SCHIMBAREA LA FATA

Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august.

 Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune "Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2), in vreme ce evanghelistul Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada (Marcu 9,3). Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era "ca soarele", iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca "erau ca zapada", ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, caci "zapada” nu a fost topita de "soarele" din El. Amintim ca firea umana si dumnezeiasca din Hristos, sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.

Schimbarea la Fata a Domnului - scurt istoric

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului dateaza de la inceputul sec. al IV-lea, cand Sfanta Imparateasa Elena zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in documente din prima jumatate a secolului al V lea. In Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III ca multumire pentru biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.

Exista obiceiul ca in aceasta zi sa se faca pomenire generala a celor trecuti la cele vesnice (Biserica Rusa). In unele zone, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului se aduc la biserica struguri, care se impart credinciosilor.

Icoana Schimbarii la Fata a Domnului

In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie.

Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in prezenta lui Moise si a lui Ilie pe Tabor, o exprimare a faptului ca la indumnezeire se poate ajunge atat pe calea casatoriei, simbolizata de Moise care a fost casatorit, cat si pe calea necasatoriei, aratata prin Ilie.

Faptul ca Dumnezeu nu se mai arata intr-un mod chenotic ucenicilor, adica se arata fara nici un val, vederea Sa de ucenici devine imposibila pentru starea in care se aflau. Duhul Sfant inca nu se coborase peste ei, motiv pentru care nu-L puteau privi pe Domnul fata catre fata. De aceea ei cad cu fetele la pamant, spre deosebire de Moise si de Ilie care nu fac acest lucru, pentru ca ei nu mai sunt din lumea aceasta.

Icoana Schimbarii la Fata - prima icoana pe care trebuie sa o faca un iconar

Potrivit Traditiei, prima icoana pe care trebuie sa o realizeze un iconograf este icoana Schimbarii la Fata. Zugravul cere prin aceasta realizare ca Hristos sa straluceasca in inima lui, lumina Slavei Sale negraite, descoperita Apostolilor pe Tabor. Avand datoria de a vesti prin imagine tainele lui Hristos, el trebuie sa se asemene Apostolilor care au trait minunea Schimbarii la Fata. Intr-un manuscris din Muntele Athos, i se cerea zugravului sa se roage cu lacrimi ca Dumnezeu sa-i patrunda in suflet si sa mearga la preot ca acesta sa se roage pentru el si sa-i citeasca troparul Schimbarii la Fata.

Schimbarea la Fata - dezlegare la peste

Desi ne aflam in postul Adormirii Maicii Domnului, Biserica a randuit ca pe 6 august, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, sa se faca dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.

Adrian Cocosila

NOI SI APROAPELE NOSTRU

Nu-i inteleg pe oameni,unii merg la biserica si nu stiu cum sa se laude cu asta, nu stiu cum sa procedeze ca cei apropiati sa o preamareasca, iar pe cei care nu prea merg la biserica ii judeca. Normal daca mergem la biserica si ne rugam ar trebui ca sa fie o taina,iar comportamentul nostru sa fie simplu, nici sa nu aratam marea noastra crestinatate si nici sa nu pacatuim crezand ca asa vom fi mai tainici. Ne trebuie un comportament normal civilizat asa cum ar fi trebuit sa invatam la scoala si de la parinti, bunici.
Daca omul se duce duminica la biserica , participa la unele chemari: spovedanie, maslu etc., nu inseamna ca este un crestin desavarsit, ci un crestin normal, asa cum ar trebui sa fie absolut toti ortodocsi, iar cine crede ca poate mai mult poate sa atace desavarsirea. Ma gandeam la noi cei care mergem la biserica, mai si lipsim cateoadata din pacate, si totusi cei care nu merg deloc, cei care judeca preotii, biserica si toate cele Sfinte se uita la noi cum am fii niste Sfinti, iar cand ne vad pacatuind vin cu reprosurile: " tu faci pacate ,tu care esti asa de credincios, tu judeci pe altul", ei nevazand ca atat noi cat si ei pacatuesc prin astfel de pacate, iar daca noi nu suntem decat un simplu crestini, ne este foarte greu ca sa fim ca parintii Sfinti, de si toti dorim ca intr-o buna zi sa inaintam si sa fim mai buni,insa cel rau ne ataca mereu.
Atat noi cat si cei fara Dumnezeu trebuie sa inaintam si sa ne apropiem de Dumnezeu, ca intr-o buna zi Domnul sa ne pofteasca la El. Ce rezolvam noi sa reprosam celor care sunt mai bisericesti cu faptul ca ei pacatuesc daca judeca? Daca si noi judecam?  Nimica.
Chiar in aceste zile am discutat cu cineva pe o tema, cineva isi ia alimente si o depoziteaza si o tine in frigider pana se strica, si nu e prima data, mai ales ca in acea casa stau 6 chiriasi, si este un singur frigider. Eu consider ca este un mare pacat ca sa arunci mancarea, si faptul ca daca stergi masa de faramituri iar acele faramaturi arunci la gunoi sau in chiuveta.Si tot un pacat mare este ca sa arunci mancarea, Domnul ti-a dat putere ca sa muncesti, asta nu inseamna ca ai voie sa faci ori ce cu banii tai, asa cum multi zic ca nu Domnul ia dat banii ci ei au transpirat si fac ce vor cu ei, ii bea si  arunca mancarea ca doar ei au muncit pentru ea.
Prin discutia de mai sus am primit reprosuri ca pacatuesc mult ca judec pe altul, e banul lui si face ce vrea cu ei. Eu insa cred ca am vrut sa ajut.
In final va rog pe cei care pot ca sa ne rugam ca sa nu existe astfel de persoane egoiste, si sa se gandeasca ca orice au , au din faptul ca bunul Dumnezeu ne da puterea ca sa o castigam, chiar daca transpiram pentru ea.
Va multumesc.


Publicat de Teofilact, Crestin Ortodox 

Răspunsuri duhovniceşti: Suntem permanent încercaţi de ispite

Părinte, ce trebuie să înţelegem prin faptul că diavolul se ascunde în detalii?

Raspunde:
Pr. prof. dr. Petru Stanciu, Parohia „Sfântul Apostol Andrei“, Cluj-Napoca

Pentru a aborda un asemenea subiect este nevoie să ne punem o întrebare pe care oamenii, atât cei credincioşi, cât şi cei mai puţin credincioşi, o pun: Există diavol? Dacă existenţa lui Dumnezeu lămureşte destinul oamenilor, existenţa diavolului ce lămureşte? Existenţa lui lămureşte problema răului, pentru că, vrând-nevrând, se pune întrebarea: De unde vine răul?Încercând să răspundem la întrebarea-temă, vom afirma ceea ce pentru cititorii şi împlinitorii cuvântului lui Dumnezeu este cunoscut, că diavolul, prin intermediul şi cu ajutorul detaliilor, încă de la început i-a ademenit şi înşelat pe primii oameni ca să nu asculte de Dumnezeu şi, mai mult, să-I încalce porunca. Poporul român binecredincios crede că nici nu merită să i se pronunţe numele. Pe de o parte, pentru că simpla pronunţare a celui rău înseamnă şi o invocare a lui, ceea ce ar duce la o dialogare cu el şi implicit la posibilitatea ca el să se folosească în scopul lui de a se regăsi sau ascunde în detalii pentru a face rău. Pe de altă parte, noi, creştinii, trebuie să invocăm numele lui Dumnezeu, al Sfintei Fecioare Maria şi al tuturor sfinţilor atunci când ne rugăm, ştiind că ne fac bine. Cărţile de spiritualitate creştină ortodoxă, dar nu numai, descriu că toată lupta Părinţilor nevoitori întru ale desăvârşirii este o luptă neîncetată cu duhurile rele.Dacă există Dumnezeu cel atotputernic, atunci ce putere are diavolul?Cu toate manierele lui de lucru, în special operând la nivel de gând prin înşelăciune, ademenire, nălucire, care pot fi socotite detalii, trebuie spus că el nu are aceeaşi putere ca Dumnezeu şi putere asemenea lui Dumnezeu. El are puterea de a influenţa acolo unde găseşte teren, acolo unde voinţa noastră şi a altora îl primeşte.Tocmai pentru faptul că diavolul se foloseşte de detalii şi se ascunde în ele, oamenii trebuie să conştientizeze că el este o realitate care stă în faţa libertăţii noastre. Prin el, putem spune că verificăm libertatea şi responsabilitatea actelor noastre.Dacă diavolul lucrează din umbră şi nu se prezintă explicit, înseamnă că omul trebuie să-i sesizeze scopul, care transpare din sfaturile lui. El spune că vine din partea lui Dumnezeu, în numele adevărului sau al dreptăţii şi nu o să recunoască niciodată că vine în numele minciunii.Pentru cei înţelepţi sunt îndeajuns câteva principii şi criterii generale spre a fi urmate, ca arme de apărare împotriva celui rău: rugăciunea, postul, metaniile, semnul sfintei cruci şi, nu în ultimul rând, sfătuirea cu duhovnicul, urmată de Taina Spovedaniei, a Împărtăşaniei şi a Sfântului Maslu.

Răspunsuri duhovniceşti: „Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume“

Părinte, vorbiţi-ne despre caracterul providenţial cu care este îmbrăcată lumea în comuniunea ei cu Dumnezeu?

• Pr. Mihalache Tudorică, Biserica „Sfântul Nicolae - Ungureni“ din Craiova
  
  

Nimic nu poate exista fără El. De aceea, nimic nu ne poate despărţi de Dumnezeu. Dacă pe sub fruntea Creatorului nostru ne întoarcem la facerea lumii, pe puntea memoriei inimii vom vedea cu mândrie, dar şi cu gravă şi cu profundă responsabilitate, că Domnul mai întâi şi întâi le-a poruncit pe toate: cerul şi pământul, a despărţit marea de uscat, păsările cerului şi târâtoarele pământului. Pe toate le-a poruncit şi toate au fost cât preţul unei clipe. Numai pe om nu l-a poruncit, pe om l-a lucrat, l-a plămădit cu mâinile Sale, l-a muncit cu bucurie şi iubire, cu pricepere şi cu dărnicie. Putem spune, deci, că omul este Opera capitală a Domnului, vrerea cea mai înaltă şi cea mai aleasă. Apoi a suflat peste el şi el, lutul, a început să mişte, l-a umplut de viaţă şi l-a numit copilul Său, cea mai mare operă, dar, într-un fel, şi cel mai înalt poem dedicat Sieşi, chipul său. L-a făcut stăpân peste toate şi l-a umplut de daruri şi lumină. I-a pus în braţe toată opera Sa. Nu a uitat, însă, să îi spună: "Ai grijă să nu cadă, ai grijă să nu cazi…". De atunci a început marele cântec al omului, "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru…", care a căzut de atâtea ori în numele Lui şi aproape tot de atâtea ori s-a ridicat în numele Domnului.

Există totuşi foarte mulţi care nesocotesc această rânduială, care refuză să vadă măreţia Providenţei dumnezeieşti…

Sfinţii care au gustat, cât de cât, în viaţa aceasta, fericirea Raiului nu au putut să ne spună decât foarte puţin, cât s-a putut omeneşte, dar nu au încetat să afirme fără hotarele împărăţiei, fără hotarele iubirii Sale şi nelumeasca bucurie şi lumina de acolo. Numai că grijile acestei lumi îl transformă pe om în nimic, îl lasă fără menire şi îl lasă chiar şi fără nume. Nu am auzit Sfinţii Părinţi şi nu am citit niciunde ca în iad să fie cineva strigat pe nume. Cred mai curând că, atunci când ajung acolo, sunt îmbrânciţi la întâmplare şi toţi la grămadă, fără identitate şi fără milă. Ne-o arată pe şleau pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, a bogatului la poarta căruia zăcea, plin de răni şi de bube, fript de sete şi chinuit de foame, bietul Lazăr. Lipsa de inimă a bogatului aproape că l-a îmbrâncit în mormânt pe săracul uitat de la poartă. A murit lins de câini şi uitat de toţi. La poarta cerului, Mântuitorul l-a luat de mână şi l-a dus în Rai, în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, culcat la pământ de traiul prea bun, împuţinat de petreceri şi vicii, de zile şi nopţi de orgii. A fost dezbrăcat de mătăsuri, de vison şi porfiră, de inele şi podoabe din aur şi pietre scumpe şi, înfăşurat şi el ca toată lumea, după obiceiul locului, într-o pânză lungă, a fost aşezat în mormânt. Când sufletul i-a ajuns dincolo, a fost dus în iad. De acolo, din focul nestins, se adresează lui Avraam de pe partea cealaltă a prăpastiei să-l lase pe Lazăr să ia apă şi să-i răcorească buzele fripte de dogoare. Bogatului nu i se păstrase nici numele. Făcea parte din gloata celor pierduţi şi fără speranţă. Ce nevoie avea diavolul de numele lui? Viciul, bogăţia, lăcomia şi zgârcenia au rămas numele lui şi aici, şi acolo. Numai bunul Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume, pe numele de botez scris din vreme, din pruncie, în Marea Carte a Cerului, ca să se ştie

Ce facem cu icoanele vechi sau deteriorate?

Icoana este chip al prototipului. Ea este orice reprezentare ce reflectă realitatea. Dar icoana ortodoxă este o altă vedere. Ea este poza unei realităţi nevăzute, este filmul unui simbolism dinamic. Icoana prezintă ceea ce în mod normal nu se vede, este o pregustare a vieţii de după moarte.
Sunt unii oameni care se numesc creştini, dar nu văd rostul şi valoarea icoanei. Idei reformatoare sau restauratoare s-au mai întâlnit în viaţa Bisericii, s-au mai opus înţelegerii duhului legii adus de Hristos. Dar raţiunea şi importanţa covârşitoare a icoanei izvorăsc tocmai din esenţa creştinismului, din realitatea prezenţei lui Dumnezeu în om, icoana Sa. Deşi aceleaşi împotriviri vechi sunt formulate de către oameni născuţi de curând, icoanele nu vor putea fi înlăturate din viaţa privată sau publică a credincioşilor.
Icoana este un lemn sau metal, sau hârtie, sau plastic, acoperit cu ou, uleiuri pulberi sau aur pentru a reprezenta realităţi ce transcend toate acestea, ce le absorb şi le transfigurează. Şi deşi leagă această lume de realitatea supremă, icoana se supune şi regulilor acestei lumi. Astfel, ea se poate degrada sau şterge, se poate strica sau distruge. În ciuda faptului că este sfinţită prin chipul reprezentat şi fiind imaginea veşniciei, icoana se poate înmormânta şi dezintegra sub negura timpului şi a vremurilor.
Icoanele deteriorate se pot da la recondiţionare sau restaurare. Deşi sunt cazuri de minuni în care icoana îşi reînnoia singură chipul, majoritatea icoanelor vechi trebuie restaurate sau repictate pentru a i se reda strălucirea potrivită. Astfel, icoanele din lemn pot fi donate mănăstirilor ce au atelier de pictură pentru a folosi în continuare "trupul" fostei icoane pentru a crea o alta. În cazul în care materialul din care este confecţionată icoana a suferit o degradare prea importantă, el se va arde.
Icoanele din hârtie, dar care nu au fost plastifiate sau protejate, se pot degrada foarte uşor. Sunt persoane care au strâns icoane ca amintire a diferitelor evenimente la care au participat sau locuri pe care le-au vizitat. Uneori, ele pot fi destul de numeroase, punând în dificultate evlavia creştinului care le deţine.
Astfel de icoane pot fi dăruite. Alţi creştini s-ar putea bucura de o icoană deosebită, încărcată cu o anumită istorie. Ceea ce este un surplus pentru cineva poate fi o binecuvântare pentru altcineva. Icoana însă nu se dăruieşte oricui. Ea nu trebuie dată forţat unor persoane incapabile de evlavia cuvenită acestui lucru sfânt. Icoana se oferă celui care are nevoie, celui ce vrea să-i dea cinstea cuvenită.
Unii creştini colecţionează icoanele în albume. Ele pot deveni un adevărat jurnal de vacanţă, o imagine a pelerinajelor efectuate. Albumul cu icoane poate fi şi un album al familiei cereşti, cu imagini ale fraţilor şi surorilor cu care ne vom întâlni deplin în viaţa de după moarte.
Icoana, chiar deteriorată fiind, nu se aruncă la coş. Ea trebuie arsă pentru ca imaginea şi realitatea reflectată să nu fie întinate de locuri sau atitudini murdare. Focul va permite desfacerea legăturii dintre materie şi chipul pictat.

Sursa: Ziarul Lumina

HARTIE AURIE DE IMPACHETAT

Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pt ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa. Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita a folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun.
Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind:
" Acesta este pentru tine, taticule ".
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala. El i-a spus pe un ton raspicat:
" Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el? "
Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau,cu lacrimi in ochi, si a zis:
"Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut."
Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si a rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost. La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit
intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo. Intr-un adevarat sens, fiecare dintre noi, ca si oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decit asta. Prietenii sint ca ingerii care te ridica pe picioarele tale atunci cind ai probleme sa-ti aduci aminte tu insuti sa zbori…………