RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Cu umilinţă şi evlavie ne plecăm astăzi genunchii înaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a mărit pe tine, Preasfinte Părintele nostru Iosife, şi prinos de cinstire şi de mulţumită îi aducem, pentru că ni te-a dăruit fierbinte rugător şi puternic ocrotitor în ceruri. Că tu, ca un izbăvitor ai fost trimis, de sus, dreptmăritorilor creştini din părţile Banatului, la vreme de strâmtorare; şi, ca un bun păstor şi părinte, cu dragoste şi cu înţelepciune, i-ai păstorit pe dânşii, chip de smerenie, de înfrânare şi de curăţie făcându-te tuturor, cu nevoinţele tale pustniceşti, cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea. Pentru aceasta, încă mai-înainte de mutarea ta la veşnicele locaşuri, te-ai învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor; cununa biruinţei s-a împletit ţie în ceruri, şi la cetele sfinţilor şi ale drepţilor, celor ce, de la începutul veacului, au bineplăcut lui Dumnezeu, te-ai adăugat. Iar nouă, pe pământ, ai binevoit a ne lăsa cinstitele tale moaşte, ca pe un izvor de daruri şi tămăduiri celor ce aleargă la tine cu credinţă. Drept aceea, şi noi acum, cu bucurie şi cu dragoste te lăudăm pe tine, sfinte ierarhe, şi cinstire de obşte făcându-ţi, cu evlavie sărutăm sfintele tale moaşte şi cu smerenie ne rugăm ţie: ocroteşte Biserica ta, ţara aceasta şi pe toţi cei ce cu credinţă şi cu dragoste cheamă într-ajutor numele tău cel sfânt. Şi ca unul ce stai înaintea feţei Ziditorului tuturor, îndrăznire având către Dânsul, ajută-ne cu mijlocirile tale şi roagă-L, părinte sfinte, milostiv să fie nouă, iertare de păcate să ne dăruiască şi de toată reaua întâmplare să ne izbăvească; credinţa cea dreaptă să o întărească; întărâtările eresurilor să le strice, cu puterea Preasfântului Său Duh; dragostea să o înmulţească; ura să o stingă; războaiele să le înlăture şi pacea a toată lumea desăvârşit să o întemeieze. Şi aşa, virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosife, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii. Şi, lăudând, până la sfârşitul veacului, pururea cinstită pomenirea ta, cu inimi curate să cântăm: Mărire Ţie, Dumnezeule, Cel mare şi minunat între sfinţi, în vecii vecilor. Amin

Taina Crucii și a Învierii în Cetatea Ierusalimului

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".T

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Evenimentele petrecute la Ierusalim în timpul Pătimirilor Mântuitorului, când a suferit de bunăvoie moarte pe Cruce, sunt îndeobște cunoscute. Le rememorăm cu precădere în Săptămâna Mare, dar și la fiecare Sfântă Liturghie, la care participăm ­cu evlavie, înăl­țând lui Dumnezeu rugăciune de mulțumire: Răs­cum­pă­ra­tu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie.

Prin Cruce, Hristos ne-a oferit nemurirea. Este darul Său pentru umanitate, iar răspunsul nostru de mulțumire reprezintă conștien­tizarea, asumarea și viețuirea la umbra Sfintei Cruci. Cei care înțeleg Taina Crucii se vor bucura de ziua cea mare a răsplătirii celei drepte având credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Răstignit și Înviat.

Când a purtat pe umerii Săi Crucea pe ulițele strâmte ale Ierusalimului, cetatea s-a cutremurat. Unii locuitori au fost plini de ură, nerecunoscători față de binefacerile pe care le-a arătat tuturor celor pe care i-a întâlnit, alții au plâns cu amar. Chiar dacă se lepădaseră, Apostolii, abia atunci au început să priceapă că, din iubire de oameni, El a venit ca să ne mântuiască și să ne apropie de Dumnezeu.

În Cetatea Ierusalimului, drumul cel mai căutat este cel al Crucii. Nu pentru că cineva ar dori, în mod deosebit, să poarte cu mai multă râvnă Crucea Lui, ci pentru a rememora ce s-a întâmplat în vremea Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului. Este un pelerinaj duhovnicesc deosebit, prin care cele mai înalte simțiri se bucură de prezența pașilor Mântuitorului, iar călătoria în Cetatea Păcii rămâne pentru fiecare un moment deosebit, cu trăiri duhovnicești de neuitat.

Eu însumi am făcut acest drum de multe ori. L-am urmat în sensul în care L-a făcut Mântuitorul, cu opririle cunoscute, dar și în alt sens, coborând de la Biserica Sfântului Mormânt către Ghetsimani, ori către alte locuri ale cetății martore mântuirii noastre.

Am văzut mereu pelerini din diferite locuri ale lumii, oameni care purtau în mod simbolic crucea pe umerii lor, cruci de diferite dimensiuni, însoțind procesiunea pe Via Dolorosa, cu citiri din Sfintele Evanghelii și rugăciuni. Alții erau turiști obișnuiți din alte culturi și religii, care nu înțelegeau Taina Crucii. Mulți dintre ei erau fasci­nați, pătrunși de Taina Pătimirii Mântuitorului, făcând acest drum cu ­evlavie sfântă și, o parte dintre ei, cu lacrimi ce lăsau să se întrezărească profundele lor trăiri.

Înainte de a porni pe Drumul Crucii, de a înțelege ce s-a întâmplat în Ierusalimul acelor zile, ne oprim într-un loc al Cetății Ierusalimului, pe drumul către satul de obârșie al Sfântului Ioan, în Mănăstirea „Sfânta Cruce”, având aspect de cetate, de fortăreață medievală.

În valea unde se află mănăstirea se regăseau altădată viile regilor cruciați ai Ierusalimului, iar în vremea noastră, clădiri celebre ale statului Israel.

Mănăstirea a fost construită în a doua jumătate a veacului al 5-lea, de Tațian, regele Georgiei. Erau atunci mulți georgieni în Ierusalim, iar marele împărat Justinian a restaurat-o, asemenea și regele Bagrat al Georgiei, în veacul al 11-lea. Când nu au mai fost călugări georgieni și nici credincioși din această națiune, mănăstirea a fost preluată de Patriarhia Greacă a Ierusalimului.

Au funcționat acolo școli și s-a păstrat, în pofida dificultăților ­istoriei o tradiție deosebită pe care viețuitorii au făcut-o cunoscută ­tuturor celor care ajung între zidurile ei monumentale și bătrâne. Biserica principală a mănăstirii păstrează locul unde au fost plantate toiegele pe care le-au purtat îngerii care ­fuseseră oaspeți ai Patriarhului Avraam, la stejarul de la Mamvri.

O tradiție pioasă ne spune că, după ce fusese scos din Sodoma, Lot l-a întrebat pe Avraam, rudenia sa, dacă va fi potrivit ca cele trei toiege primite să fie plantate într-o vale, să le ude cu apă din Iordan și să ceară semn de la Dumnezeu. Dacă ele într-o zi vor înmuguri, va fi semnul că Dumnezeu l-a iertat.

O istorie tulburătoare ne spune că 40 de ani s-a chinuit Lot, zi de zi, să aducă apă din râul Iordanului, aflat la o anumită distanță, cerând îndrumare de la Dumnezeu și așteptând iertarea Sa.

Ni se spune că diavolul îi vărsa mereu vasul de lut și când ajungea în preajma toiegelor răsădite, în valea unde se află mănăstirea, nu mai era nici măcar un strop de apă. Cu toate acestea, văzând râvna și strădania lui, Dumnezeu a rânduit ca, după 40 de ani de trudă, când a ajuns cu apa din Iordan, toiegele dăruite de Avraam să odrăslească. Toate trei au crescut sub forma unui arbore, fiecare cu o tulpină diferită, una de pin, alta de cedru, alta de chiparos, iar în alte versiuni o tulpină era de măslin.

Când Solomon a dorit să construiască primul templu, copacul cu pricina a fost tăiat, dar bârna care a fost lucrată din el nu se potrivea nicăieri. Constructorii au hotărât să o lase într-un colț și se gândeau că este blestemată.

La momentul când Domnul a fost obligat să-Şi ducă Crucea, unii dintre cei care nu-L iubeau, știind de bârna cea blestemată, mare și grea, s-au gândit să i-o pună în spate.

Așa s-a izvodit istoria Crucii, a lemnului Sfintei și de Viață făcătoarei Cruci. După Răstignire, știm ce s-a întâmplat cu Lemnul Crucii Mântuitorului.

S-a dorit ca locul Răstignirii de la Golgota să fie acoperit de uitare. Crucea Mântuitorului și celelalte două cruci ale tâlharilor răstigniți de-o parte și de cealaltă a Lui au fost acoperite cu pietre și pământ, în apropiere ridicându-se un templu păgân.

Când Împărăteasa Elena a ajuns la Ierusalim, prin lucrare dumnezeiască, a descoperit Lemnul Sfintei Cruci, care a făcut, atunci și altădată, minuni. Istoria Ierusalimului ne spune că, deși Mănăstirea „Sfintei Cruci” a fost distrusă la începutul veacului al 7-lea de către perși, împăratul Heraclius a refăcut-o, tot atunci înapoind și Sfânta Cruce Cetății Ierusalimului.

La începutul veacului al 11-lea, un călugăr cu origini georgiene, care viețuia la Sfântul Munte, monahul Prohorus, a trudit și el cu un grup de georgieni pentru a reface mănăstirea și păstrarea istoriei sfinte.

Un celebru poet georgian, Rustaveli, la sfârșitul veacului al 12-lea, a restaurat mănăstirea, punând acolo bazele unei vestite școli medievale, în care o parte a călugărilor aveau îndeletniciri speciale, traduceau și copiau textele sfinte, în diverse limbi de circulație. Parte din manuscrisele istorice se păstrează până astăzi, constituind un veritabil tezaur.

În călătoriile mele, m-am închinat în locul unde au fost plantate toiegele și unde a odrăslit copacul minunat, cu cele trei esențe speciale, despre care s-ar putea vorbi mult, pentru că fiecare reprezintă un simbol, cu reverberații în istoriile sfinte.

Biserica centrală a Mănăstirii „Sfânta Cruce” din Ierusalim păstrează fragmente de pictură din perioada când georgienii au realizat construcția bisericii și împodobirea ei cu frescă. În picturile întâlnite acolo, am putut observa scene legate de odrăslirea minunată a copacului din care s-a făcut Sfânta Cruce și felul cum a ajuns ca, parte din ea, să fie purtată pe umerii Mântuitorului Hristos, pe Drumul Răstignirii Sale.

Culorile care predomină sunt ­albastru și roșu, această istorie a odrăs­lirii făcând parte din Tradiţia care învederează cuvintele Sfintei Scripturi despre Răstignirea Mântuitorului.

În apropierea Altarului se află paraclisul, cu locul în care a odrăslit copacul care a devenit mai târziu Lemnul Sfintei și de Viață făcătoarei Cruci. Multe icoane prezintă istoria creșterii și tăierii Lemnului Sfintei Cruci.

Mănăstirea păstrează diverse icoane din timpuri trecute, veș­minte, obiecte de cult, între care și o preafrumoasă cruce lucrată de ­georgieni, cu un specific aparte, care are deschizături în cele patru părți ale ei, asemenea unui pom, gândindu-ne la pomul răsădit în mijlocul Raiului, înțelegând că Sfânta Cruce nu este doar un lemn al jertfei, ci arborele vieții, Bucură-te pom, răsă­dit în mijlocul Raiului, după cum se arată în Acatistul Sfintei Cruci a Mântuitorului:

Bucură-te, Preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit.

Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut Rodul vieții Ce ne-a mântuit din moartea păcatului.

Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa Raiului.