sfârşitul. Acest fundal tipic depresiv devine penibil prin

componentele sale cinestezice proprioceptive, dar mai ales prin

sentimentul de nenorocire, prin intensitatea de catastrofă morală pe care

o trăieşte melancolicul. Această maleză morală rezultă dintr-un

sentiment general ce se opune siguranţei, devenind un fel de

„nesiguranţă organizată“, dublată de un sentiment de neputinţă pentru a

întreprinde ceva menit să-l smulgă, să-l ridice deasupra nivelului de

prăbuşire în care trăieşte prin evidenta sa neproductivitate (Eduard

Pamfil, Doru Ogodescu, Psihozele, Editura Facla, 1976).

                                  D. SINUCIDEREA OBSESIVǍ

     În acest caz, subiectul nu are un motiv real sau imaginar, sinuciderea

obsesivă, cauzată de ideea fixă a morţii, domină spiritul bolnavului fără

vreun motiv palpabil. El este obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă

ştie că nu are nici un motiv rezonabil să o facă. Este o nevoie instinctivă

asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul nu au vreo putere; este

analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat

conceptul de monomanie. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul

absurd al dorinţei sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată durata

existenţei sale este trist, chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o

anxietate care creşte în fiecare zi. Din acest motiv se mai foloseşte

denumirea de sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să

renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea încetează şi calmul revine.

Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori pentru a micşora dorinţa

sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul şi-a depăşit obsesia.

                   E. SINUCIDEREA IMPULSIVǍ SAU AUTOMATǍ

         Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici

în realitate, nici în imaginaţia bolnavului. Numai că în loc să provină

dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai

lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa, ea rezultă acum

dintr-un impuls brusc şi imediat irezistibil. Apare într-o clipită, profundă

deja, şi determină actul sau cel puţin debutul execuţiei. Aici, înclinaţia

spre sinucidere izbucneşte şi îşi produce efectele ca un adevărat

automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

                            Sinuciderea ca fenomen social

              Sinuciderea nu a fost dintotdeauna un fenomen social demn de

atenţie. Cuvântul „sinucidere“ a fost folosit mai întâi în latină de către

cazuiştii secolului al XVII-lea. În franceză, de exemplu, el apare abia în

1734, dovedind faptul că pesemne realitatea socială nu impusese

folosirea lui. În „Bills of Mortality“, John Graunt menţionează 222 de

sinucideri (din 229.250 de decese) prin spânzurare. Se manifesta interes

faţă de latura morală a fenomenului de sinucidere, problema de bază

fiind dacă omul are sau nu voie să-şi ia viaţa pe care el nu şi-a dăruit-o.

Secolul al XIX-lea aduce o schimbare în discuţiile asupra sinuciderii,

începe să se discute mai mult despre cauzele fenomenului: sociale sau

psihologice. «Interesante discuţii dar s-a omis esenţialul, adică

problema credinţei, respectiv a nădejdii în Dumnezeu care ne-a spus

„Fără mine nu puteţi face nimic“» (Ioan 15:5). Problema

responsabilităţii individului este secundară în acest tip de abordare:

individul este văzut ca fiind manipulat de factori sociali sau psihologici

pe care nu-i poate controla (fără perspectiva religioasă iată unde se

ajunge, la căutarea cauzelor sinuciderii în afara voinţei individului.

Se aruncă vina pe societate sau pe impulsuri interioare imposibil de

stăpânit). Din perspectiva psihanalistă (S.Freud, Karl Abraham)

sinuciderea este o formă de auto-agresiune, un potenţial agresiv care nu

se poate manifesta asupra unui obiect extern, se concentrează asupra

propriului eu şi îl distruge. Cei care încearcă să se sinucidă şi nu reuşesc,

vor mai degrabă, să atragă atenţia asupra lor decât să moară. Ei sunt

disperaţi, dar nu şi-au pierdut orice speranţă.

                                 Suicidul - problemă globală

           Pe an ce trece, tot mai mulţi moldoveni aleg să-şi sfârşească, cu

bună ştiinţă, călătoria pe Pământ. În primele şase luni ale anului curent,

numai în Chişinău, au fost înregistrate 198 de cazuri de intoxicaţii

intenţionate. Statistica relevă că în anul trecut, în Moldova, au fost

înregistrate 583 de cazuri de suicid. În 2001, această cifră era de 788

cazuri. Cifrele ne arată, la un calcul simplu, că „ritmul“ este de doi

sinucigaşi pe zi. Unii dintre cei ajunşi la disperare nu suportă

singurătatea. Sau refuză să trăiască pentru că aşa le dictează boala de

care suferă. Alţii pur şi simplu vor să scape de chinul sărăciei. Acestea

sunt principalele cauze care îi determină pe cei de lângă noi să-şi pună

capăt zilelor. Secţia de toxicologie de la Spitalul „Sfânta Treime“ din

Chişinău ar putea deveni un platou de filmare pentru un film dramatic:

aici sunt aduşi cei care se sinucid. Unii dintre ei „reuşesc“, alţii, precum

Veronika din cunoscuta nuvelă a brazilianului Paulo Coelho, „Veronika

se hotărăşte să moară“, descoperă cu stupoare că... Dumezeu le-a mai dat

o şansă să trăiască (de fapt i-a salvat de la pedeapsa veşnică în

chinurile iadului).

Tatiana are puţin peste 30 de ani şi de câţiva ani încoace nu mai

aşteaptă nimic de la viaţă. Poate doar sfârşitul. Căzută în deznădejde din

cauza lipsei serviciului şi a problemelor cotidiene, nu vroia să fie o

povară pentru familia şi soţul ei (Tatiana din lipsă de educaţie

religioasă nu cunoştea puterea rugăciunii şi cuvintele dulci, sfinte şi

încurajatoare ale lui Dumnezeu: „În lume necazuri veţi avea; dar

îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ - Ioan 16:33). „Un suflet mai mult sau

mai puţin, ce contează?“, se întreabă Tatiana (neştiind că fiecare suflet

este foarte important în opera de mântuire a lui Dumnezeu şi deci

Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut). După câteva tentative de

sinucidere, ultima dată (a înghiţit un pumn de pastile) a fost la un pas „să

reuşească“ (Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să stăruim în

rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17)...

                  Drama ei e doar una din sutele de cazuri ce stau în spatele

cuvântului „sinucidere“, raportat în cifre îngrijorătoare. Organizaţia

Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că tulburările neuropsihiatrice şi

sinuciderea reprezintă 12,7% din totalitatea bolilor. Potrivit datelor,

mortalitatea prin sinucidere în Europa ocupă locul II după accidentele de

transport, urmată de cancer, iar în China cei mai mulţi decedează din

cauza sinuciderii. În majoritatea cazurilor, sinuciderea este cauzată de

dereglările mentale, în special, de depresie. Cea mai obişnuită formă de

sinucidere este spânzurarea. Căderea de la înălţime sau aruncarea în faţa

unui vehicul în mişcare, incendierea şi folosirea armelor de foc, otrăvirea

prin supradozaj sau prin inhalarea unor gaze toxice sunt metodele cele

mai frecvente de suicid. Sinuciderile violente sunt asociate cu boli

psihice grave, cum ar fi schizofrenia şi tulburările afective majore.

(Rodica Trofimov). Exemplele sunt numeroase.

                     TENTATIVǍ DE SINUCIDERE CU INSECTICID

         O femeie din Dolheşti, mamă a doi copii, a încercat să-şi pună capăt

zilelor după ce s-a certat cu soţul si cu părinţii ei. Elisabeta C. (28 de ani)

a înghiţit conţinutul unei fiole de „Calypso“, un insecticid deosebit de

puternic. Totul a fost „într-un moment de nebunie“ şi a pornit de la

faptul că soţul ei bea, lucru pe care ea nu-l mai poate tolera. După ce a

înghiţit insecticidul, femeia a fost transportată la Spitalul Judeţean

„Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, unde medicii au reuşit să o salveze.

Elisabeta C. spune că gestul său a dus la rezolvarea parţială a

problemelor şi s-a împăcat atât cu soţul, cât şi cu părinţii (I.B.,

Evenimentul Zilei, 20 Iulie 2004).

     AVALANŞǍ DE SINUCIGAŞI LA SPITALUL DE URGENŢǍ

          Zilnic, medicii Unităţii de Primire a Urgenţelor (UPU) din cadrul

Spitalului de Urgenţe din Iaşi au de-a face cu victimele unor tentative de

sinucidere. Într-o singură zi au fost cinci cazuri. Cel mai grav caz a fost

cel al unei fete de 18 ani din Iaşi, care a băut o substanţă toxică după ce

s-a certat cu părinţii. Substanţa ingerată de pacientă, de fapt un

insecticid, i-a provocat o hemoragie digestivă şi leziuni la nivelul tubului

digestiv. Deşi a fost internată în comă, în urma îngrijirilor, a fost salvată.

Celelalte patru tinere care au ajuns la spital au încercat să-şi pună capăt

zilelor cu medicamente.

(http:/www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html

18 Ianuarie 2003)

                         ÎN CELE TREI ZILE DE SFINTELE PAŞTI...

               Românii au fost destul de deprimaţi de Paşte. O demonstrează

registrul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti unde au fost înscrise, în

cele trei zile de Paşte, aproximativ 35 de tentative de sinucidere. Într-o

zi, până la ora prânzului, cinci cazuri au avut nevoie de intervenţia

Ambulanţei. „Sunt persoane tinere, cuprinse între 19 şi 35 de ani, afirma

dr. Sintie Lazăr Doru, medic coordonator al Serviciului de Ambulanţă.

Ca metodă, cel mai adesea aceştia au apelat la ingestia medicamentoasă,

Diazepamul fiind cel mai frecvent medicament la care au recurs“. Nici

combinaţiile medicamentoase sau cu alcool nu au fost neglijate de

sinucigaşi. Doar la Spitalul de urgenţă, patru persoane au fost internate,

în trei zile, în comă, cu diagnosticul intoxicaţie medicamentoasă

voluntară în combinaţie cu heroină sau alcool.

                                            ŞI-A LUAT VIAŢA

                                 DUPǍ CE I S-A SINUCIS FIUL

          Aflăm din ziarul „Ediţie specială de Oltenia“, marţi, 3.08.2004.,

pag.4, că Gheorghe Vochescu (43 de ani) din Grădiştea - Vâlcea, s-a

spânzurat de un gard, în faţa locuinţei sale, cu ajutorul unei curele. În

urmă cu un an s-a sinucis şi fiul său în vârstă de 14 ani. Din cercetările

poliţiştilor a rezultat că Gheorghe Vochescu a mai avut 13 tentative de

sinucidere, dar de fiecare dată a fost salvat de cineva din familie. (Cu

siguranţă că dacă şi-ar fi dus copilul în fiecare Duminică la Sfânta

Liturghie şi ar fi ascultat amândoi, tată şi fiu, Sfânta Evanghelie,

Apostolul şi predica preotului, n-ar mai fi ascultat glasul diavolului

care i-a dus la osândă veşnică).

                            S-A SINUCIS SUB PRIVIRILE SOŢIEI

      Lucia şi Nicolae Streche erau căsătoriţi de peste 30 de ani şi aveau

împreună doi copii. Din cauza sărăciei, în ultimii ani, certurile erau

nelipsite în casa lor. Duminică dimineaţa, cei doi soţi s-au luat la harţă

din nou, după care Lucia a plecat la o vecină pentru a o ajuta la muncile

câmpului, urmând a primi ceva bani pentru serviciile ei. Înainte de a ieşi

pe poarta gospodăriei, bărbatul i-a spus acesteia că se va omorî, însă

Lucia nu l-a luat în seamă... Bărbatul a luat cablul de la televizor, a ieşit

din bucătărie trântind uşa şi bodogănind întruna că se spânzură. După

zece minute soţia s-a dus după el să-l cheme la masă şi l-a găsit atârnând

de bolta viţei de vie (Ediţie specială de Oltenia, luni,12.07.2004,pag.4).

                          ÎN GORJ FENOMENUL DE SUICID

                                       A LUAT AMPLOARE

        Conform datelor de la Direcţia de Statistică din cadrul Spitalului

Judeţean Târgu Jiu, pe parcursul anului 2003, au fost înregistrate 16

cazuri de sinucidere. Din păcate TINERII ŞI CHIAR COPIII au ajuns să

recurgă la această măsură extremă. În anul 2004 s-au înregistrat încă 7

persoane care s-au sinucis. Majoritatea sinucigaşilor au ales să moară

aruncându-se în faţa trenului, spânzurându-se sau tăindu-şi venele.

                            VARA - SEZONUL SINUCIDERILOR

          Ratele de sinucidere confirmă faptul că intensitatea fenomenului este

diferită la cele două sexe, astfel că bărbaţii se sinucid în număr tot mai

mare comparativ cu femeile. Specialiştii susţin că actul sinuciderii la

bărbaţi este determinat de participarea intensă la viaţa socială. Femeile

reacţionează la schimbările care au influenţă asupra familiei, a vieţii

private. Conform statisticilor realizate în anul 2003, în judeţul Dolj, din

239 de sinucideri, 189 au fost bărbaţi. Din aceştia 70 şi-au pus capăt

zilelor prin spânzurare, 21 prin înecare, 22 prin otrăvire, 20 prin

incendiere, 16 prin electrocutare, 2 prin plăgi tăiate şi 38 prin metode

rapide. Cele mai des întâlnite metode de sinucidere: vene tăiate, otrăvire,

spânzurare, electrocutare, incendiere.

                                SINUCIGAŞI INSISTENŢI

              Greutăţile vieţii îi determină pe unii oameni să recurgă la gesturi

necugetate. De cele mai multe ori, urmările acestor fapte se

concretizează în internări la Spitalul de Urgenţe. De exemplu, medicii

Unităţii de Primire a Urgenţelor (UPU) din cadrul spitalului din Iaşi s-au

confruntat cu cazurile a doi bărbaţi care au vrut să o termine cu viaţa

înghiţind mai multe comprimate de Diazepam. Cei doi ieşeni nu se află

la prima tentativă de sinucidere, fiind pacienţi fideli ai unităţii. Ei au

ajuns în stare de inconştienţă la UPU. Datorită îngrijirilor primite se simt

bine şi au fost transferaţi la Spitalul de Psihiatrie „Socola“.

               30 DE SINUCIGAŞI DE LA ÎNCEPUTUL ANULUI

         De la începutul anului şi până în prezent, 30 de vâlceni şi-au pus

capăt zilelor. Cele mai multe sinucideri au fost la începutul lunii mai,

când în numai câteva zile s-au înregistrat 12 sinucideri. A fost un vârf

cum nu s-a mai întâmplat, iar cele mai multe sinucideri au avut loc prin

spânzurare. Au fost însă şi sinucideri, câte una din fiecare, prin

electrocutare, înjunghiere cu cuţitul în inimă, aruncare în faţa trenului şi

două sinucideri voluntare cu medicamente („Ediţie specială de Oltenia“,

05.07.2004).

                    DROGURILE: PǍCATUL SINUCIDERII RAPIDE!

Consumul de droguri fiind o sinucidere rapidă trebuie să vorbim

puţin şi despre acest păcat. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul

său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeş______________te, precum şi Hristos Biserica“

     (Efeseni 5:29). Diavolii s-au modernizat şi ei. În vechime, aveau alte

metode de ucidere, ca de exemplu jertfirea pentru zei a oamenilor. Astăzi

s-au perfecţionat, făcându-i pe oameni să se omoare singuri. Cum? Cu

tutunul, cu băutura, cu drogurile. În mod direct, nicăieri în Sfânta

Scriptură nu se face referire la păcatul drogurilor. De ce? Pentru că în

timpurile când autorii sfinţi au scris cărţile din Vechiul şi Noul

Testament, nu exista acest păcat al consumului de droguri la evrei. La

câteva popoare păgâne se consumau anumite substanţe cu efecte

asemănătoare drogurilor, dar aceste efecte se cunoşteau doar de

consumatori. Abia în vremurile noastre, consumul de droguri s-a extins,

devenind un adevărat flagel. Medicina a fost cea care a descoperit aceste

substanţe şi a arătat efectele lor dezastruoase atunci când sunt

administrate în doze mari şi tot medicina a arătat efectele lor benefice

când sunt administrate în doze mici, sub formă de tratament. De aceea,

pentru a înţelege de ce consumul de droguri este păcat, trebuie cunoscută

problema şi din punct de vedere medical, explicând efectele fiecărui drog

în parte.

         S-A SINUCIS ŞI ŞI-A FILMAT ŞI PROPRIA SINUCIDERE!

                        Citeam pe internet despre amărâtul care şi-a filmat propria

sinucidere. Cineva se întreba: „era oare necesar să facă şi asta?“

(adică filmarea acelui moment). Toate sinuciderile sunt făcute pentru a

atrage atenţia, cu scop demonstrativ. Există o bună doză de spectacol în

ele şi de aceea avem de-a face cu foarte multe tentative şi cu puţine

sinucideri „reuşite“.Numai aşa s-ar putea explica gestul nefericitului

care şi-a filmat propria sinucidere.

          TENTATIVǍ DE SINUCIDERE... DIN CURIOZITATE

         Pare de necrezut. Şi totuşi este adevărat după cum adevărată este şi

zicala „Mare este grădina lui Dumnezeu“, fiindcă s-a găsit şi acel om

care a vrut să se sinucidă din curiozitate, adică să vadă ce senzaţii are un

om care face acest lucru. Respectivul a luat o frânghie pe care a legat-o

cu un capăt de un copac căzut la pământ, iar la celălalt capăt a făcut un

laţ în care şi-a băgat capul. Apoi a început să întindă frânghia mergând în

sens opus copacului. Dar când s-a întins la maxim şi laţul a început să-l

strângă de gât, au trecut pe acolo (din mila lui Dumnezeu) nişte oameni

care l-au trezit la realitate, tăindu-i frânghia. Apoi l-au întrebat de

ce se zbătea aşa şi de unde avea puterea să-şi strângă singur laţul de

gât. Şi el le-a spus că un diavol îl ameninţa că-i înfige în ochi un

trident (o furcă cu trei braţe) şi de aceea se zbătea aşa. Iată că lângă

el se afla un diavol nerăbdător să-l vadă mort ca să-i poată duce

sufletul pe veşnicie în osânda iadului.

                                        Opinia unui medic

                 Iată ce ne spune dr. Mihail Melnic, psihiatru, doctor în ştiinţe

medicale din Republica Moldova: „Suicidul este o problemă globală,

frecvenţa şi cauzele acestui fenomen diferă de la ţară la ţară. Practica

personală de 30 ani în domeniul asistenţei extraspitaliceşti a sănătăţii

mentale confirmă creşterea frecvenţei cazurilor de suicid în Republica

Moldova. Cauzele acestora sunt tipice unei ţări sărace, corupte şi cu o

lipsă aproape totală a societăţii civile, cu decădere morală, creşterea

criminalităţii, neîncrederea în ziua de mâine, ignorarea normelor de

conduită, inclusiv în rândul reprezentanţilor puterii, lipsa unui sistem de

stat de educaţie morală şi spirituală etc... Dacă în ţările civilizate

sinuciderea poartă preponderent un caracter intrapersonal - deficienţe de

dezvoltare a personalităţii, nereuşita în carieră, boli psihice, droguri etc.,

în Est cauzele acestui fenomen sunt:

       ► 5% - deficienţele de dezvoltare a personalităţii, relaţiile ostile;

       ► 45% - sărăcia ce provoacă disperare şi depresie;

       ► 35% - neîncrederea în ziua de mâine, oboseala de viaţă - se

observă mai frecvent la adolescenţi;

       ► 15% - relaţiile tensionate în familie, la locul de muncă, în

comunitate, în societate“.

                         Păcatele împotriva Duhului Sfânt

     Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor

teologice. Ele au temeiul în următoarele texte din Biblie: „Adevărat

grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor (prin spovedanie),

păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva

Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda

veşnică“ (Marcu 3:28-29), pentru că „Cu neputinţă este pentru ei,

dacă au căzut să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei

răstignesc loruşi (pe seama lor înşişi), a doua oară, pe Fiul lui

Dumnezeu şi-l fac de batjocură“ (Evrei 6:6). „Căci dacă păcătuim de

voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai

rămâne pentru păcate nici o jertfă. Ci o înfricoşată aşteptare a

judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici“ (Evrei

10:26-27).

                    Din aceste texte biblice de mai sus rezultă că păcatele contra

Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac

vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului

Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul,

dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se leapădă de Hristos. Păcatul

împotriva Duhului Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme.

Astfel, la Fericitul Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă se numără şase

păcate contra Duhului Sfânt: câte două contra virtuţilor teologice.

                  ● CONTRA CREDINŢEI: 1. împotrivirea la adevărul învederat şi

dovedit al credinţei creştine; 2. lepădarea de Hristos şi de Sfânta lui

Biserică creştină (apostazia) şi prigonirea ei. Se împotrivesc adevărului

învederat şi dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru

minţile neorbite de patimi, toţi cei care, deşi sunt convinşi de

temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totuşi să-l îmbrăţişeze, pentru că

le place să păcătuiască, iar adevărurile creştine le stau împotrivă.

                   ● CONTRA NǍDEJDII: 3. încrederea semeaţă şi nemăsurată în

harul şi îndurarea lui Dumnezeu; 4. pierderea nădejdii în mila şi

bunătatea lui Dumnezeu. Se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi

îndurarea lui Dumnezeu cei ce au conştiinţa laxă şi socotesc că oricât

de multe şi grele păcate ar face, în bunătatea Sa nemărginită,

Dumnezeu îi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare.

Da, este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia să

te spovedeşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi. Disperă de

îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu cei care au conştiinţa

scrupuloasă, adică îşi închipuie că păcatele lor sunt atât de mari,

încât Dumnezeu, care este nu numai bunătate dar şi dreptate şi

sfinţenie absolută, nu-i va ierta niciodată, chiar dacă ar face fapte

bune.

                    ● CONTRA DRAGOSTEI: 5. nepocăinţa până la moarte şi

nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; 6. pizmuirea aproapelui pentru

harul dumnezeiesc primit şi faptele bune săvârşite. Nepocăinţa până la

moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se caracterizează prin

împietrirea inimii, din pricina căreia credinciosul nu vrea să

folosească mijloace sfinte şi mântuitoare pentru îndreptarea sa,

amânându-le până la sfârşitul vieţii. Invidia harului frăţesc se

numeşte păcatul prin care pizmuim pe fratele sau pe aproapele

nostru pentru harul primit de la Dumnezeu şi faptele bune pe care le

face.

    Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci ea poate fi neîncetat

nimicită prin har şi convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva

Duhului Sfânt constituie gradul cel mai mare al stării păcătoase şi

împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o

pocăinţă adevărată, prin care acestea îşi schimbă atributul de păcate

contra Duhului Sfânt şi devin păcate ce se iartă. Căci noi ştim că nu

există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după

cum spune Fericitul Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici

o boală care să nu se poată vindeca.

          Acelaşi Fericit Augustin spune că, în sens strict, un singur păcat nu

poate fi iertat şi anume nepocăinţa finală. Sfântul Ioan Gură de Aur

spune: „Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut

mai pe urmă şi li s-au iertat toate“. Este cazul Sfântului Apostol Petru.

Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul a dat Apostolilor

şi prin ei preoţilor puterea de a lega şi a dezlega toate păcatele fără nici o

excepţie. Dacă sunt spovedite şi se face canon pentru ele, toate aceste

păcate cu siguranţă le iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt, cu excepţia

a două dintre ele: sinuciderea (cel ce-şi curmă firul vieţii) şi ateismul

(cel ce moare susţinând că nu există Dumnezeu).

                   Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate este ca

paralizată şi nu mai sunt capabili de nici o sforţare spre îndreptare, nu se

mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se

pocăiască. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre

aceste păcate că: „nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel

ce va să fie“ (Matei 12:32).

                           De ce nu se iartă păcatele acestea?

     Pricina pentru care aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici

în veacul de acum nici în cel viitor este „îndărătnicia omului de a nu se

pocăi de aceste păcate în toată viaţa şi împietrirea inimii lui“. Cel ce

săvârşeşte astfel de păcate, nu primeşte iertare de la Dumnezeu

pentru că nu voieşte să fie iertat şi să asculte poruncile lui

Dumnezeu. Dacă un astfel de vinovat se căieşte din adâncul sufletului,

se mărturiseşte şi se hotăraşte să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui

Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci prin Taina Sfintei

Spovedanii el va primi iertare, căci „NU ESTE PǍCAT ORICÂT DE

GREU AR FI EL, CARE SǍ COVÂRŞEASCǍ BUNǍTATEA ŞI

DRAGOSTEA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU.

                                   Nădejdea creştină

Din ce se naşte nădejdea creştină?

        Nădejdea creştină se naşte din credinţă: „Căci noi aşteptăm în

Duh nădejdea dreptăţii din credinţă“ (Galateni 5:5); „Să ţinem

mărturiserea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce

a făgăduit“ (Evrei 10: 23);

          Nădejdea se naşte şi din răbdare: „Ne lăudăm întru nădejdea

slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe,

bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare, şi

încercarea nădejde“ (Romani 5: 4).

 

                                   Cum putem să sporim

                         în inima noastră nădejdea mântuirii?

           Putem spori în inima noastră nădejdea mântuirii prin credinţa cea

lucrătoare, adică prin credinţa ce lucrează din dragoste ( Galateni 5, 5:6 ;

1Tesaloniceni 1-3; 1Timotei l:14; 2 Timotei l:13; 1Ioan 3: 23; Tit 3:15;

Filimon l: 5).

          Această credinţă lucrătoare prin dragoste o are cel ce se sileşte a

lucra în toată vremea faptele cele bune: „Cine nădăjduieşte mântuirea

fără a face fapte bune după a sa putere, unul ca acela are o nădejde

nebună“ (Filocalia, vol. X, Cuvântul 22, pag. 117-121). Şi în alt loc

zice: „Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi

hrăneşte-te cu bogăţia lui“ (Psalm 36:3).

                                    În cine ne punem nădejdea:

                                         în om sau în Dumnezeu?

        Cum trebuie să înţelegem cuvântul din Sfânta Scriptură, care zice:

„Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup

omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul“ ( Ieremia 17:5 ).

În vederea mântuirii, a dobândirii vieţii veşnice, nădejdea noastră trebuie

s-o punem numai în Dumnezeu: „Mai bine este a te încrede în

Domnul, decât în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a

nădăjdui în căpetenii“ (Psalm 117: 8-9). Nădejdea nu trebuie pusă în

om (Psalm 145:3; Isaia 2:22). Nădejdea celui credincios nu trebuie pusă

în trup (Filipeni 3: 4) ; nici în noi înşine (2 Corinteni l:9). Nu trebuie să

nădăjduim în dreptatea noastră (Luca 18:19). Omul se aseamană cu iarba

(Psalm 102:15), cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de

vânt, cu pânza păianjenului (Isaia 36:6; Iov18:14). Deci, este blestemat

omul care nădăjduieşte în om, căci unul ca acela nădăjduieşte în zidirea

lui Dumnezeu cea prea mică şi slabă şi nu în Dummnezeul puterilor.

„Bunăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce

nădăjduiesc în mila Lui“ (Psalm 146:11), iar cine nădăjduieşte în om,

nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece „omul cu deşertăciunea se

aseamănă; zilele lui ca umbra trec“ (Psalm 143:4 ; Ecclesiast 6:12 ;

8:13). Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său şi nădăjduieşte în

cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob al păcatelor (Ioan 8:34;

Romani 1:24; 3:9; 7: 5; 14: 23; Efeseni 2: 3). Deci , în afară de nădejdea

în Hristos orice nădejde duce la deznădejde.

                 Ce este deznădejdea şi care sunt urmările ei

                                         în viaţa omului?

    Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui

Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este

a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim

Aghioritul. Urmările deznădejdii îl fac pe om asemenea lui Iuda,

ducându-l la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea.

                                 De ce îşi pierd unii oameni

                   nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere?

                 Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a

mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi mai ales din cauza lipsei

unui duhovnic bun.

                    Pravila bisericească despre sinucidere

              În pravila bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim

Sachelarie, referitor la sinucidere scrie:

                 Paragraf 1849: «Sinuciderea este curmarea vieţii proprii.

Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea

unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care

trăieşte , rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este

cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv

calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o

credinţă bolnavă: „Deci acesta (Iuda Iscarioteanul) a dobândit o ţarină

din plata nedreptăţii (L-a vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi)

şi, căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat), a crăpat pe la

mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele“ (Faptele Apostolilor 1:18).

Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului

Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt

care este în voi (primit prin Sfânta Taină a Mirungerii care se face

imediat după Taina Sfântului Botez), şi că voi nu sunteţi ai voştri?

(1 Corinteni 6:19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea

aceasta nici în cea viitoare, de aceea, SINUCIGAŞULUI NU I SE MAI

POATE FACE NICI UN FEL DE SLUJBǍ ŞI NICI NU SE

ÎNGROAPǍ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIOŞI.

            Paragraf 1852: „Orice om care de voia lui se va arunca pe sine

de pe o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se

va junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se

va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape creştineşte nici să se

prohodească (să nu i se facă slujba de înmormântare), ci să-l lepede pe

dânsul ca pe un spurcat - fiidcă acel fel de moarte n-a învăţat

Dumnezeu pe nimeni“.

          Cum trebuie combătute păcatele deznădejdii şi sinuciderii?

          Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi în această privinţă?

           Pot fi pomeniţi la Sfintele slujbe asemenea oameni?

            Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al ruperii totale de

Dumnezeu. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin

rugăciunea cea stăruitoare (Iacob 5:13 ; Iuda 20). „Orice rugăciune

stăruitoare este lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii“ (Sfântul Ioan

Scărarul, Cuvântul 28). Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădejdii

prin spovedanie şi împărtăşanie. Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici

un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul

că au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim

Sachelarie, Pravila Bisericească, pag. 291-292).

                              Iubiţi credincioşi,

          Să ne aducem aminte de dragonul despre care scrie Sfântul Ioan în

Apocalipsă că stă înaintea femeii ce avea să nască, ca născând să-i

mănânce copilul ei (Apocalipsa 12). Diavolul, balaurul cel vechi, Satana,

pururea aşteaptă naşterea copiilor, trupească şi sufletească, ca să-i apuce

şi să-i piardă pe vecie. Să priveghem şi să ne îngrijim cu luare aminte de

creşterea copiilor ce ni i-a dăruit Dumnezeu pentru a-i scăpa de cursele

vrăjmaşului diavol şi mai ales de cumplitul şi neiertatul păcat al

sinuciderii. Să-i învăţăm pe ei şi pe cei din jurul nostru că cel mai de

preţ dar de la Dumnezeu este viaţa şi numai gândul cuiva de a se

sinucide este un păcat care trebuie spus neapărat, alături de celelalte

păcate, la Sfânta Spovedanie. Motivaţia unora că vor să se sinucidă

pentru că i-au copleşit necazurile, lipsurile, nevoile, pentru o decepţie în

dragoste sau pentru o notă mică luată la şcoală, este lipsită de temei

pentru că atunci când suferim mult nu trebuie să uităm cinstea pe care

ne-o face Mântuitorul de a împărţi cu el cununa de spini. Este adevărat

că oamenii simt uneori aripa neagră a deznădejdii , dar Dumnezeul

nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine

pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am

biruit lumea“ (Ioan 16:33). Cât despre răbdarea acestor încercări nu a

uitat Prea Bunul Dumnezeu să ne îndemne: „Cel care va răbda până la

sfârşit acela se va mântui“ (Matei 10:22). Numai atunci când răbdăm

până la sfâşitul vieţii îl urmăm pe Hristos, trăind Patima, Răstignirea şi

Învierea Lui în vieţile noastre.

            Ce trist lucru este când în arenă un concurent nu-şi termină cursa

pentru a primi medalia (adică viaţa veşnică) ştiind că niciodată nu va

mai putea participa la competiţie. Ce lucru cutremurător este ca cineva să

cadă în deznădejde, să-şi curme firul vieţii (înainte de a se termina aţa

pe mosor -cum spunea bunica mea) ştiind sau poate neştiind că niciodată

nu va mai putea reveni în această viaţă pentru a-şi mărturisi crima pe

care a făcut-o împotriva sa (cuvântul sinucigaş este format din două

cuvinte: sin = de sine şi ucidere, adică ucigaş de sine).

O temă mereu discutată este CREDINŢA OMULUI ÎN

DUMNEZEU. Dar mai există o temă, aceea a CREDINŢEI LUI

DUMNEZEU ÎN OM. Legat de acest lucru, iată o istorioară foarte

interesantă:

                   Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea

omului. Dumnezeu - Tatăl a zis: „Să facem om după chipul şi

asemănarea noastră“. Duhul Sfânt a spus: „Da, dar omul

acesta va cădea“.Şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el“ - a

zis Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem sau să nu-l facem?“ - a

întrebat Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem !“ - a zis Fiul. Iată

nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om. De aceea, cu atât

mai mult omul trebuie să aibă nădejde în Dumnezeu, să

înţeleagă că viaţa oricărui om nu este alcătuită doar din

reuşite, ci mai ales din înfrângeri şi cu toate acestea sub nici un

chip nu trebuie să asculte glasul diavolului care îl îndeamnă la

deznădejde şi apoi îl doboară în vecii vecilor în chinurile

iadului.

     Oare l-am lăuda noi pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea săşi

scufunde singur corabia cu tot ce este pe ea? Furtuni de necazuri şi

păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă?

Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: nădejdea, credinţa, iubirea ?

Nu, fiindcă sinuciderea este, după cum am văzut, cel mai groaznic

păcat(la fel de groaznic ca şi ateismul). Nimeni nu are dreptul să-şi ia

viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă în viaţă ne

încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea să

trecem peste ele, iar prin post şi rugăciune toate ne vor părea mult mai

uşoare. „ Să ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce

răbdare. Şi răbdarea încercare, şi încercarea NǍDEJDE. Iar

nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu

s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă“

(Romani 5:3-4-5).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Horia G. Plugaru, Creştinism, sinucidere
şi sensul acestei vieţi; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Viaţa Maicii Domnului, Editura Lumină
din Lumină, Bucureşti, 1994; Arhimandrit Hierotheos Vlachos,Predici la marile
sărbători,Editura Egumeniţa, Galaţi,2004;Mitrop. Nicolae Mladin, Prof. diac. dr. Orest
Bucevschi, Prof. dr. Constantin Pavel, Pr. diac. dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia,2003; Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament,
E.I.B.M.,Bucureşti,1995; http://www.atei.ro/Text/cssav.html; Minunile vremurilor de pe urmă,
Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; http://www.sănătatea.com/presa/p103.shtml, Suicidul -
problemă globală; http://www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html; James
Clavell, Shogun, Editura Azur,1992. http://www.atei.ro/Text/cssav.html;
http://www.expres.ro/investigaţii/?news_id=142894;

             Completare la cateheza despre sinucidere

                       Binecuvintează părinte, să mă spânzur!

         La stareţul mănăstirii Sanaxar a venit un mirean puţin credincios şi

i-a adresat următoarele cuvinte: „Binecuvintează părinte, să mă

spânzur!“ - „Nu te binecuvântez!, i-a răspuns stareţul. Sfânta Biserică

Ortodoxă nu-i recunoaşte pe sinucigaşi. Aşa că mergi şi gândeşte-te la

acest lucru“. După câteva zile mireanul respectiv a venit iarăşi cu

aceeaşi rugăminte: „Binecuvintează părinte, să mă spânzur!“ „Du-te

acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine şi mă voi gândi la tine“ - a

răspuns stareţul. Şi iată, bărbatul a venit şi a treia oară şi a spus:

„M-am săturat de toate. Mâine mă voi spânzura. Binecuvintează

părinte!“ „Bine. Numai să îndeplineşti o condiţie“, a spus stareţul.

 „Când îţi vei pune streagul la gât, să nu uiţi să spui: Diavolilor, trupul

meu vi-l dau vouă, iar sufletul Domnului!“ A ajuns mireanul la el

acasă. A intrat în garaj, şi-a pus ştreangul de gât şi a rostit cuvintele care

i le-a spus stareţul. Şi deodată, din spate, a primit o lovitură atât de

puternică încât a fost aruncat în stradă. Şi în acelaşi timp a auzit mai

multe voci de ţap: „Nu ne trebuie nouă trupul tău murdar, noi vrem

sufletul tău!“ Bărbatul s-a speriat atât de mult de ceea ce i s-a întâmplat

încât i-a pierit pentru totdeauna dorinţa de a se sinucide.

Fericitul Augustin spune că: „Iuda a greşit mai mult prin

deznădejde, decât evreii răstignindu-L pe Iisus Hristos“. „Dumnezeu

poate ierta mai mult decât poate omul să păcătuiască“.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Nădejdea este ancora

mântuirii noastre, temelia vieţii noastre, însoţitoarea şi capătul

drumului ce duce spre cer“. Iată de ce nu trebuie părăsită nădejdea

pentru nici un păcat oricare ar fi acela.

                                      Păcatul cel mai mare

             Odată, un preot a fost întrebat: Părinte, care este cel mai mare

păcat? Sinuciderea este fără îndoială cel mai groaznic păcat. Nimeni

nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate i-a dato.

Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi,

Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune

şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.

             Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat,

inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a

fost luat de nechibzuinţă. Încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai

întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, în final,

să-şi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât

din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare

păcat.

        Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să

fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă

deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la

neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu est

eroism, ci laşitate.

       Voi l-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să

scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea??? Furtuni de

păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la

viaţă? Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: speranţa,

iubirea, dorinţa de viaţă? În nici un caz. Cu atât mai mare este

meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi.

          Sinuciderea nu dovedeşte o înălţime sufletească, un curaj

deosebit ci mai degrabă o minte destul de nesănătoasă. Curaj în

viaţă dovedeşte acela care înfruntă greutăţile ce-i stau în cale.

Mântuitorul n-a recomandat Sfinţilor Apostoli sinuciderea, ci să

fugă din calea persecutorilor.