Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
I S P I T Ă
Motto: Să nu uiţi: Diavolul ispiteşte, dar nu poate sili, cere
consimţământul, dar nu poate constrânge.
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Ispită - ispitire se referă la tentaţia, piedica, încercarea pe care o
suferă cineva şi prin care este împins în păcat. Acest fel de încercare nu
vine de la Dumnezeu, ci de la satana. Dumnezeu doar îngăduie ispitele,
respectând libertatea omului. Uneori în traducerile româneşti termenul
grecesc este redat prin încercare voită de Dumnezeu, pentru dovedirea şi
întărirea credinţei ca în cazul lui Avraam, ca în cazul dreptului Iov şi
altor sfinţi. Ispita vine prin pofta fiecăruia: „Nimeni să nu zică atunci
când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu
nu este ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare
este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa“ (Iacov 1:13-14).
Ispita vine şi de la diavolul: „Cine săvârşeşte păcatul este de la
diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta
S-a arătat Fiul lui Dumnezeu ca să strice lucrurile diavolului“
(1Ioan 3:8). Deci la originea ispitei este pofta sau plăcerea, păcatul şi
„diavolul care de la început a fost ucigător de oameni“ (Ioan 8:44).
Dumnezeu a fost ispitit de evrei în pustiul Arabiei, după ce i-a scos
din Egipt prin atâtea minuni: i-a hrănit cu mană cerească, i-a adăpat cu
apă izvorâtă din stâncă etc. şi totuşi, au cârtit învârtoşaţi la inimă. De
aceea i-a şi pedepsit să moară muşcaţi de şerpi: „Nici să ispitim pe
Domnul, precum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi“
(1Corinteni 10:9).
Nici Domnul Iisus Hristos n-a ispitit pe nimeni, dar El a fost ispitit
de mulţi şi în diferite rânduri. Mai întâi a fost ispitit de diavolul: „Atunci
Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.
Şi după ce a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi
apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui
Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând,
a zis: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu“... (Matei 4:1-4).
Iisus Hristos a fost ispitit şi atunci când mulţimile hrănite de El cu
pâinile şi peştii înmulţiţi au voit să-l proclame apoi rege, când a intrat în
Ierusalim călare pe mânzul asinei, smerit şi spre a împlini proorociile
(Ioan 12:12-15). Ispită a fost şi acuzaţia adusă îndeosebi de farisei,
cărturari, irodieni şi saduchei, în diferite împrejurări ca să-l prindă în
cuvânt spre a-I găsi vină: „Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta, nu
scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“ (Matei
12:24). De aceea le spune: „Ce mă ispitiţi făţarnicilor?“ (Matei 22:18).
De asemenea a fost ispitit de căpeteniile iudeilor când era pe Cruce:
„Dacă este regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce şi vom crede
în El“ (Matei 27:42).
Îndată după Botezul Său, Iisus Hristos S-a îndreptat spre post şi
rugăciune. Diavolul a venit să-L ispitească, însă El ca un miel blând, dar
cu tăria Stăpânului, a alungat de la Sine toată ispitirea vrăjmaşului. Cele
trei ispite cu care diavolul L-a ispitit pe Domnul nostru Iisus Hristos
sunt:
· Lăcomia pântecelui, prin ispitirea cu pâine;
· Slava deşartă, prin ridicarea pe aripa Templului;
· Avariţia, prin aceea că Satan L-a ispitit prin oferirea bogăţiilor
întregii lumi;
Diavolul crezând că Noul Adam, Iisus Hristos este numai om cu
puteri supranaturale, nu Dumnezeu-întrupat s-a apropiat de El în pustiul
Carantaniei, ca şi oarecând de Adam în Eden oferindu-I toate splendorile
acestei lumi. La această ofertă Domnul răspunde: „Înapoia Mea Satano,
Domnului, Dumnezeului tău trebuie să te închini“ (Matei 5:10).
Sfinţii Apostoli au trecut şi ei prin multe încercări şi ispite de tot
felul. Mai întâi rămânând cu Iisus Mântuitorul lor, până la sfârşit, în toate
încercările Lui şi apoi „încercările de foc“: bătăi, primejdii de moarte,
prigoane, închisori, prin care au trecut în timpul misiunii lor până la
martiriu. Însă încercările de acest fel le-au adus nu numai biruinţa în
această luptă a credinţei, ci şi cununa dreptăţii şi a vieţii veşnice: „De
acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în
ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci tuturor celor
ce au iubit arătarea Lui“ (2 Timotei 4:8).
Cel care ispiteşte pe toţi oamenii, direct sau indirect, prin alţii, este
diavolul. De aceea ne îndeamnă Mântuitorul să veghem şi să ne rugăm
pentru a fi izbăviţi de cel rău: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi
în ispită. Căci duhul este osârduitor, iar
trupul neputincios“ (Matei 26:41). Şi tot aşa
şi Sfinţii Apostoli, după ce ei înşişi au fost
ispitiţi şi „cernuţi ca grâul de satana“ (Luca
22:31), îndeamnă pe fiii lor duhovniceşti să
privegheze şi să stăruie în rugăciuni ca să nu-i
biruie ispititorul diavol, care, „umblă răcnind
ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (1 Petru
5:8).
Unii au ispita bogăţiei şi a multor pofte vătămătoare „Cei care vor
să se îmbogăţească, dimpotrivă , cad în ispită şi în cursă şi în multe
pofte nebuneşti şi vătămatoare, ca unele care cufundă pe oameni în
ruină şi în pierzare“ (1 Timotei 6:9) din care pricină mulţi au căzut şi
s-au rătăcit din credinţă. Dumnezeu nu îngăduie însă ispite sau încercări
peste puterile omeneşti, ci odată cu ispita îngăduită, El dă şi puterea de a
o birui: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea
omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să
fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi
scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (1 Corinteni 10:13).
De aceea Sfântul Iacov spune: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii
mei, când cădeţi în felurite ispite“ (Iacov 1:2); „Fericit bărbatul care
rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a
făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El“ (Iacov 1:12).
Ispitele prin plăcere şi ispitele prin durere
Sufletul omului este mai de preţ decât toate comorile lumii, pentru
că în el este sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii, adică
îndumnezeirea omului prin Har. În cale stă însă infirmitatea firii şi o
putere potrivnică (diavolii), care caută să frâneze sufletul de la un zbor
mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale,
Dumnezeu S-a făcut Om şi ca Om l-a biruit pe ispititorul, învăţându-ne şi
pe noi să luptăm. Tot războiul potrivnicului urmăreşte scoaterea
sufletului din ascultarea de Dumnezeu. Diavolul are două feluri de
ispite: prin durere şi prin plăcere. Avem pilda firii omeneşti a lui Iisus
Hristos. Însuşi Mântuitorul a trecut prin două ispite: întâia ispită prin
plăcere în pustiul Carantaniei, iar cea de-a doua prin încercările supreme
din vremea patimilor şi a morţii de pe Sfânta Cruce. Iisus a biruit cele
două ispite prin respingerea plăcerii şi prin acceptarea durerii. Cu
primele, diavolul umblă să ne amăgească, iar cu celelalte să ne
constrângă să socotim plăcerea ca „bine“ şi durerea ca „rău“. Cu
această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă
comodă în veacul acesta. Am putea spune că ispitele aleg credincioşii de
necredincioşi. Într-unii, ispitele desăvârşesc ascultarea şi dragostea de
Dumnezeu în suflet, iar în alţii le şterg pe acestea şi pun în loc ascultarea
şi dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea ce este în inima omului:
„Drepte sunt căile Domnului, şi cei drepţi merg pe ele în bună pace,
iar îndărătnicii pe aceleaşi căi se poticnesc şi cad“ (Osea 14:10). Viaţa
duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinţei.
Avva Pimen spune că cele trei arme ale sufletului sunt: „înjosirea în
faţa lui Dumnezeu, dispreţul faţă de sine şi lepădarea voinţei
proprii“. Să nu fim nepăsători faţă de săvârşirea poruncilor lui
Dumnezeu, nici să nesocotim vreuna din ele, ci să ne străduim să le
împlinim pe toate deopotrivă, ca nu cumva să rămânem afară din cămara
cea de nuntă din pricina nesocotinţei şi să răbdăm cu bucurie ispitele. În
calea Domnului să fii neclintit şi neabătut, nici de plăcere, nici de
durere.
Mecanismul ispitirii
Mecanismul ispitirii cuprinde un număr de şase etape:
1. Momeala sau atacul. Sfântul Filotei Sinaitul dă acesteia o
definiţie preluată de la Sfântul Ioan Scărarul: „Atacul este gândul
simplu sau chipul lucrului născut de curând în inimă, ce se arată
minţii“. Este, adică, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „ceea ce
ne pune simplu vrăjmaşul înainte“. Sfântul Marcu Ascetul arată că
momeala este „arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui
gând“. Spunând, în altă parte, că atacul este „o mişcare fără imagini a
inimii“, el nu vrea să spună că este cu totul lipsit de vreo imagine
(aceasta, de altfel, ar contrazice cealaltă definiţie), ci că această imagine
(sau acest gând) nu se mişcă în acel moment în nici un fel şi de aceea
poate fi asemănată cu un impuls iniţial, sau, cum spune acelaşi Sfânt
Părinte, este o „primă răsărire“.
2. Însoţirea. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte ca „primirea
gândului pe care ni l-a adus vrăjmaşul“, iar Sfântul Ioan Scărarul
spune, mai precis, că ea este „convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip
pătimaş sau nepătimaş“. Această precizare ne arată că trebuie deosebite
două trepte ale însoţirii: pe una, are loc simpla convorbire cu gândul,
când omul se opreşte asupra gândului şi-l ţine, vorbind cu el, dar „fără
patimă“, adică fără a se însoţi în vreun fel cu el; pe a doua se produce
însoţirea propriu-zisă, când omul intră într-adevăr în legătură cu gândul,
se alipeşte de el şi se uneste cu el, desfătându-se cu el. Iar de atunci, după
cum arată Sfântul Isihie Sinaitul, omul îşi amestecă propriile gânduri şi
imagini cu cele semănate de diavoli. Din pricina acestei uniri, nălucirea,
sau gândul diavolesc, „creşte şi sporeşte şi mai mult, ca să pară minţii,
care a primit-o şi pe care a prădat-o, vrednică de iubit, frumoasă şi
plăcută“, lucru care nu este departe de a se lăsa omul cu totul prins de
ea. Dar în acest moment, chiar dacă omul s-a alipit de gând, încă nu se
cheamă că l-a primit cu totul.
3. Consimţirea sau încuviinţarea este „învoire cu plăcere a
sufletului cu ceea ce s-a arătat“. În acest moment, omul se învoieşte
deplin cu gândul, primeşte să-l urmeze şi să-l „treacă în faptă“,
predându-se cu totul plăcerii născute din el.
4. Robirea. Odată gândul primit cu toată voia, omul devine rob al
lui. Sfântul Ioan Scărarul defineşte robirea ca „tragerea cu sila şi fără
voie a inimii, sau însoţirea stăruitoare a inimii cu lucrul acela şi
pierderea stării noastre celei bune“.
5. Făptuirea. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte ca „lucrarea
însăşi a gândului pătimaş cu care ne-am învoit“. Încuviinţând gândul
şi fiind înrobit de el, omul trece la faptă şi lucrează păcatul.
6. Patima. Repetarea consimţirii cu un acelaşi gând duce la naşterea
acelei patimi care-i corespunde sau, contribuie la întărirea ei. Sfântul
Ioan Scărarul o defineşte astfel: „propriu-zis patima este ceea ce se
încuibează în curs de vreme lungă în suflet, în chip pătimaş şi duce
la o deprindere prin obişnuinţă cu ea, încât se porneşte de bună voi
de la sine spre fapte“. De-a lungul acestei înlănţuiri, vinovăţia omului
nu este una şi aceeaşi.
a. Momeala nepăcătoasă şi nevinovată. Într-adevăr, aşa cum am
văzut, ea nu ţine de voia omului şi nu stă în puterea noastră de a ne feri
de atacurile diavolilor. De aceea nu suntem în nici un fel răspunzători de
apariţia ei. Adam în rai a suferit ispita de la diavol. Hristos Însuşi a fost
ispitit, El, Care nicicum n-a păcătuit vreodată.
b. În ceea ce priveşte însoţirea, ea poate fi lipsită de păcat, căci, în
primul moment, omul poate vorbi cu gândul fără să se alipească de el în
vreun fel, ci, după cum vom vedea, cu scopul de a-l alunga.
c. Consimţirea este cu adevărat păcat, şi pe ea se străduiesc diavolii
s-o câştige. Atâta vreme cât omul nu a consimţit, el este liber şi nesupus
puterii diavolilor, care se mărgineşte la momeală. Dar odată
consimţământul dat, el a şi căzut în greşeală, devine rob al gândului,
care-l târăşte cu sila, nemaiputând face nimic pentru a se întoarce de la
el.
Dezvăluind mecanismul ispitei, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că,
dacă nu stă în puterea noastră să ne ferim de momelile diavolilor, de noi
depinde cu totul dacă le primim sau le alungăm. Ei arată de asemenea că
până la un anumit moment al acestui proces, adică până la consimţire,
stă în puterea omului să se ferească de a cădea în robia cugetelor şi că,
după aceea, îşi pierde această putere. În felul acesta omul ştie exact care
este momentul în care poate opri acest mecanism. Astfel, Sfântul Ioan
Gură de Aur scrie că: „Dintre toate gândurile rele, unele nici nu pot
să treacă pragul sufletului nostru, dacă-l îngrădim cu bune
metereze. Altele, după ce s-au ivit în noi, dacă nu ne îngrijim, cresc şi
sporesc, dar dacă ştim ce trebuie să facem, adică să nu le lăsăm să
crească, ele pot fi de îndată înăbuşite şi nimicite. În sfârşit, altele se
nasc, cresc şi chiar ajung fapte ale răutăţii şi strică cu totul sănătatea
sufletului nostru, dacă lipsa noastră de grijă este peste măsură de
mare“. Aşadar, cunoaşterea acestui proces înlesneşte aplicarea unei
strategii potrivite pentru a stăvili năvala gândurilor rele şi meşteşugirile
diavoleşti care le insuflă.
Unii cad biruiţi, iar alţii biruiesc
Diavolul priveghează veşnic şi insistă în a ispiti prin toate mijloacele
lui viclene. Unii cad biruiţi, iar alţii biruiesc asupra lui. O istorioară din
Pateric ne spune că un sfânt părinte a văzut într-o vedenie o
mănăstire unde călugării se osteneau prin rugăciuni, post şi muncă.
Mulţime de diavoli se luptau cu ei, aruncând săgeţi de mânie,
desfrânare, lăcomie, mâhnire, iubire de arginţi, lene şi altele la fel.
Mergând mai departe, a văzut în oraş oamenii care chefuiau,
desfrânau, jucau, huleau şi deasupra lor se afla un singur diavol
întunecat care lenevea. Din când în când, acel diavol se uita la
mulţimea de oameni păcătoşi, zicând: „Merge treaba! Ai mei
sunteţi!“.
Astăzi voi părăsi păcatul şi mâine să fie voia lui Dumnezeu
Iată cât de frumos scrie despre sminteală în rugăciunea regelui
Manase: „...Multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi
a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii nedreptăţilor mele.
Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul
meu şi nici nu am loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut
rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale,
ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile...“.
De neuitat este şi acest fragment din paraclisul Maicii Domnului:
„Împresurări, necazuri şi nevoi m-au aflat, Maică Prea Sfântă şi
primejdii ale vieţii şi ispite de pretutindeni m-au înconjurat. Ci,
ajută-mă şi mă sprijineşte sub acoperământul tău cel puternic“.
Trebuie ştiut că atunci când creştinul este hotărât să se lase de păcate, nu
cedează ispitelor diavolului. Aşa spunea un creştin că îl ispiteau
gândurile de la dracii care îi şopteau: „Lasă astăzi, că ai să te pocăieşti
de păcate începând de mâine!“ Iar el, hotărât, îi răspundea: „Astăzi voi
părăsi păcatul şi mâine să fie voia lui Dumnezeu!“.
Cât de mare poate fi o ispită?
O femeie, a mers la o vrăjitoare, căreia îi slujeau mulţime de diavoli,
ca să farmece un băiat anume, pentru a se căsători cu ea. Vrăjitoarea i-a
cerut o sumă mare de bani, încredinţând-o că are diavoli care o pot ajuta
să-şi îndeplinească dorinţa. Tânărul, fiind un om foarte credincios, prin
purtarea de grijă a lui Dumnezeu a aflat despre acest plan drăcesc. S-a
dus la părintele lui duhovnic, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Părintele l-a
îndemnat să se roage, să postească, să facă metanii şi să fie fără frică,
căci puterea Duhului Sfânt îl va păzi. Vrăjitoarea a trimis noaptea 3
diavoli asupra tânărului, dar aceştia s-au întors ruşinaţi, neputându-se
apropia de el. Vrăjitoarea a trimis noaptea următoare mai mulţi diavoli,
care însă au fost şi ei alungaţi de puterea dumnezeiască. A întrebat
vrăjitoarea pe diavoli: „De ce nu aveţi putere asupra acelui tânăr?“
Iar diavolii i-au răspuns: „Noi nu avem nici o putere asupra
credincioşilor smeriţi, care postesc, se roagă, sunt spovediţi şi
împărtăşiţi
Ispitele şi lupta cu ele
Nu are rost să ne îngrozim de ispitele vrăjmaşului. Nu au nici o
putere. Ne tulbură, ne provoacă, dar nu ne
determină. Lucrarea noastră este ca, îndată
ce le observăm, să le respingem. Dacă vin
iarăşi, iarăşi să le respingem şi sub nici o
formă să nu cădem în ele. Să le
supraveghem şi să le facem faţă. În timpul
atacului ispitei trebuie să cădem în genunchi
şi să ne rugăm. Să ne deprindem cu
rugăciunea lui Iisus (Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieştemă
pe mine, păcătosul), căci ea alungă toate oştile vrăjmaşului.
Rugăciunea lui Iisus săvârşită permanent în inimă, usucă desfrâul,
potoleşte furia, alungă mânia, înlătură tristeţea, îndepărtează
obrăznicia, nimiceşte melancolia, alungă lenea, luminează mintea,
naşte zdrobire de inimă. Invocarea continuă a numelui lui Iisus este o
practică foarte veche în asceza creştină. Trebuie să ne păzim mintea.
Gândurile pot fi bune sau rele. Pe cele rele să le alungăm. De cum se
iveşte o ispită s-o curmăm îndată cu Rugăciunea lui Iisus ca şi cu o sabie.
Când vor veni pornirile lăuntrice rele, care ne tulbură, imediat să
coborâm cu atenţia în inimă şi să stăm acolo, respingând pornirile cele
rele prin încordarea voinţei, şi mai ales prin rugăciunea către Domnul. În
faptul că au loc atacuri, nu avem nici o vină. Inima din această pricină
devine necurată şi îşi pierde îndrăzneala către Domnul.
Suntem cu toţii neputincioşi, supuşi greşelii
Când ispita se află în faţa sau în preajma noastră, ea va căuta
negreşit să-şi găsească sprijin în pornirea noastră spre păcat şi va
determina în noi un anumit impuls. Acesta s-ar putea să fie, la început
insesizabil, dar dacă se dezvoltă va prinde putere în noi, ne va lua în
stăpânire şi va putea să ne ducă până la marginea pieirii. Uneori
impresiile ispititoare pot acţiona foarte repede, fără să-ţi dai seama, cum
se spune fără să-ţi treacă prin minte că pot să te vatăme; într-o clipă
întunecă mintea şi schimbă starea inimii. Cuviosul Pimen cel Mare
spunea: „Este bine să eviţi cauza păcatului“. Omul aflat în preajma
cauzei păcatului este asemenea celui ce stă pe buza unei prăpăstii adânci;
oricât ar încerca el să evite căderea, vrăjmaşul îl poate împinge oricând
în prăpastie. Cauzele sau pricinile păcatului în care se pot isca ispitele
sunt următoarele: vinul, femeile, bogăţia, vitalitatea prisositoare a
trupului, puterea şi onorurile. Sfântul Isaac Sirul spune că „acestea nu
sunt propriu-zis păcate, dar din cauza lor firea noastră poate fi uşor
atrasă spre păcat, de aceea omul trebuie să se apere de ele, cât mai
stăruitor cu putinţă“. Patimile sunt viclene şi flămânde!
Ispitirea din cele opt părţi
Părintele Ilie Cleopa ne îndeamnă să cunoaştem meşteşugul
războiului nevăzut şi să vedem din câte părţi suntem atacaţi în lupta
noastră duhovnicească de fiecare ceas şi minut. Şi fiindcă nu tot cel ce se
luptă se încununează, avem trebuinţă de mare trezvie şi grijă în toată
vremea luptelor celor de gând şi asupra dracilor care ne dau război,
ispitindu-ne din cele opt părţi: din spate, din faţă, din stânga, din dreapta,
de sus, de jos, dinăuntru şi dinafară.
Ispita din spate. Diavolul îţi aduce aminte păcatele pe care le-ai
făcut înainte, ca să-ţi spurce mintea cu ele; poate ai înjurat, poate ai
desfrânat, poate ai furat şi tu te-ai pocăit, dar îţi aduce iar aminte.
Memoria noastră este ajutată de imaginaţie şi împinge la relele ce le-am
făcut, când ne-am petrecut viaţa fără grijă şi fără paza minţii. Diavolul
vrea să-ţi aduci aminte de ele, poate le vei mai face. Când vezi că
diavolul îţi aduce în minte gândurile care le-ai părăsit şi păcatele care nu
le-ai mai făcut, să ştii că te ispiteşte din spate, cu cele ce le-ai uitat. El
vrea să ţi le amintească, ca să te ispitească cu ele.
Ispita din faţă. Când ne tulburăm cu mintea pentru cele ce ne
închipuim că vor veni asupra noastră, suntem ispitiţi din faţă. „Măi, am
să îmbătrânesc; o să vină o boală; o să vină un război; cutare mă
pândeşte să-mi facă rău; o să-mi iasă înainte, o să-mi fure...“, şi
începi a te tulbura cu mintea de cele care crezi că or să vină asupra
ta. Şi te tulburi degeaba, pentru că nimeni nu ştie ce are să fie. Dar
vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Aceaste
închipuiri le aduce vrăjmaşul în mintea noastră cu scopul de a ne tulbura
şi a ne înspăimânta de cele ce credem că vor veni asupra noastră. La
acele ispite avem cuvântul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de
mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea
ei.
Ispita din stânga. De câte ori vom cunoaşte păcatul şi totuşi ne vom
lăsa momiţi de el şi îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta,
atunci ne ispitim din stânga. Eu ştiu că-i păcat să mănânc mult, dar
mănânc mult; eu ştiu că-i păcat să beau, dar beau; eu ştiu că-i păcat să
urăsc pe cineva, dar urăsc; eu ştiu că-i păcat să vorbesc de rău, dar
vorbesc; eu ştiu că-i păcat să ţii minte răul, dar ţin minte; eu ştiu că-i
păcat să fiu desfrânat sau să fur sau să înjur sau să fumez, dar mă las
biruit şi fac aceste păcate. Aşa suntem ispitiţi din stânga, prin chipul cel
arătat al răutăţii.
Ispita din dreapta. Ispita din dreapta este de două feluri. Prima
este atunci când credem în vise şi în vedenii şi, crezând în ele, suntem
înşelaţi de draci. Dracii pot lua chip de îngeri ai luminii, chipul lui
Hristos, chipul Maicii Domnului, al mucenicilor, precum zice Sfântul
Apostol Pavel: „Nu este de mirare, deoarece însuşi Satana se preface
în chip al luminii“ (2 Corinteni 11:14). Când credem în năluciri şi în
vise suntem ispitiţi din dreapta. Ispită de dreapta este şi atunci când
facem o faptă bună cu scop rău şi nu spre slava lui Dumnezeu, şi nu
avem smerenie.
Ispita de sus. Ispita de sus este tot de două feluri. Când începem o
nevoinţă mai presus de puterea noastră fizică şi intelectuală. Nevoinţa
trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia.
Nimeni nu are voie să ia o nevoinţă mai presus de puterea lui. Sfântul
Vasile cel Mare spune: „Măsura înfrânării se ia după puterea
fiecăruia. Nu toţi pot să postească la fel, sau să facă metanii la fel,
sau să facă milostenie“. Fiecare după măsura şi puterea lui să facă fapte
bune. Ispita de sus este şi atunci când iscodim Sfintele Scripturi mai
presus de puterea înţelegerii noastre. Sfântul Grigorie de Nyssa spune:
„Nu spargeţi oasele Scripturii, având dinţii înţelegerii, de lapte!“ Că
vrem să ne băgăm în lucruri pe care nu le înţelegem şi pe care nu le-am
citit la Sfinţii Părinţi şi n-au tâlcuirea celor mai mari teologi ai lumii. O
iscodire ca aceasta vine din mândrie şi, dacă cineva nu se va smeri,
ajunge la nebunie, la hulă şi la eres. Cu ispita de sus au fost înşelaţi toţi
sectanţii, toţi ereticii de la începutul lumii, pentru că au vrut să înţeleagă
Sfânta Scriptură după mintea lor.
Ispita de jos. Ispita de jos este atunci când nu vrem să facem fapta
bună după puterea noastră. Eu aş putea să postesc până seara, dar mă
lenevesc. Eu aş putea să fac milostenie mai multă, dar mă zgârcesc.
Eu aş putea să fac metanii mai multe, dar nu fac. Eu aş putea să
priveghez mai mult dar nu priveghez. Eu aş putea să mă rog mai
mult, dar nu mă rog.
Ispita din afară. Ispita din afară vine prin cele cinci simţuri, adică
prin vedere, auz, gust, miros şi pipăit, care se numesc la Sfinţii Părinţi
„ferestre ale sufletului“. Prin aceste cinci simţuri, omul primeşte mari
păcate în sufletul lui, dacă nu are trezvia atenţiei şi paza minţii. Cele
cinci simţuri sunt cinci şovoaie fireşti ale noastre, prin care diavolii
toarnă în sufletul nostru tot felul de patimi şi răutăţi. Mai folosesc
diavolii şi o altă ispită mai mare decât cele cinci simţuri: imaginaţia.
Imaginaţia este mai subţire decât cele cinci simţuri, dar mai groasă decât
mintea. Ea prinde cele cinci simţuri şi dă război sufletului. De aceea este
mai greu să păzeşti imaginaţia decât cele cinci simţuri, decât însăşi
mintea.
Ispita dinăuntru. Dinăuntru ies toate păcatele noastre, adică din
inimă ies preacurviile, uciderile, mândria, jignirile, ura, răzbunarea,
viclenia, toate ca dintr-un iad ies din inima noastră. Sfântul Clement
spune: „Pune străjer la poarta inimii tale, ca să nu primească nici pe
cele ce vin din afară, nici pe cele dinăuntru!“. Pe cele ce vin dinăuntru
să le oprim cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!“, iar pe cele ce vin
dinafară cu cugetarea la muncile iadului şi la fericirea raiului.
Cele patru ispite ale omului din vremea morţii
În vremea morţii noastre spaima va fi mare, căci satana, luptă cu noi
toată viaţa noastră să ne ducă prin păcat la iad, dar niciodată nu dă atâta
luptă ca în vremea morţii. Aceste patru asupriri primejdioase sunt:
1. Războiul împotriva credinţei. Să nu dăm loc în inima noastră
gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: De se va
sui peste tine duhul celui puternic (adică al vrăjmaşului), să nu-ţi laşi
locul tău. Şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoiala, nu-l băga în
seamă, să nu-i răspunzi şi pururea să fii în gând cu rugăciunea către
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
2. Războiul împotriva nădejdii. Când ne războieşte vrăjmaşul cu
deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu,
Care a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii.
3. Războiul împotriva smereniei. Când ne va da diavolul război cu
slava deşartă şi cu mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă şi să
punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem
cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor noastre, dar să nu
deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Duh prin
gura Proorocului David: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi
nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul“.
4. Războiul prin nălucirile cele de multe feluri. Iar dacă ne vor da
nouă diavolii război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de
lumină, să stăm neclintiţi şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în
întunericul vostru, că mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinţă
în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de milostivirea Lui“. Şi
să nu uiţi că dacă în ceasul acela vei cere prin rugăciune, ajutorul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, te va izbăvi şi va aduce peste
sufletul tău mila ei şi îndurarea Preaputernicului Dumnezeu.
„ ...Şi nu ne duce pe noi în ispită... “
În rugăciunea „Tatăl nostru“ spunem: „...Şi nu ne duce pe noi în
ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean... (Matei 6:13). Oare ne ispiteşte pe
noi Dumnezeu? Nu! Dumnezeu nu ne ispiteşte pe noi. El doar îngăduie
ispitele, cu scopul de a ne oţeli în lupta împotriva răului şi de a ne face să
stăruim în bine, asigurându-ne astfel mântuirea: „Fericit bărbatul care
rabdă ispita“ (Iacob 1:12), căci „Cel care va răbda până la sfârşit
acela se va mântui“ (Matei 10:22).
Dumnezeu nu îngăduie să fie ispitiţi toţi oamenii la fel. Asupra
celor smeriţi şi blânzi şi care îşi cunosc bine neputinţa şi nimicnicia lor,
Dumnezeu nu îngăduie ispite prea mari. Sfântul Isaac Sirul ne spune:
„Ispitele care vin asupra celor smeriţi de la toiagul cel duhovnicesc,
spre sporirea şi creşterea sufletului, sunt acestea: nehotărârea,
îngreunarea trupului, slăbănogirea mădularelor, trândăvirea,
zăpăceala cugetării, părerea neputinţei trupeşti, împuţinarea
nădejdii, întunecarea gândurilor, lipsirea ajutorului omenesc, lipsa
celor de trebuinţă...“.
„Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Matei 4:7)
O istorioară ne spune că o dată a început să plouă cu găleata şi s-a
pornit un potop de ape aproape ca pe vremea lui Noe. Un creştin ortodox
nu a vrut să plece din faţa inundaţiilor împreună cu ceilalţi consăteni, ci a
rămas lângă căsuţa lui, rugându-se la Dumnezeu. Apele au crescut până
la streaşină, iar el a fost obligat să se urce pe casă. A apărut o barcă cu
oameni necunoscuţi lui care l-au chemat să se urce pentru a-şi salva
viaţa. El le-a spus că rămâne acolo fiindcă are încredere că Dumnezeu va
face ceva să-l scape. Cei cu barca au plecat. Apele au continuat să
crească ajungând până la jumătatea acoperişului casei. A apărut a doua
barcă, cu alţi oameni, care l-au chemat să se urce, fiindcă nu mai era mult
până când casa ar fi fost acoperită cu totul de ape. Şi acum creştinul a
refuzat să urce pe motiv că Dumnezeu nu-l poate părăsi, fiindcă se roagă
Lui. Au plecat şi aceşti oameni cu barca lor cu tot. Apele au crescut până
în vârful casei încât numai coşul de fum se mai vedea. Pe acest coş se
suise omul când a apărut o a treia barcă cu oameni pe care nu-i mai
văzuse niciodată şi care l-au chemat să se urce în barcă, fiindcă nu mai
era mult şi s-ar fi înecat. Pentru a treia oară creştinul a spus că nu se urcă
în barca lor, fiind sigur că Dumnezeu va face o minune şi-l va salva.
Apele au crescut, au acoperit casa şi creştinul s-a înnecat. Ajungând
sufletul creştinului la judecată, Dumnezeu i-a spus: „Cele trei bărci Eu
le-am trimis să te ia de acolo, dar tu M-ai ispitit şi de aceea ţi-ai
pierdut mântuirea sufletului“.
Iubiţi credincioşi,
De la primii oameni până la sfârşitul veacurilor, toţi suntem
într-o neîncetată luptă cu ispitele diavoleşti, care încearcă fără odihnă să
ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului. Aşa cum aurul se
lămureşte în focul cuptoarelor, aşa şi noi trebuie să fim încercaţi în focul
ispitelor. Ispitele ne vin de la lume, de la trup şi de la diavol. Dacă
omul este cu luare aminte asupra sa, ispitele diavolului nu-i pot face nici
un rău pentru că ele nu pot constrânge voia liberă a omului, de care nici
Dumnezeu nu se atinge. Mijloacele cele mai eficace pentru învingerea
ispitelor sunt rugăciunea şi postul, recomandate de Mântuitorul: „Dar
acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“
(Matei 17:21). Diavolul nu ne poate ispiti decât cu învoirea lui
Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu nu voieşte răul, dar îngăduie ispitele
(încercările) ca pe nişte osteneli şi trepte ale pocăinţei, lucru care ne este
spus şi de Sfântul Isaac Sirul: „Nu lasă Dumnezeu ca de zidirea Lui
să se apropie puterea dracilor şi a oamenilor şi să-şi împlinească în
ea voia lor“. Acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc, iar acolo
unde nu există diavol, este firesc să nu existe ispite.
Odată un pustnic a silit un diavol să spună: „Sfinte Dumnezeule...“.
A spus diavolul: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de
moarte“, dar nu spunea „miluieşte-ne pe noi“. Cuvântul „miluieştene“
are smerenie şi sufletul care îl rosteşte primeşte mila cea mare a lui
Dumnezeu.
Ispitele şi încercările noastre nu au încetat. Dar oare Dumnezeu le
îngăduie în zadar? Nu le îngăduie în zadar, ci pentru că ne iubeşte. Prin
încercări ne face curaţi şi strălucitori ca diamantul şi ne deschide drumul
spre Împărăţia cerurilor. „Vehiculul“ cu care se ajunge acolo este
răbdarea. Iar răbdarea se poate obţine numai prin încercări, prin ispite.
Acum înţelegem cuvântul unui bătrân din Pateric: „Pomii de pe văile
nebătute de vânturi puternice au rădăcini slabe“, ca şi pe cel al
Sfântului Macarie: „Ce ştie acela care n-a fost ispitit?“. Iată de ce ne
sunt trimise ispitele. Dacă dedicăm mai mult timp lui Dumnezeu citind
din Biblie şi din cărţile creştin-ortodoxe, gândurile dumnezeieşti îşi vor
face loc în mintea noastră. Când te rogi vorbeşti cu Dumnezeu, iar când
citeşti din Biblie vorbeşte Dumnezeu cu tine. Primul lucru pe care
trebuie să-l facă creştinul ortodox este să vină Duminica la Sfânta
Biserică şi să participe la Sfânta Liturghie, fiindcă Biserica nu este numai
casa lui Dumnezeu ci este şi „uşa cerului“. Un lucru foarte grav este că
unii se rătăceasc spiritual chiar atunci când calea cea dreaptă, adică
ortodoxia este lângă ei. Noi cei ce suntem învăluiţi de ispite ca nişte
neputincioşi ne rugăm Ţie, Doamne, să ne întăreşti cu puterea Ta să
venim la pocăinţă şi să dobândim iertarea greşalelor noastre
lăudându-te: Slavă puterii Tale Doamne, iubitorule de oameni!
Adam şi Eva au căzut din starea primordială prin ispita divolului.
Sfinţii Părinţi arată căderea îngerilor răi ca fiind veşnică: „Atunci va zice
(Dumnezeu) celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor săi“ (Matei
25:41). Căderea lor este veşnică pentru că nu au fost ispitiţi de nimeni.
Neputinţa mântuirii se găseşte în natura lor, fiind lipsiţi de orice
înclinaţie spre bine şi de aici rezultă neputinţa pocăinţei.
Dumnezeu nu lasă oamenii să fie isptiţi peste puterile lor de
rezistenţă. Omul poate rezista ispitei, pentru că prin ea nu se atinge
libertatea lui. Cu Hristos el poate birui ispita celui rău: „În sfârşit
fratilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei lui. Îmbrăcaţi-vă
cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor
diavolului“ (Efeseni 6:10-11). În special privegherea, rugăciunea, postul
şi harul lui Dumnezeu înving orice ispită diavolească.
„Înapoia Mea Satano, Domnului, Dumnezeului tău
trebuie să te închini“ (Matei 5:10).
Temeiul posibilităţii mântuirii îl constituie faptul că păcatul lui
Adam nu constituie o cădere radicală, ca aceea a îngerilor răi. Îngerii răi
au căzut în păcat din proprie iniţiativă şi prin sine, fără nici o ispită din
afară. Omul însă n-a căzut numai prin sine, ci fiind amăgit de diavolul.
Revolta îngerilor răi este îndreptată direct împotriva lui Dumnezeu,
numai prin voinţa lor, pe când la om, răzvrătirea este însoţită de pofta
senzuală, trezită din exterior şi ducând la întunecarea minţii. Îngerii răi sau
împietrit în rău şi au devenit duşmanii lui Dumnezeu. În omul căzut,
chipul lui Dumnezeu nu s-a desfiinţat ci numai s-a alterat, iar mustrarea
de cuget a rămas şi năzuinţa după adevăr şi binele n-a dispărut.
● Odată cu căderea în păcat a protopărinţilor noştri se alterează
chipul lui Dumnezeu în om. Se alterează firea umană, se întunecă mintea
cu privire la adevărul religios, slăbeşte voinţa care înclină mai mult spre
cele rele decât spre cele bune, fiindcă s-a rupt legătura harică cu
Dumnezeu.
● Numai învingând ispitele va spori în sufletele noastre forţa
duhovnicească.
● Aşa cum ochiul are nevoie de lumină ca să vadă, tot aşa şi sufletul
omului are nevoie de har ca să sporească în sfinţenie şi desăvârşire.
● Trebuie să ne fie clar că diavolul nu poate să ne înfrângă prin
ispitele sale, dacă noi nu-i cedăm nici mintea, nici simţurile şi nu ne
abatem voinţa.
● Ce frumos scrie în condacul al 7-lea din Acatistul Sfântului
Pantelimon: „Bucură-te, vieţuitor deasupra ispitelor“.
● „Căci cu Tine mă voi izbăvi de ispită, şi cu Dumnezeul meu
voi trece zidul“ (Psalm 17:32).
● „Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în
slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănărea noastră,
afară de păcat“ (Evrei 4:15).
● Sfântul Ioan Gură de Aur în rugăciunea a opta, cea pentru
ceasurile dimineţii spune: „Doamne, izbăveşte-mă de toata ispitirea“.
● Când ne împresoară ispitele, să citim în primul rând Psalmul
37, după cum suntem sfătuiţi în Psaltire.
● „Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei
duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând
seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită“ (Galateni 6:1).
Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre ispită
_ „Dumnezeu ne cercetează cu cele plăcute sau cu cele neplăcute.
Noi să le primim pe amândouă cu aceeaşi supunere. Pe amândouă
căile ne readuce Dumnezeu la sănătatea sufletului şi la reunirea cu
Dânsul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
_ „Toate ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru vindecare
sufletelor bolnave“ (Sfântul Ioan Damaschin).
_ „Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se
roage şi pentru cel care este încă în ispite“ (Părintele Paisie Olaru).
_ „Nu locul îl mântuieşte pe om, ci voinţa lui. Adam a căzut chiar
din rai,în timp ce Lot s-a păzit chiar în Sodoma“ (Sfântul Efrem
Sirul).
_ „Smulge gândurile rele cu alte gânduri“ (Sfântul Nil Sinaitul).
_ „Să ne osârduim la rugăciune, să nu slăbim când suntem reci,
împrăştiaţi. Ispititorul este duh şi fără să observăm ne schimbă
ideea şi ne depărtează de harul Duhului Sfânt. Să nu
deznădăjduim, oameni suntem şi avem neputinţe, iar ispititorul
este viclean. Trebuie să luptăm şi Domnul ne ajută. Dar trebuie
osteneală“.
Evreii l-au ispitit pe Dumnezeu în pustie
_ „Şi au ispitit pe Dumnezeu în inimile lor, cerând mâncare
sufletelor lor. Şi au grăit împotriva lui Dumnezeu, şi au zis: Va
putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în pustie? Oare, va putea
da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?“ (Psalm
77:21-22-24). „Pentru aceasta a auzit Domnul şi S-a mâniat, şi foc
s-a aprins peste Iacob, s-a suit peste Israel“ (Psalm 77:25). „Şi a
poruncit (Dumnezeu) norilor de deasupra şi uşile cerului le-a
deschis“ (Psalm 77:28). „Şi a plouat peste ei mană de mâncare şi
pâine cerească le-a dat lor. Pâine îngerească a mâncat omul.
Bucate le-a trimis lor din destul. Şi a plouat peste ei ca pulberea
cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare“ (Psalm 77: 28-29-
31). „Nimic nu le lipsea din cele ce pofteau şi mâncarea era încă
în gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis
pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât. Cu toate
acestea, încă au mai păcătuit şi n-au crezut în minunile Lui“
(Psalm 77:34-35-36). Aşadar, atunci când cerem ceva de la
Dumnezeu şi ne îndoim că El ar putea împlini, aceasta înseamnă că-L
ispitim pe Dumnezeu.
Ispita DE LA DUMNEZEU este O PROVOCARE LA BINE
iar ispita DE LA DIAVOL este O PROVOCARE LA RĂU.
M-a învăţat diavolul
La una din mănăstirile din ţara noastră a venit într-o zi o familie care
avea diverse probleme, cerând ajutorul părintelui stareţ al Mănăstirii.
Atunci părintele stareţ a hotărât ca toată obştea călugărească a Mănăstirii
să se roage şi să postească timp de trei zile pentru familia aceea. Asta s-a
şi întâmplat până în ziua a treia, când părintele stareţ plimbându-se prin
curte a găsit nişte coji de ou. Mergând în chilia unui călugăr mai tânăr l-a
găsit mâncând din ou şi atunci l-a întrebat: Ce ai făcut? Iar călugărul i-a
răspuns: Părinte stareţ, vă rog să mă iertaţi, dar nu am mai putut să ţin
post. Părintele stareţ l-a întrebat din nou: dar cum l-ai copt? Atunci
călugărul a zis: L-am ţinut la flacăra lumânării. Şi l-a întrebat părintele
stareţ: dar cum ţi-a trecut prin minte? Călugărul i-a spus: M-A
ÎNVĂŢAT DIAVOLUL! Atunci diavolul care stătea pe sobă a răspuns:
Nu l-am învăţat eu, pentru că mie nici măcar nu mi-a trecut prin
minte aşa ceva!
Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi,
dacă suntem cu băgare de seamă. Această fire a răutăţii, nu-i pericol
decât acelora care şi-o însuşesc.
Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei
buni. El n-a dăruit alt pământ celor răi şi a amestecat pe unii cu alţii,
săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc
vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea cea dreaptă spre
rău. Căci trebuie să fie între voi rătăciri ca să se învedereze cei aleşi.
Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi pe lume: ca astfel cei
buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire
se pot bucura ei? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria
vrednicie...
ACELAŞI TEMEI ESTE CÂND E VORBA DE DIAVOL.
Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea
strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că de vi se va
spune: Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?
răspundeţi aşa: Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători de
seamă, diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci
ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le
trebuie. Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de
a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina
aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate
acestea, nimic n-a stricat dreptului Iov. Dimpotrivă, acesta îşi dovedi şi
mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. DIAVOLUL A DAT
DOVADĂ DE TICĂLOŞIE - IAR IOV CEL DREPT DE
VREDNICIE...
Ispitele
Să nu uităm că faptele bune sunt precedate şi urmate de ispite. În
ambele cazuri, ele sunt îngăduite de Dumnezeu. Numai în felul acesta,
virtutea încercată prin faptă bună pe care o faci se confirmă şi prinde
rădăcini puternice în sufletul tău.
Lipsa de griji şi comoditatea adorm şi împrăştie sufletul, în vreme ce
ispitele îl întăresc şi îl aduc mai aproape de Dumnezeu. De aceea, atunci
când un călugăr ascet l-a văzut pe cel pe care se afla sub ascultarea sa că
este chinuit de ispite, l-a întrebat: Vrei să-L rog pe Dumnezeu să
îndepărteze de la tine războiul?, acesta i-a răspuns: Părinte, chiar dacă
m-ar chinui, văd că mă folosesc sufleteşte din strădaniile mele.
Roagă-te mai degrabă să-mi dea răbdare. Iar părintele lui i-a răspuns:
AZI AM CUNOSCUT CĂ AI SPORIT SUFLETEŞTE.
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucuresti, 2004; Preot dr. Ioan Mircea, Dictionar al
Noului Testament, E.I.B.M., Bucuresti, 1995; Din învăţăturile Marelui nostru părinte Simeon
Noul Teolog, Editura Pelerinul, Iasi, 2003; Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale,
Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Războiul creştinilor cu diavolul, Editura Panaghia, Vatra Dornei,
2004; Părintele Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har, Editura Credinţa
Strămoşească, 2005; Leon Magdan, Andreea Magdan, Dumnezeu şi omul, antologie de cugetări,
Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001;Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2006; Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 6, 8, 12, Editura Mânăstirea
.jpg)
.jpg)
