* Unul este adevărul neîndoielnic: sufletul omului este nemuritor şi după
moarte intrăm în veşnicie. Şi de aici depinde unde va fi aşezat sufletul omului
după moarte. Să ne îngrijim deci de sufletul nostru şi să-l avem cât se poate
de curat.
* Conştiinţa fiecărui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu.
De aceea, acum, când suntem în viaţă, să ne schimbăm şi să ne pocăim. Să-L
rugăm pe Dumnezeu ca sfârşitul vieţii noastre să fie creştinesc şi să dăm
răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată.
* Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă prezenţa îndurării, iubirii, prezenţa
îmbrăţişării lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem îmbrăţişaţi
de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa şi astfel rămânem lipsiţi sufleteşte şi
suferim. Şi toate acestea pentru că nu avem legătură sufletească cu Dumnezeu.
Dumnezeu este lumină; dacă noi simţim întuneric, înseamnă că nu avem în noi
lumină dumnezeiască. Dacă simţim povara conştiinţei este pentru că nu ne-am
împăcat cu Dumnezeu.
* Fiecare om va avea de înfruntat greutatea morţii. Însă cu cât devine omul mai
duhovnicesc, cu atât mai puţin va gusta din chinurile ieşirii sufletului. Va
trebui să ne găsim în rugăciune, pocăinţă şi trezvie. Să fim cu luare-aminte la
gândurile, cuvintele, simţurile şi faptele noastre. Să răbdăm ispitele şi să-i
iertăm din inimă pe cei ce ne învinuiesc.
* Orice înfăptuim pentru aproapele nostru ni se va întoarce de către Dumnezeu.
Iertăm, vom fi iertaţi, iubim, vom fi iubiţi, facem milostenie, vom fi
milostiviţi. Nu îl judecăm pe seamănul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe
noi. Toate se vor face în mod egal. Orice dăruim, aceasta vom primi.
* Când cunoaştem calea de mântuire, este uşoară mântuirea… Este imposibil ca
omul care iubeşte, care nu judecă, care iartă, trece cu vederea şi miluieşte,
să rătăcească drumul mântuirii. Să fim atenţi să nu pierdem mântuirea
sufletului nostru, căci lumea întreagă nu preţuieşte cât un suflet nemuritor.
* Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealaltă. După
ce se închid ochii trupului, se deschid îndată ochii sufletului şi acesta vede lucruri
pe care nu le vedea înainte cu ochii trupului.
* Sufletul care se nevoieşte, care rabdă, care crede neclintit în existenţa lui
Dumnezeu şi în viaţa cealaltă, în zilele în care primeşte harul se simte ca şi
când ar fi înarmat cu armele luminii şi capătă încredere deplină în Dumnezeul
şi Părintele Ceresc.
Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună
aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele,
necazurile, durerile. Să se smerească încontinuu. Să izgonească cugetele rele
imediat ce acestea îşi fac apariţia. Să fie cu luare-aminte la propria viaţă.
Şi atunci, în vremea când nu se aşteaptă, va simţi cercetarea harului lui
Dumnezeu.
* Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu şi la
Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important şi este superior îngerilor.
Această suflare va pleca în ceasul morţii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl şi,
dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui veşnic, dacă le-a făcut
pe ale diavolului, va merge cu diavolul… De aceea să ne îngrijim să ajutăm
sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii.
Toate aceste fapte mijlocesc în faţa lui Dumnezeu pentru sufletul care a
plecat.
* Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează
dispare şi are valoare nepreţuită. Şi pentru că este veşnic şi nemuritor
trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru
piere când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului.
Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărţirea veşnică a
sufletului de Dumnezeu.
* Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă pierdem sufletul nostru,
nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu,
strădanie şi nevoinţă.
* Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu îl iubeşte nespus
pe om. Să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăinţă, prin spovedanie şi
prin viaţa noastră credincioasă.
* Să întrebuinţăm timpul şi clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu
ne atragă lucrurile pământeşti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.
* Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să-i dăm de lucru numele
lui Hristos şi al Maicii Domnului. Să cugetăm la moarte, la Judecată, la cum să
facem binele, la cum să-L mulţumim pe Dumnezeu… De vreme ce microbii umblă şi
ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea:
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
ajută-mă; Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă.
Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat şi pregătit.
* Moartea este înfricoşătoare, nu am gustat-o şi nu o ştim. Când va veni, nu
vom putea mărturisi despre ea, doar o vom îndura… De aceea îl vedem pe muribund
cum înghite, lăcrimează şi are privirea înceţoşată. Nu are contact cu cele de
lângă el şi vede alte lucruri… Prin această moarte vom trece cu toţii. Să ne
pregătim deci să înfruntăm moartea conştient, să nu ne acuze conştiinţa, şi să
avem şi fapte bune să punem în balanţă.
* Când omul este pregătit, înfruntă moartea înfricoşătoare cu leacul nădejdii,
cu uşurarea conştiinţei. Acestea vin şi îndulcesc chinul şi frica, şi dau curaj
neliniştii sale.
* Trebuie să ne dăm seama că lumea este deşertăciune şi că plecăm cu adevărat
în viaţa veşnică. Ne aşteaptă o altă lume, duhovnicească, veşnică, sfântă. Aici
toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea să se mai întoarcă nicicând
înapoi.
Efrem Atonitul -Despre Credinta si Mantuire
.jpg)
.jpg)
