Ziua aminteşte de două evenimente de o importanţă istorică şi simbolică deosebită din viaţa Bisericii de după Edictul de toleranţă de la Mediolanum. Este vorba despre descoperirea Lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul de către Sfânta Împărăteasă Elena, în anul 326, şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perşii păgâni, la anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor, la 14 septembrie 630.
După mărturia unei cronici anonime, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ar fi luat fiinţă în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfinţirea celebrei bazilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, fiind adunaţi acolo cu acel prilej mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, ca să-l vadă şi să-l venereze toţi cei de faţă. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a Înălţării sau Arătării Sfintei Cruci.
Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început, Înălţarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până la 634 (635), când a fost adus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă, s-a păstrat, de altfel, acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a extins şi în părţile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire şi dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol, generalizându-se treptat, până în secolul VI, în toată Biserica de Răsărit. În calendarul roman, sărbătoarea a fost introdusă de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeană, Înălţarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sărbători mai mari şi are dată variabilă, fiind sărbătorită în duminica cea mai apropiată de 14 septembrie (între 11-17 septembrie).
Crucea este simbolul cel mai important al creştinilor, iar semnul crucii este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii.
Unind cele trei degete mărturisim credinţa noastră în Sfânta Treime, Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar Întreit în Persoane într-o Unitate deplină. Însemnând fruntea cu semnul crucii spunem în numele Tatălui, adică îl mărturisim pe Dumnezeu Tatăl ca principiu, aşa cum fruntea este lăcaşul minţii, tot aşa şi Dumnezeu Tatăl este principiu în Sfânta Treime. Dar Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul în lume din iubire, însemnăm apoi inima care estre lăcaşul iubirii, coborârea aceasta exprimă tocmai actul Întrupării. Mântuitorul a venit în lume ne-a mântuit, apoi S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, de aceea noi însemnăm umărul drept, nu umărul stâng. Dumnezeu Tatăl (Mitropolitul Ardealului a rostit aceste cuvinte însemnându-se cu semnul sfintei cruci, ducând mâna la frunte – n.r.) trimiţând pe Fiul în lume care ne-a mântuit (ducând mâna în jos), Fiul S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (ducând mâna la umărul drept) şi a biruit pe vrăjmaşi (ducând mâna la umărul stâng). Lăsăm mâna în jos şi spunem Amin, adică aşa să fie. Duhul Sfânt ne pecetluieşte nouă umerii noştri care este semnul puterii” .
La Utrenia praznicului Înălţării Sfintei Cruci, a doua mare sărbătoare a anului bisericesc, Sfânta Cruce se scoate în mijlocul lăcaşului de cult. Aceeaşi ceremonie se mai oficiază şi în a treia duminică a Postului Mare.
De sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci sunt legate numeroase tradiţii. În popor, în această zi se fac prognoze meteorologice şi agrare şi se culeg plante de leac.
Sursa: basilica.ro
.jpg)
.jpg)
