La Cina cea de taină, în camera de sus,
Înconjurat de apostoli S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
Pe azimile calde, pe mielul fără vină.
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite:
Un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege
Cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
Să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
Se întrebau în cuget: cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune Ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare
Când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă cu şoapta lui uşoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre , ştergarul astă seară?
– Chiar eu? Nu şade bine, eu doar sunt mai bătrân.
– Dar tu? Tu, cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân...
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
– Chiar eu? Sunt cel din urmă la Domnul, dintre ei?
– Dar tu, ce doar ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns:
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns.
– Tu, Toma, nu vrei să fii tu oare cel ce spală?
– Sunt trist!... se luptă-n mine o umbră de-ndoială.
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?... Dar tu...
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: NU!
Atunci lăsându-şi brâul şi haina într-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus!
Şi-acum a câta oara, Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?
Tu, soră Marioara, tu Mircea, tu Mihai?
Frumos va fi odată acolo sus în rai!
Dar azi sunt mii de treburi... Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt flăcări ce se sting ,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling!
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere.
Sunt oameni singuratici, dornici de-o mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori!
Nu mânui cuvântul când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat!
Cât lingura în crătiţi şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-un gard la vreo bătrână,
Să stai de veghe noaptea, la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi,
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul,
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
Chiar eu? Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
– Chiar eu? Eu sunt prea tânăr, eu stau lângă Stăpân.
– Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
– Chiar eu? Chiar eu? se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să cadă cununa Lui şi haina
Iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina
Încet, a câta oară?, Se-apleacă iar Iisus
Şi plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus!
Aşa cum o mlădiţă se-ndoaie lângă trunchi,
Stăpânul omenirii se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă, Iisus din nou se-njugă.
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână!
Iisus vă spăla astăzi, cu propria Sa mână.
Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său Sânge!
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea cu Domnul
Şi nu uitaţi: pe cale orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia Cunună!
.jpg)
.jpg)
