O istorioară adevărată - Părintele Ilie Cleopa

Un preot, mergând pe stradă, întâlneşte un copilaş, ca de cinci-şase ani, cu picioarele crăpate de glod, părul încâlcit în cap, zoios, nespălat, cu mâinile crăpate, şi-l întreabă:

- Măi copile, de unde vii tu?

- Din iad vin!

Preotul s-a minunat de copilul acesta.

- Cum îl cheamă pe tatăl tău?

- Satana!

- Dar pe mama ta?

- Aripa satanei!

- Dar fraţi şi surori ai?

- Da.

- Cum îi cheamă?

- Diavoli.

Şi atunci preotul a spus:

- Unde stai, copile?

- Hai, că eu ştiu unde!

Şi a mers cu preotul. Şi în marginea satului îi arată o căsuţă stricată, veche şi o ogradă cu gardurile rupte. Preotul ia copilaşul de mână şi intră acolo. Aude sfădindu-se în casă tatăl cu mama sa.

Bărbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: „Du-te de-aici, satano!" Bărbatul zicea: „Tu eşti aripa satanei!" Au trecut nişte copii pe acolo: „Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urmă: „Vai de mine, casa asta este iad!"

Preotul a auzit de afară. Şi atunci şi-a dat seama de ce spune copilul că vine din iad. El nu ştia cum să spună. A auzit pe mamă-sa că este iad în casa ei; că pe tatăl său îl cheamă satana şi pe mamă-sa, aripa satanei, şi pe fraţii lui îi cheamă diavoli. Aşa auzea grăind în casă.

Dar ştiţi voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugăciune de dimineaţă şi de seară, unde nu-i viaţă curată, unde nu merg oamenii la biserică, unde se apucă şi beau de dimineaţă, fumează şi înjură, casa aceea se face cu adevărat iad. Şi diavolul vine acolo şi apoi, vai de zilele care le mai trăieşte omul pe pământ!

Toată ziua înjurături, toată ziua bătăi, toată ziua suferinţă. A intrat diavolul! Diavolul aduce ură, sfadă, mânie, iuţime, ocară, blestem, înjurături, bătăi, morţi, beţii, desfrâuri. Aşa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!

Iar unde oamenii se scoală dimineaţa şi se închină lui Dumnezeu şi merg la lucru cu rugăciunea în minte şi postesc sfintele posturi de peste an, şi fac milostenie şi citesc sfintele cărţi, şi rabdă scârbele şi necazurile cu bucurie, acolo este şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi toate se rânduiesc după iconomia Lui pentru folosul sufletului şi pentru mântuirea noastră.

Părintele Ilie Cleopa

ESTI BOGAT SAU SARAC?

Intr-o zi, un tata bogat si-a dus copilul sa-si petreaca o noapte la o familie foarte saraca, cu scopul de a-i arata acestuia realitatile vietii oamenilor care nu au bani.
La intoarcerea acasa, tatal l-a intrebat pe copil despre ceea ce crede in privinta experientei traite, iar acesta i-a spus:
"Tata, a fost o experienta foarte buna.
- Am invatat ca noi avem un caine, iar ei au patru caini, noi avem o piscina, iar ei au lacul intreg,
- Noi avem un acoperis luminos, iar ei au cerul cu stelele si luna,
- Noi avem o veranda si o gradina frumoase, iar ei au padurea intreaga."

Tatal sau incremeni la cele auzite, iar fiul incheie: "Iti multumesc, tata, ca mi-ai aratat ce saraci suntem!"

Concluzie:

Cand masuram ceea ce avem, rezultatul este perceptia noastra despre viata.

Daca avem dragoste, prieteni, sanatate, simtul umorului si gandire pozitiva, avem totul in viata.
Gandeste-te un moment si decide:

ESTI BOGAT SAU SARAC?

Zidurile din suflete

Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri un ţăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Ţăranul acesta era văduv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi, şi el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat.

Satul cu oameni modeşti se transformase într-un sat cu oameni bogaţi. Ca să îşi cheltuiască banii, ei au început să îşi cumpere tot felul de lucruri, şi multe din ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părţi egale fiecărei gospodării, el îşi păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalţi oameni să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase. Încetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul, şi şi-au construit ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subţiri, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare şi-a pus la porţi paznici bine înarmaţi, angajaţi din satele vecine.

Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să ştie decât de averile lor.

      În loc să Îi mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum făceau înainte şi pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbaţii au renunţat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Şi chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai ţină legătura între ele – şi să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioşi, biserica a rămas pustie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineaţa până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să meargă la şcoală nu au mai fost lăsaţi. Şi şcoala s-a desfiinţat.

Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Speriaţi, au ieşit cu toţi din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii. S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a rămas acasă, închis în palatul pe care şi-l construise.
    Unii plângeau, alţii se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să ţină o veşnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârşitul lumii.
Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Şi nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.
Oamenii şi-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulţi ani în urmă, s-au ajutat unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alţii la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii. Fără 

ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră şi zidurile din suflete…

Foarte de dimineaţă, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur. 

DRAGOSTEA CALUGARULUI

Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard. Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă. - Vezi, omule - i-a spus părintele celui din spatele gardului - bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine? Hai, vino şi mângâie-l! Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde! “Dragostea este bucuria de a face altora bucurii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur

Se întoarce Dumnezeu în România (Petru Dugulescu)

Se-ntoarce Dumnezeu in Romania,
Trecand prin vama, fara pasaport!
S-alunge pe tirani si tirania,
Sa ne aduca-n tara omenia,
O marfa ce-am vandut-o la export.


Se-ntoarce Dumnezeu in Romania -
In tara Lui de care I-a fost dor…
Caci L-am chemat cu totii in agonia
Acelor ore cand veni urgia,
Ingenunchiati, smeriti, sub tricolor.


Se-ntoarce-n tara Domnul, sa ne spele
Si sa ne-nvete sa traim frumos.
Noi vrem un Dumnezeu de vremuri grele
Si-apoi sa plece dincolo de stele
Ca stim noi ce sa facem aici jos.


Se-ntoarce-n tara Domnul cu Scriptura -
Ca sa ne-nvete viata de crestini;
Dar ateismul si nomenclatura
Si-au transformat subtil coloratura
Si -I impletesc din nou cununi de spini.


Cu darul de iubire si dreptate
Se-ntoarce Dumnezeul Preainalt;
Sa nu mai fie-n tara strambatate,
Nici comunism si nici securitate,
Sa nu mai moara tineri pe asfalt.


Sta Dumnezeu la poarta, Romanie -
Dar cine Ii va spune: "bun venit!"?
La Parlament si la Presedentie
Se-aproba legi, se vrea democratie,
Dar, Numele Lui nu e pomenit.


Te cheama Creatorul azi, nu maine,
In ceasul de destin hotaritor -
Sa-ti franga-n dar a invierii paine;
Acum ori niciodata poti romane
Sa ai un Dumnezeu si-un viitor!