Icoana pildelor

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

Despre icoana pildelor



Icoana este o imagine a raiului – „Cu ce se va asemăna împărăţia cerurilor?”. Am ales asemănarea cu viţa de vie, pornind de la pilda centrală din care s-a născut icoana – pilda viţei de vie: „Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Via aceasta este sugerată prin faptul că Îl are ca centru pe Iisus, că mlădiţele pornesc din rănile Sale din care a curs sângele ce s-a vărsat spre iertarea păcatelor, prin faptul că împrejurul cercului format din apostolii-mlădiţe mai este un cerc alcătuit din 12 pilde identificate în ceea ce este în ele rod al viţei cereşti, prin dominanta cromatică a roşului închis.
Roşul folosit e culoarea vinului, a sângelui, dar mai ales a pământului. Adam în ebraică înseamnă şi om, şi pământ, şi roşu. L-am pictat pe Iisus – Fiul Omului, nu pe Iisus profet, arhiereu sau împărat. Chipul Său vizibil este cel pe care l-a luat de la Fecioara Maria, de la omul creat. Lumina taborică nu L-a făcut de nerecunoscut pentru cei trei apostoli, a arătat numai sublimarea spirituală a trăsăturilor. După Înviere, Maria Magdalena şi ucenicii Săi nu-L recunoşteau imediat văzându-L, dar Îl luau drept un om oarecare. L-am reprezentat atunci în goliciunea hainei smerite în care S-a îmbrăcat, în această smerenie a Celui care leagă Cerul şi Pământul: „toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (In 1, 3). Figura Lui ar trebui să fie seninătatea însăşi fără a fi nepăsătoare, ci plină de grija iubirii, nevinovăţia desăvârşită de care nu se poate apropia Cel Rău, care a făcut iadul-balaur să-L scuipe afară ca pe un pietroi încins în foc.
Ideea compoziţională este cea a trei cercuri concentrice: Cuvântul – oamenii care ascultă Cuvântul – cuvintele; sau: Dumnezeu – omul – calea omului către Dumnezeu; viţa – mlădiţele – mlădiţe care există într-o realitate secundă, cea a pildelor. Dacă acestea sunt calea omului către Dumnezeu, Iisus este prezent în ele, pentru că El este Calea. Cuvântul este prezent în cuvinte; nu doar în cele rostite în viaţa Sa pământescă, dar în acestea în cel mai înalt grad.
Centralitatea compoziţiei este amplificată de evidenţierea crucii, dar crucea are şi menirea de a aduce o deschidere prin suprapunerea ei peste semnul închis al cercului.

După dimensiunile lor, scenele periferice sunt grupate câte 3 pe fiecare latură, dar prin culoare şi tonalitate, apare marcată cifra 4. Sunt cifre simbolice din care se constituie şi simbolismul numărului 12: treimea în cele patru zări ale lumii, universalitatea Treimii, Creatorul şi creaţia.
Scena centrală a pus mai multe probleme de interpretare. Icoanele cu pilda viţei de vie Îl zugrăvesc de obicei pe Iisus învăţător, cu Evanghelia la piept, deschisă, binecuvântând, şi ieşind ca dintr-un copac din care se ramifică lateral mlădiţele cu apostolii. Aceştia sunt adesea identificaţi prin nume şi trăsăturile fizice care le-au fost atribuite tradiţional, aşezaţi într-o ierarhie în care Sfinţii Petru şi Pavel se află privilegiaţi. Pentru a-i primi în această vie pe toţi cei 4 evanghelişti, iconografia renunţă îndeobşte la Iuda Tadeul şi la Iacob al lui Alfeu, ca şi la Matias, cel ales să-l înlocuiască pe Iuda Iscarioteanul. Am renunţat la această alegere şi ierarhizare pe care nu o înţeleg. Mi s-a părut important că au fost aleşi 12 apostoli şi că tradiţia a păstrat canonul acestui număr, chiar dacă pentru a-l păstra optează diferit asupra sfinţilor ucenici trimişi de Iisus să propovăduiască. Este numărul simbolic al poporului ales. Dar nu este 12 şi numărul care simbolizează lumea? toate neamurile? Au fost cei 70 / 72 de ucenici trimişi neamurilor, dar părerea mea este că simbolul lui 12 suprapune semnificaţia poporului evreu ales şi semnificaţia întregii lumi (omeniri), ca popor ales. Din cei 12 apostoli unul a fost trădător şi-l chema Iuda; din seminţia lui Iuda, care înseamnă „preamărire”, s-a născut David şi apoi s-a întrupat Iisus. Nu este întâmplător: Iuda Iscarioteanul este simbolul poporului iudeu, care ales fiind de Dumnezeu, tocmai el L-a trădat. Dar Adam este toată omenirea care L-a trădat păcătuind, îndepărtându-se de iubirea tatălui prin neascultare. Şi Fiul a coborât în iad şi l-a scos de acolo. Ierusalimul ceresc are 12 porţi pentru cele 12 seminţii ale lui Israel; nu are 70 / 72, sau 82 / 84.

Pilda viţei de vie (In 15, 1-8)



Despre această pildă am vorbit deja, este centrul icoanei şi sursa ei. Iisus este Adam restaurat şi, chiar dacă, asemenea unei plante cum este viţa porneşte din pământ înălţându-se la cer, pământul şi cerul pe care le-am reprezentat sunt de fapt atributele Sale, „forme explicative” ale dublei Sale naturi umane şi divine, nedespărţite şi neamestecate. În desen sunt despărţite, dar fundalul auriu care nu este al acestei lumi, le leagă împreună. Iisus Pantocrator apare de obicei în tetramorf şi cu Evanghelia la piept. Pentru că în icoana mea am renunţat la postura de învăţător care asociată pildelor amplifică simpla dimensiune didactică, Evanghlia cu pildele Sale apare în cele patru colţuri ale scenei: Matei – îngerul şi Ioan – vulturul în cer, Marcu – leul şi Luca – taurul, pe pământ. Apostolii, în roşu şi verde, culorile viei, sunt individualizaţi prin trăsăturile lor, fără a fi numiţi.

Pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 30-37)



Samarineanul apare ca fiind Iisus prin asemănarea cu icoana Intrării în Ierusalim. În cele mai multe reprezentări pe care le-am văzut, samarineanul apare având un cal, dar textul biblic în traducerea Pr. Anania spune că samarineanul, făcându-i-se milă de omul căzut între tâlhari, „i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă”. Omul fusese tâlhărit pe drumul său de la Ierusalim la Ierihon (în interpretarea alegorică, Ierusalimul e simbolul raiului din care omul a „coborât”, aşa cum din cetatea Ierusalimului în care era templul lui Solomon, întotdeauna se „cobora”). Samarineanul putea veni pe acea cale, precum Iisus de sărbătoarea Paştilor, urcând spre cetatea sfântă.

Pilda bogatului şi a săracului Lazăr (Lc 16, 19-31)



În partea opusă Salvatorului este Lazăr, cel salvat. Lazăr înseamnă „Dumnezeu este în ajutorul meu” (de la Eliazar sau Eleazar). Atât cel din parabolă cât şi cel din realitate, învie. În parabolă apare în antiteză cu bogatul la poarta căruia a răbdat de foame şi de toate nevoile trupeşti. Predica de pe munte spune despre fericirea lui Lazăr, iar povestea o întruchipează arătându-l purtat de îngeri în sânul lui Avraam. Pe fratele Martei şi Mariei ştim că Iisus îl iubea. Iubirea aceasta îi este viaţă. Învierea lui Lazăr se petrece chiar înainte de intrarea în Ierusalim şi e minunea care îi adună pe oameni în întâmpinarea Sa cu ramuri de finic şi binecuvântarea profetică. Este prefigurarea Învierii (a Salvării).

Pilda păsărilor, a crinilor şi a ierbii (Mt 6, 25-34)



Am ales pentru pilda aceasta a creaţiei locul central al laturii superioare pentru că este o pildă treimică şi pentru că ea ne spune: priviţi lumea şi cunoaşteţi-L pe Dumnezeu! Şi pentru că aici este mai ales Tatăl – Duhul ni-L arată şi Fiul ne vorbeşte despre El. De trei ori 3, crinii şi păsările, pot sugera grafic şi prezenţa celor 9 cete îngereşti. Cele trei elemente cuprind simbolic lumea între pământ şi cer. Se desprind mai multe învăţături şi toate sunt despre împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului:
- făptura creată este frumoasă;
- omul este deasupra acestei făpturi, încoronarea ei şi scopul pentru care a fost zămislită;
- aşa cum Tatăl poartă de grijă lucrurilor mâinilor Sale, cu atât mai mult se îngrijeşte de om;
- nu ne putem purta de grijă noi înşine mai bine decât ne poartă Dumnezeu, dar avem uneori impresia că putem adăuga staturii noastre chiar mai mult de un cot; cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Un om nu poate să ia nimic dacă nu i s’a dat din cer” (In 3, 27);
- şi totuşi, îndemnul nu este să stăm degeaba, omul trebuie să lucreze, efortul lui este clar precizat: „I-ajunge zilei răutatea ei!”. Numai să fie pentru a-şi aduna comori în cer, nu pe pământ, „unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Mt 6, 19).

Pilda judecătorului nedrept şi a văduvei stăruitoare (Lc 18, 1-8)



„Şi le-a spus o parabolă, cum că trebuie să se roage’n toată vremea şi să nu-şi piardă curajul, zicând: „Într-o cetate…”. Oranta / orantul artei paleocreştine simboliza sufletul credinciosului în rugăciunea sa neîncetată. Dar nu este vorba numai despre stăruinţa care îl înduplecă pe judecătorul nedrept, ci de dorinţa dumnezeieştii iubiri de-a veni El în întâmpinarea chemărilor noastre: este Dumnezeu, nu om, şi este drept, nu nedrept. De aceea, în finalul pildei problema dreptăţii este pusă răsturnat: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?”. Aceasta înseamnă: dar oamenii îi fac ei dreptate lui Dumnezeu? Sau, şi mai explicit: Îl iubesc? Răspunsul suprem L-a primit de la Fecioara Maria şi braţele ei ridicate transformă rugăciunea de cerere în rugăciune de mulţumire şi de laudă. În Deisis şi în icoana Răstignirii, Maica Domnului se află în partea din stânga.

Pilda copilului (Mt 18, 1-5; variantei: Mt 11, 25-27; Mc 9, 33-37; Mc 10, 13-16; Lc 9, 46-48; Lc 10, 21-22; Lc 18, 15-17)



În partea din dreapta se află un Sf. Ioan: Botezătorul în Deisis, Evanghelistul în Răstignire. Yochanan este „binecuvântarea Domnului”, „mila lui Dumnezeu”. Ioan Botezătorul s-a născut cu jumătate de an înainte lui Iisus Emanuel, prefigurând Întruparea şi prefigurând apoi Botezul, naşterea spre viaţa veşnică – I-a pregătit calea, a încheiat Vechiul Testament al profeţilor, luminând spre cel Nou. Ioan Teologul a fost între apostoli cel care stătea rezemat de pieptul lui Iisus, cel căruia, pe cruce, Iisus i-a încredinţat-o pe Maica Sa: „Femeie, iată, fiul tău!” Apoi i-a zis ucenicului: „Iată, mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In 19, 26-27). Şi tot din ceasul acela Maica Domnului a devenit maica tuturor credincioşilor şi a început istoria Bisericii. Botezătorul simbolizează prima etapă a istoriei, cu potopul şi trecerea Mării Roşii. Teologul simbolizează a doua etapă a istoriei, cu Biserica, adică arca şi stânca prin care omul e salvat de nimicirea puhoaielor. Dar cine este copilul? El este toată istoria.
Ucenicii îşi puneau întrebări despre o problemă ce pare firească în lumea noastră, cea a ierarhiei: „Cine este oare mai mare întru împărăţia cerurilor?” (Mt 18, 1), iar Iisus le-a răspuns chemând la Sine un copil ca să-l dea drept pildă: „Adevăr vă spun: de nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Dar cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare întru împărăţia cerurilor” (Mt 18, 3-4). Istoria înseamnă revenirea omului la starea dinainte de păcat. Smerirea este condiţia cunoaşterii lui Dumnezeu, fericirea sărăciei cu duhul, a celui curat cu inima, cel care stă rezemat de pieptul Său, locuinţa inimii, a iubirii.

Pilda semănătorului (Mt 13, 3-9; Mc 4, 3-8; Lc 8, 5-8) şi alte pilde cu spicele de grâu: pilda secerişului (Mt 9, 38; Lc 3, 16-17; Lc 10, 2; In 4, 35-38), pilda neghinei din ţarină (Mt 13, 24-30), pilda sămânţei ce creşte singură (Mc 4, 26-29), pilda bobului de grâu (In 12, 24)



Spicele de grâu suntem noi, cu toată viaţa şi menirea oglindite în acest ansamblu al pildelor care folosesc grâul ca simbol. Ne naştem prin Cuvânt, care este Semănătorul, dar şi din Cuvânt, căci El este şi sămânţa. Sămânţa mai este şi ceea ce trebuie să moară în pământ, pentru ca să aducă roadă: este tot Cuvântul care ia asupra Sa acest sacrificiu pentru rodirea omenirii. Noi ne hrănim cu Trupul său, care este Pâinea Vieţii (In 6). Astfel, „pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, apoi grâu deplin în spic” (Mc 4, 28). Rodirea prin lucrarea noastră proprie ţine tocmai de a ne hrăni cu această Pâine. Libertatea lucrării personale apare în numeroase alte pilde: pilda talanţilor, a pomului roditor, etc. De aceea, în lume, toate soiurile sunt amestecate – între ele şi cu neghina (zizaniôn în greceşte, adică zâzania). Iar Judecata din urmă este Secerişul care adună în împărăţia cerurilor tot rodul, îndepărtând ceea ce este nu atât rău ca forţă, cât rău ca nefolositor.

Pilda oii rătăcite (Mt 18, 10-14; Lc 15, 4-7); corelativ, pilda Păstorului cel Bun (In 10, 1-5)



La fel ca pâinea, apa, stânca şi altele, oaia (sau turma de oi) este un element preluat din viaţa obişnuită a evreilor pe care Domnul îl foloseşte pentru a-Şi anunţa întruparea, pentru a Se revela. Aici nu vorbesc despre mielul sacrificat, despre Abel şi Isaac, deşi, după cum se vede, nici nu-l pot trece cu vederea. Amintesc însă de păstorul Moise care conduce turma lui Israel pe pământul făgăduinţei, de păstorul David care este regele lui Israel. Păstorul devine rege, Împăratul iudeilor se naşte dintr-o seminţie de păstori. Păstorul şi regele sunt acelaşi lucru, cel care poartă de grijă turmei sale. În pildele din evangheliile sinoptice, Iisus spune că păstorul caută oaia rătăcită şi se bucură pentru aflarea ei, dar în Ioan, păstorul face mai mult decât atât: „sufletul său şi-l pune pentru oi” (In 10, 11). El este Păstorul, iar turma e întreaga omenire, nu doar Israel: „şi va fi o turmă şi un păstor” (In 10, 16).

Pilda casei zidite pe stâncă (Mt 7, 24-27; Lc 6, 46-49)



Atât despre cel care-şi zideşte casa pe stâncă, cât şi despre ce-l care şi-o clădeşte pe nisip, pilda spune că a auzit Cuvântul. Deosebirea este că primul L-a ascultat, celălalt nu. Ascultarea ţine de voinţa proprie: a primi sau nu credinţa, a plini sau nu cuvintele Sale pe care le aude, a aduna comoară în cer sau pe pământ, etc. Singura întemeiere este Iisus, de aceea stânca este un simbol al său, piatra ajunsă în capul unghiului. Stânca este muntele, pământul cel mai apropiat de cer, locul care devine prin harul lui Dumnezeu, altar (alta – ara, loc înalt). Muntele Ararat şi arca lui Noe, Muntele Horeb / Sinai şi tablele legii / templul lui Solomon, Logos-ul Întrupat şi Biserica.


Pilda tatălui care-i dă fiului său pâine şi peşte (Mt 7, 7-12; Lc 11, 5-13)



Reprezentarea sugerează foarte direct prima minune a înmulţirii pâinilor şi peştilor: 5 pâini, 2 peşti şi 12 coşuri cu firmiturile rămase. Pilda spune că dacă un fiu îi cere tatălui pâine, acesta n-o să-i dea pietre, sau dacă îi va cere peşte, nu-i va da şarpe; cu atât mai mult Tatăl ceresc fiilor săi care sunt oamenii. Îndemnul este să cerem, să căutăm, să batem la poarta împărăţiei cereşti – cu credinţa că vom primi, că vom afla, că ni se va deschide. Dar nu este doar atât, ar fi prea puţin faţă de ceea ce înseamnă iubirea Tatălui. Când fiul risipitor se întoarce cu gândul să-l roage pe tatăl său să-l primească drept slujitor, acesta, văzându-l încă de departe, îi aleargă în întâmpinare, îl îmbrăţişează, îl îmbracă, îl împodobeşte, taie viţelul cel îngrăşat pentru petrecere, bucuria regăsirii se transformă în sărăbătoare. La fel, atunci când din 2 peşti şi 5 pâini hrăneşte cinci mii de oameni, rămân douăsprezece coşuri pline: prisosul, risipa iubirii părinteşti. Peştele şi pâinea sunt şi ele simboluri hristice, hrana euharistică, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte” cum spune o rugăciune liturgică.


Pilda smochinului prevestitor (Mt 24, 32-36; Mc 13, 28-32; Lc 21, 29-33)



Pilda răspunde întrebării apostolilor despre clipa venirii împărăţiei; forma vizibilă a pildei ar trebui să sugereze Apocalipsa (Descoperirea). Imaginea o sugerează prin cuvintele Lui: după ce lumea va trece prin „durerile naşterii” – războaie, foamete, ciumă, cutremur, martirii, profeţi mincinoşi – „îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor clătina. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate seminţiile pământului şi-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Mt 24, 29-30). După cum înfrunzirea smochinului prevesteşte apropierea verii, semnele despre care le-a spus Iisus ucenicilor prevestesc venirea Sa de-a doua. Smochinul şi semnul Fiului Omului, crucea, se suprapun ca simboluri: ca formă liniară a crucii şi ca element luminos care indică Lumina – vederea spirituală nu se mai foloseşte de luminătorii fizici.

Pilda celor zece fecioare (Mt 25, 1-13)



Am reluat aceeaşi atmosferă a întunericului apocaliptic din această pildă a fecioarelor. Apocalipsa fiind „descoperire”, ar trebui să fie lumină, dar ochii fizici nu percep această lumină şi albastrul întunecat din care se iveşte o sursă luminoasă favorizează procesul de interiorizare şi focalizare a sursei. Cele cinci fecioare înţelepte luminează precum semnul crucii din imaginea cu care este corelată. Îndemnul este spre priveghere, acelaşi. Dar această priveghere se traduce prin fapte. O interpretare a pildei arată că singura diferenţă dintre fecioarele nebune şi cele înţelepte este că doar acestea aveau untdelemn, care ar fi faptele, pe când credinţă, candelele, aveau toate. Chiar şi fără această interpretare sugestia faptului că lumina izvorăşte din inima omului credincios este prezentă în această pildă, ca şi în altele, ca şi în cuvintele lui Iisus care le spune ucenicilor: „voi sunteţi lumina lumii” (Mt 5, 14). Acelaşi lucru îl spune despre El în Ioan (8, 12): „Eu sunt lumina lumii”, iar Sf. Ioan mărturiseşte de la începutul evangheliei sale despre „Lumina cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul” (In 1, 9).
Prezenţa celor cinci fecioare în icoană aduce şi simbolul nunţii împărăteşti, la care Hristos, din mijloc, este Mirele, şi toţi participanţii alcătuiesc lumea sfinţită, mântuită, care Îi este Mireasă.

Pilda grăuntelui de muştar (Mt 13, 31-32; Mc 4, 30-32; Lc 13, 18-19; altă variantă: Mt 17, 19-21; Lc 17, 6)



Corelarea credinţei cu simbolul luminii nu apare explicit în pilda grăuntelui de muştar, dar apare în numeroase altele. Grafic, acest pom în care se transformă cel mai mic grăunte şi în care „vin păsările cerului şi se sălăşluiesc” (Mt 13, 32), poate lua forma unei menore. Sfeşnicul cu 7 braţe simbolizează deopotrivă lumina, poporul ales, Facerea. Aceeaşi „facere” se petrece în creşterea grăuntelui de credinţă sădit în inimă. Credinţa cu care se pot muta munţii, cu care îi poţi spune unui sicomor să se dezrădăcineze şi să se sădească în mare, nu trebuie să fie mai mare decât un grăunte de muştar, pentru că ea nu se măsoară cantitativ, ci este sau nu este. Grăuntele reprezintă de fapt potenţialul credinţei, puterea ei. Ucenicii îi cer lui Iisus să le sporească credinţa şi primiseră deja împlinirea cererii lor, căci Iisus le-a zis de la început că ei sunt „sarea pământului” şi „lumina lumii”. Lucrarea credinţei însemnă iluminare, dobândirea acelei străluciri vizibile la sfinţi în nimburile lor, care aduce în acelaşi timp luminarea întregii lumi, grăbirea venirii împărăţiei: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5, 16).