HRANA PENTRU SUFLET: TAINA SFINTEI SPOVEDANII

HRANA PENTRU SUFLET: TAINA SFINTEI SPOVEDANII

  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                  DESPRE

               TAINA SFINTEI SPOVEDANII

                                                                                     Preot  Ioan

                                   Iubiţi credincioşi,

         Dumnezeu l-a creat pe om „După chipul şi asemănarea Sa“ (Facerea 1:27). L-a creat cu suflet nemuritor, aşa cum El, Dumnezeu, este nemuritor. Prin căderea sa, Adam nu a pierdut tot harul lui Dumnezeu, căci, a căzut prin ispita diavolului. Astfel că, harul şi arvuna mântuirii au rămas în om şi numai celui ce se leapădă de Dumnezeu, i se ia harul Duhului Sfânt.

         Să nu uităm niciodată un lucru: HRISTOS NE VA CERE SOCOTEALĂ DE TOATE VÂRSTELE, căci, chiar şi grădinarului îi place „floarea sau roada timpurie“. De aceea, fericit este acela care se pregăteşte din tinereţe să stea înaintea Judecătorului Suprem.

   DE UNDE VINE ACEASTĂ DENUMIRE DE POCĂINŢĂ SAU SPOVEDANIE?

         POCĂINŢĂ – a se pocăi – în limba greacă se spune METANOIA, iar în limba latină, PENITENŢǍ înseamnă şi părere de rău, o dată cu făgăduinţa de îndreptare, pentru păcatele şi greşelile săvârşite.

 DAR, CE ESTE DE FAPT SPOVEDANIA?

         Spovedania, este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic, cu sinceritate şi cu căinţă. Spovedania, este o Taină Sfântă, care se săvârşeşte de însuşi Hristos, în Duhul Sfânt, prin episcopii şi preoţii ortodocşi. Prin spovedanie, credinciosul primeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu comunitatea liturgică al cărei membru este. Dacă, Iisus Hristos nu ne-ar fi lăsat această Taină a Spovedaniei, cu toţii ne-am fi dus în iad.

          SPOVEDANIA este „Mâna lui Dumnezeu“ care ridică din păcate,  şi de aceea se mai numeşte şi „al doilea botez“. Mulţi oameni nici nu ştiu ce este păcatul, ba chiar spun plini de sine: „Părinte eu nu am nici un păcat!“ Şi, de fapt, păcatul este o realitate, şi încă una centrală a existenţei umane. Cea mai mare greşeală este aceea de a ignora păcatul, de a nu-l băga în seamă sau şi mai grav, de a afirma că n-am păcătuit. Iată ce scrie în Biblie: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ ZICEM CĂ N-AM PĂCĂTUIT, ÎL FACEM MINCINOS ŞI CUVÂNTUL LUI NU ESTE ÎNTRU NOI“ (1Ioan 1:8).

 Este adevărat că Dumnezeu a cerut primei familii din Rai, pocăinţă?

         Da, este adevărat că Dumnezeu a cerut spovedanie lui Adam şi Evei în Rai, atunci când, după ce au greşit, i-a luat la întrebări: „Adame, unde eşti?“; „Cine ţi-a spus că eşti gol?“; „Eva, pentru ce ai făcut aceasta?“. Şi pe Cain îl întreabă Dumnezeu: „Unde este fratele tău?“, „Ce ai făcut?“. Dumnezeu voia, după cum uşor se poate vedea, să-i facă să-şi mărturisească păcatul.

 În Vechiul Testament a existat pocăinţa?

Da. Pocăinţa îşi are începuturile încă din Vechiul Testament: „Şi va mărturisi păcatul său, care a păcătuit. Şi va aduce Domnului pentru cele ce a greşit o mieluşea din oi, jertfă pentru păcat, şi se va ruga preotul pentru păcatul ce a săvârşit şi se va ierta păcatul“ (Levitic 5:5 – 19). Deci, trebuie să remarcăm cu luare aminte că, chiar şi în Vechiul Testament tot preotul era intermediarul, adică cel ce mijlocea către Dumnezeu pentru iertarea păcatului.

Găsim, de asemenea, şi la proorocul Iezechiel versetele următoare:

„DE ACEEA VĂ VOI JUDECA PE VOI DIN CASA LUI ISRAEL, PE FIECARE DUPĂ CĂILE SALE, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; POCĂIŢI-VĂ ŞI VĂ ÎNTOARCEŢI DE LA TOATE NELEGIUIRILE VOASTRE, CA NECREDINŢA SĂ NU VĂ FIE PIEDICĂ.

LEPĂDAŢI DE LA VOI TOATE PĂCATELE VOASTRE CU CARE AŢI GREŞIT ŞI VĂ FACEŢI O INIMĂ NOUĂ ŞI UN DUH NOU. DE CE SĂ MURIŢI VOI, CASA LUI ISRAEL? CĂCI EU NU VOIESC MOARTEA PĂCĂTOSULUI, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; ÎNTOARCEŢI-VĂ DECI, ŞI TRĂIŢI!“ (Iezechiel 18:30 – 32).

 De cine şi când a fost instituită pocăinţa sau spovedania ca
Sfântă Taină?

        

Ca Sfântă Taină, POCĂINŢA a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care, venind de la râul Iordan, îşi începe misiunea Sa prin îndemn la pocăinţă, atunci când rosteşte prima Sa predică: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ ( Matei 4:17).

         Şi, de fapt, acelaşi îndemn îl rostise şi Sfântul Ioan Botezătorul: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A  APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ (Matei 3:2). Iisus Hristos le făgăduieşte Sfinţilor Apostoli această putere de a ierta păcatele oamenilor, aşa cum rezultă cât se poate de clar din versetele următoare:

„ŞI-ŢI VOI DA ŢIE CHEILE ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR ŞI ORICE VEI LEGA PE PĂMÂNT VA FI LEGAT ŞI-N CERURI, ŞI ORICE VEI DEZLEGA PE PĂMÂNT VA FI DEZLEGAT ŞI-N CERURI“ (Matei 16:19).

         Sau, aşa cum rezultă din alt verset: „ADEVĂRAT GRĂIESC VOUĂ: ORICÂTE VEŢI LEGA PE PĂMÂNT VOR FI LEGATE ŞI-N CER, ŞI ORICÂTE VEŢI DEZLEGA PE PĂMÂNT VOR FI DEZLEGATE ŞI ÎN CER“ (Matei 18:18).

         Dacă din cele două versete de mai sus rezultă făgăduinţa de a ierta, puterea pentru a săvârşi această Sfântă Taină le este încredinţată efectiv Sfinţilor Apostoli, a treia zi după Înviere, când Iisus Hristos, intrând prin uşile încuiate le spune: „PACE VOUĂ ! PRECUM M-A TRIMIS PE MINE TATĂL, VĂ TRIMIT ŞI EU PE VOI“ (Ioan 20:21).

         Iubiţi credincioşi, să fim foarte atenţi la cuvântul VOI căci prin el Mântuitorul se referă la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI şi nicidecum la cei care umblă prin tramvaie, trenuri, prin parcuri, pe scările blocurilor şi vor să ne rătăcească de la dreapta credinţă = ORTODOXIA.

         „ŞI,  ZICÂND ACESTEA,  A SUFLAT ASUPRA LOR ŞI LE-A ZIS: LUAŢI DUH SFÂNT“ (Ioan 20:22).

         De aici se poate vedea că ŞI PREOŢII au harul Duhului Sfânt,  prin hirotonie. Avem vreo dovadă că preoţii au harul Duhului Sfânt? DA! Avem apa sfinţită de la BOBOTEAZĂ, care nu se mai strică niciodată!

         „CĂRORA VEŢI IERTA PĂCATELE, LE VOR FI IERTATE ŞI CĂRORA LE VEŢI ŢINE, VOR FI ŢINUTE“ (Ioan 20:23). Mântuitorul a spus deci apostolilor „VEŢI IERTA“ şi nu a zis VOI IERTA. Acest „VEŢI“ este un plural şi, deci, se referă  la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI. Sfinţii Apstoli s-au înălţat la cer, dar au lăsat pe episcopi şi preoţi ca urmaşi ai lor.  

PĂCATELE LE IARTĂ IISUS HRISTOS PRIN PREOŢI ÎN DUHUL SFÂNT!

În Legea lui Moise, exista pocăinţă pentru păcătos?

         În legea dată evreilor nu exista pocăinţă pentru păcătos, răsplătindu-se cu moartea pentru moarte. Şi, scoţându-se ucigaşul chiar de la altar pentru a fi omorât … 

„VIAŢĂ  PENTRU VIAŢĂ, OCHI PENTRU OCHI, DINTE PENTRU DINTE, MÂNĂ PENTRU MÂNĂ, PICIOR PENTRU PICIOR, ARSURĂ PENTRU ARSURĂ, UMFLĂTURĂ PENTRU UMFLĂTURĂ“ (Ieşirea 21:12-25).

         Cine purta pe el o povară sâmbăta, sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit şi ar fi promis că nu mai face, nu era iertat şi trebuia să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, trebuia să moară (Ieşire 31:18). Dacă curvea cineva, negreşit trebuia omorât ( Levitic 20:10 – 21). Pe când, în legea cea nouă a lui Hristos, în Evanghelie, nu este tot aşa. Aici se spune:

     ►„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4:17);

     ► „Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă“ (Matei 3:8);

     ► „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie“ (Marcu 1:15);

     ► „Hristos este sfârşitul legii“ (Romani 10:4).

Cum trebuie să ne pregătim pentru spovedanie?

         Mai întâi, trebuie să ne cercetăm cugetul, să ne facem un examen al conştiinţei. Trebuie să ne procurăm un îndreptar de spovedanie, şi cu o coală albă în faţă să cercetăm fiecare din cele aproape 500 de păcate scrise acolo. Pe cele care le-am făcut le scriem pe această hârtie, o băgăm în buzunar şi după ce am postit şi noi, cel puţin trei zile, ne alegem un preot duhovnic, căruia în timpul spovedaniei îi citim păcatele scrise pe hârtie. La ieşirea din Biserică ardem hârtia pe care ne scrisesem păcatele. Acest preot duhovnic este o „călăuză în drumul către Hristos“. Astăzi toată lumea vorbeşte de doctor de familie şi de avocat de familie, dar de PREOT DE FAMILIE  nu vorbeşte aproape nimeni! Or, preotul este cel mai important, pentru că în cele trei mari momente cruciale, ale vieţii noastre: botez, cununie, înmormântare, el trebuie să fie lângă noi.

Să nu ne fie ruşine să mărturisim păcatele noastre, căci, diavolul ne ia ruşinea când păcătuim şi ne-o dă când vrem să ne spovedim. Deci, să nu ne fie nicidecum ruşine şi să mărturisim tot, să aruncăm afară din noi mizeria păcatelor, căci dacă minţim sau ascundem vreun păcat la spovedanie, păcatele nemărturisite, îndoite le vom avea pe suflet, cu greutatea, durerea, şi mustrarea lor: „NU-ŢI FIE RUŞINE A-ŢI MĂRTURISI PĂCATELE“ (Sirah 4:28). Să nu spunem în scaunul mărturisirii că nu avem păcate, aducându-ne aminte de cuvintele Sf. Ioan Evanghelistul, care zice: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ MĂRTURISIM PĂCATELE NOASTRE, CREDINCIOS ESTE (DUMNEZEU) ŞI DREPT, CA SĂ NE IERTE PĂCATELE ŞI SĂ NE CURĂŢEASCĂ DE TOATĂ NEDREPTATEA“ (1Ioan 1:8-9). Să nu uităm că, Sfântul Apostol Pavel se socoteşte: „CEL DINTÂI DINTRE PĂCĂTOŞI“ (1Timotei 1:15), iar Sfântul Iacob zice: „TOŢI GREŞIM MULT“ (Iacob 3:2).

Aşa cum lenjeria se spală cu detergent, tot aşa şi sufletul nostru trebuie spalat, dar nu cu detergent, nu la maşina de spălat, ci, prin spovedanie la un PREOT – DUHOVNIC.

 Dar după spovedanie cum trebuie să ne purtăm?

Mai întâi, trebuie să ne împlinim cu bucurie şi fără întârziere canonul de pocăinţă, certarea părintească pe care ne-a dat-o duhovnicul pentru ispăşirea păcatelor şi îndreptarea sufletului.

Zaheu vameşul şi-a răscumpărat păcatele prin ajutorarea săracilor şi despăgubirea celor pe care i-a nedreptăţit (Luca 19:8); vrăjitorii din Efes îşi ard cărţile (Fapte 19:17-19), păcătosul din Corint  după ce mai întâi este dat afară din Biserică  (1Corinteni 5:5), se îndreptează (2 Corinteni 2:6-11)…

Cele mai obişnuite canoane de pocăinţă sunt: rugăciunile de iertare şi de pocăinţă, posturi, metanii, citire din cărţile sfinte, dăruiri, oprire da la Sf. Împărtăşanie, sfătuiri, despăgubiri, milostenii, etc.

 Se mai cere de la cel spovedit: fugă de pricinile păcatelor, paza poruncilor şi peste tot să arate roade de îndreptare 

„FACEŢI ROADE VREDNICE DE POCĂINŢĂ“ (Luca 3:8). Roadele acestea se arată în omorârea păcatului, în urmarea virtuţilor şi a faptelor bune:

„NOI CARE AM MURIT PĂCATULUI, CUM VOM MAI TRĂI ÎN PĂCAT?“ (Romani 6:2).

 Dar de câte ori trebuie să ne spovedim pe an?

Tot creştinul trebuie să ştie că, este dator să se spovedească, aşa cum învaţă a patra poruncă a Bisericii: CEL PUŢIN de patru ori pe an, în cele patru posturi, sau CEL PUŢIN o dată pe an cei plecaţi din ţară şi care nu au în preajmă o Biserică Ortodoxă. Dacă cineva este bolnav, să se spovedească cât mai des şi cât mai grabnic, ca să-şi cureţe şi să-şi înnoiască neîncetat „haina sufletului”.

Cultele religioase ne reproşează că, iertarea păcatelor nu vine prin mijlocirea preoţilor, ci direct de la Dumnezeu

RĂSPUNS:

         Textele aduse ca argument, ca cel cu iertarea slăbănogului din Capernaum, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce, etc., nu au nimic de a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea la preot, căci, era pe vremea când Mântuitorul nu instituise încă Taina Pocăinţei, şi apoi fiind chiar Hristos de faţă, El însuşi făcea  dezlegările de păcate.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui Dumnezeu şi nu prin preoţi.

RĂSPUNS:

         Într-adevăr, în Vechiul Testament mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci nu se putea face în altă formă, pentru că mărturisirea aceea era numai o pocăinţă şi nu o Sfântă Taină. Preoţii nu primiseră de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în Noul Testament, după Învierea Domnului.

         Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când, mărturisirea păcatelor nu s-a făcut direct lui Dumnezeu. Aşa de pildă, însuşi Psalmistul David s-a mărturisit lui Natan proorocul (2Regi 12:13), iar Aaron s-a mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Numeri 3:11-12). Iată că, şi în Vechiul Testament a existat posibilitatea mărturisirii indirecte.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor nu trebuie făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele“ (Iacov 5:16).

RĂSPUNS:

Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor şi, prin ei, urmaşilor şi ajutătorilor lor, care au darul preoţiei, le-a încredinţat Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta păcatele, de a lega şi dezlega (Matei 16:19). Iar cuvintele ,,UNUL ALTUIA“ din reproşul cultelor înseamnă, credinciosul care mărturiseşte şi preotul care primeşte pocăinţa. Şi, fiindcă şi preoţii se spovedesc, aceste cuvinte „unul altuia“ mai înseamnă şi mărturisirea unui preot, la preotul lui duhovnic, care-i primeşte pocăinţa. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, vedem că: „mulţi dintre cei ce crezuseră, veneau să se mărturisească şi să spună faptele lor“ (Faptele Apostolilor 19:18). DAR, UNDE VENEAU, DECÂT NUMAI LA MARELE APOSTOL PAVEL, SPRE A LE ÎMPĂRTĂŞI IERTAREA PĂCATELOR? Fiindcă numai apostolii lui Hristos au luat o putere ca aceasta, de a lega sau dezlega păcatele oamenilor. Ca dovadă, Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni îl excomunică pe incestuos, iar în cea de-a doua epistolă către Corinteni îl iartă, apoi tot el a dat satanei pe Imeneu şi pe Alexandru (1Timotei 1:20), ca şi alţii să se înveţe să nu hulească.

       LA DREAPTA JUDECATĂ A LUI HRISTOS SE VA VEDEA CINE A AVUT PUTEREA PE PĂMĂNT DE A LEGA ŞI DEZLEGA PĂCATELE OAMENILOR, DAR, PENTRU CEI ÎNŞELAŢI VA FI  PREA TĂRZIU !!!

Cultele religioase ne reproşează că, preoţii nu pot ierta păcatele căci scris este: „Cine poate să ierte păcatele decât numai unul Dumnezeu“ (Luca 5:21).

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar, în însăşi Taina Spovedaniei, nu preotul este cel care iartă păcatele, ci, tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Noi spunem cât se poate de clar că: PĂCATELE  LE  IARTĂ  HRISTOS  PRIN  PREOT  ÎN  DUHUL  SFÂNT. Dumnezeu este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele, preotul fiind numai un „administrator“ al acestui dar.

Cultele religioase ne reproşează că preoţii sunt oameni păcătoşi ca toţi oamenii şi atunci este cu neputinţă ca un păcătos să ierte păcatele altora.

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, preoţii fiind oameni pot avea şi ei umbre sau scăderi în viaţă, dar am spus deja că, în taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, nu preotul iartă prin puterea sa păcatele celui ce se spovedeşte, ci tot harul lui Dumnezeu. Preotul, chiar păcătos fiind, poate avea acest dar, căci, şi Sfântul Apostol Petru a fost păcătos, fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi, a primit acest dar. Deci, preotul deasupra păcatelor sale, de care va răspunde însuşi, are în el darul pe care l-a primit prin Taina Preoţiei de a lega şi dezlega păcatele.

         Iubiţi credincioşi,

         Istoria ne mărturiseşte că, totdeauna omul şi-a dat seama de răutatea păcatului şi a încercat felurite mijloace pentru a scăpa de păcat, şi în acelaşi timp pentru a se împăca cu Dumnezeu. Astfel, unii se biciuiau până la sânge, alţii se îmbrăcau în sac şi-şi puneau cenuşă în cap, petrecând în plâns, post şi rugăciune, alţii aduceau jertfe de animale, alţii mărturiseau păcatele în public, alţii le scriau pe hârtii şi apoi le aruncau pe ape curgătoare spre a se duce şi ele cu apele. DECI, SE VEDE CÂT DE MULT AU SIMŢIT OAMENII NEVOIA DE A-ŞI DESCĂRCA SUFLETUL DE GREUTATEA PĂCATELOR, CU ALTE CUVINTE, DE A SE SPOVEDI.

         Această necesitate firească a spovedaniei este vizibilă şi azi. Unii, nu pot muri până nu-şi destăinuie o crimă, sau altă faptă rea care le apasă conştiinţa. Alţii nu pot mânca sau bea în linişte fără această descărcare, căci, după o faptă rea, mustrările conştiinţei aduc pe om mai aproape de Dumnezeu, de „ochiul neadormit al lui Dumnezeu“ care vede şi ştie toate. Unii, deznădăjduiţi, se sinucid crezând că în moarte este singura scăpare. Ei sunt cei mai rătăciţi, deoarece prin moarte, în loc să se depărteze de pedeapsa lui Dumnezeu, se apropie mai mult de ea, „îşi taie singuri creanga de sub picioare“, pentru că au pierdut orice prilej sau vreme de pocăinţă, sinuciderea fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care nu se iartă în vecii vecilor (Marcu 3:28-29).

SĂ NE SPOVEDIM CEL PUŢIN DE PATRU ORI PE AN, ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (SFINTELE PAŞTI, SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL, SFÂNTA  MARIA ŞI CRĂCIUN) SAU ORI DE CÂTE ORI NE-O CERE CONŞTIINŢA. 

Şi pe cei din familia noastră să-i îndemnăm la fel, pe cei cunoscuţi, iar când cineva este pe patul de moarte, să alergăm mai întâi la preot şi apoi la doctor. Chiar dacă, cei pe care îi vom îndemna să se spovedească refuză, sau motivează pe moment, să nu uităm că: 

CUVINTELE DĂINUIESC MAI MULT DECÂT STATUILE, CUVINTELE DETERMINĂ ACŢIUNI

şi, deci, mai devreme sau mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor spovedi şi ei. Amin!

TAINA SFINTEI ÎMPǍRTǍŞANII

Iar despre Sfânta Taină a Împărtăşaniei iată ce ne spune Iisus Hristos: „Eu sunt pîinea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. Pîinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pîinea cea vie care s-a pogorît din cer. Cine mănâncă din pîinea aceasta viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.

         Deci, iudeii se certau între ei zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mîncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (Ioan 6:19-57).

Iubiţi credincioşi,

Şi acum, după ce am înţeles că trebuie să ne spovedim şi să ne împărtăşim cel puţin de patru ori pe an, să studiem împreună patru aspecte particulare ale acestei probleme:

1. Există credincioŞi, care nu s-au spovedit Şi nu s-au ÎmpĂrtĂŞit niciodatĂ În viaŢĂ (La FEL DE GRAV: unii din copilĂrie SAU alŢii de la nuntĂ).

Aici se încadrează acei creştini care postesc, se roagă, merg la Biserică în fiecare Duminică, dar care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit niciodată. Este ca şi cum ar face cineva liceul dar nu şi-ar lua bacalaureatul, ca şi cum ar termina cineva o facultate dar nu şi-ar lua licenţa (nu-i va recunoaşte nimeni studiile), sau mai clar, ca şi cînd ar fi făcut cineva şcoala de şoferi şi n-ar avea carnet. Dacă l-ar prinde poliţia i-ar cere carnetul, şi nu adeverinţă că a terminat şcoala. Poliţistul i-ar zice: „Nu mă interesează şcoala şi adeverinţa, eu vreau să văd carnetul, iar dacă nu-l aveţi vă întocmesc dosar penal“. Aşa va fi şi cu noi dacă vom spune: Doamne, am crezut, am postit, ne-am rugat, am fost la Biserică, dar nu ne-am spovedit şi nu ne-am împărtăşit niciodată (sau din copilărie)... nu ne vom mîntui!

    2. ExistĂ o mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc de NUMAI douĂ ori pe an.

Deci, în imaginea de mai sus creştinul s-a spovedit în Postul Paştelui, dar în celelalte trei posturi nu. Şi acum întrebarea: ce atîrnă mai greu un sfert

(păcate iertate), sau trei sferturi (păcate neiertate)? Este clar că trei sferturi atârnă mai greu şi ne trag la osîndă! Deci, cu aşa puţină spovedanie nu ne putem mîntui!

    3.  ExistĂ o foarte mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc o singurĂ datĂ pe an.

În imaginea de mai sus, creştinul se spovedeşte şi se împărtăşeşte în Postul Paştelui şi în Postul Crăciunului, deci jumătate de an are păcatele iertate şi jumătate neiertate. Dacă ne spovedim zece ani în acest fel ne rămân cinci ani întregi fără să ne fi spovedit deloc (10 x 1/2 = 5). Dacă ne spovedim 80 de ani în acest fel ne rămân 40 de ani fără să ne fi spovedit deloc şi, deci, în felul acesta nu ne va ierta Dumnezeu pentru că de fapt: „Mîntuirea este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:8).

4. EXISTĂ O ALTĂ PARTE DIN CREDINCIOŞI CARE SE SPOVEDESC ŞI SE ÎMPĂRTĂŞESC, DAR, CU O LIPSĂ: POSTUL SFINŢILOR APOSTOLI.  

Dacă tot s-a spovedit şi s-a împărtăşit în trei posturi ale anului, s-o facă şi în cel de-al patrulea post, ca să fie aşa cum ar trebui (conform cu porunca a patra bisericească), astfel îşi periclitează mântuirea!

Argatu ioan: Ce înseamnă a milui pe săraci ?

argatu ioan: Ce înseamnă a milui pe săraci ?

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Un om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv. Când mergea pe jos pe uliţele cetăţii, după dânsul se ţineau mulţime de săraci. Iar el se prefăcea faţă de lume că-i ceartă şi-i alungă, însă, lăsa în mâinile lor milostenie. Aceasta o făcea ca să se tăinuiască de oameni. Un oarecare prieten al lui, credincios, l-a întrebat pe el cum a devenit milostiv. Şi el i-a răspuns, grăind: „Când eram mic, cam de zece ani, am intrat în biserică ca să mă rog şi am văzut pe un bătrân duhovnic învăţând poporul pentru milostenie: «Cela ce dă săracului chiar în Mâinile lui Hristos pune.»

 Iar eu, auzind, n-am crezut pe acel preot ce învăţa, n-am înţeles cuvintele lui, îmi ziceam: «Cum poate Hristos să ia ceva de la cineva, când El este în Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, precum grăieşte acesta, cum poate El să ia ceea ce eu dau săracilor?» Şi, acestea gândind, m-am dus spre casa mea. Pe drum, am întâlnit un sărac ce avea haine rupte, era murdar şi flămând, dar deasupra capului său am văzut Chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea acel sărac pe drum, iată un om milostiv i-a dat o pâine. Când omul cel milostiv i-a întins mâna cu pâinea, am văzut cum şi Mântuitorul Iisus Hristos şi-a întins Mâinile Sale, spre mâinile acelui ce a dat păinea, de a luat pâinea din mâinile lui şi l-a binecuvântat.

Deci, aceasta văzând, am crezut, că cel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos Mântuitorul dă. Eu şi acum văd acel Chip stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea cuprins sunt de frică şi fac milostenie pe cât pot. Când mă pornesc de acasă, am grijă să iau ceva să dau săracilor ca Hristos să mă binecuvinteze.

 (Parintele ILARION ARGATU "Pilde si Istorioare adevarate", pag.103)

U n o m f e r i c i t

Părintele Teofil
Pârăian, de la Sâmbata
de sus,
a fost un om
fericit...

Auzit-am că pe vremuri
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!
Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreagă colindând,
Când la deal şi când la vale
Pe creştini tot întrebând.
Unul zise: „- Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cât de mult trudesc?!“
Altul zise cu durere:
„- Eu aş fi, dar ce să fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!“
Unul spuse cu mândrie:
„- Eu am bani, ce pot să zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!
Însă „fericit“ aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrânesc.
Altul strigă cu ocară:
„-O, ce fericit aş fi
Dacă n-aş avea povară

O mulţime de copii!
Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuiesc!
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc?“
Când pe altul îl întreabă:
„- Tu eşti fericit ori ba?“
Dând din cap, el spuse-n grabă:
„- Hm! Nu prea sunt, Măria Ta!
„- Dar de ce? Ce îţi lipseşte?“,
Zise îngerul suav.
„- Aş trăi împărăteşte,
Dar sunt trist că sunt bolnav.
Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac.
Sunt slăbit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!
Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mâhnit
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!
Tot aşa cârteau creştinii,
Orişiunde întreba
Apăsând mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.
Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas îl aduceau
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe cruce -L răstigneau!
Merse îngerul ce merse
Până când a întâlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit.
„- Omule, te văd muncind,
Şi eşti mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi, tu eşti fericit?“
Omul se-ndreptă de spate
Şi, privindu-l pe străin,
Îi spuse cu bunătate:
„- Fericit sunt pe deplin!“

Îngerul sări deodată,
Iscodindu-l înadins
„- Casa ta-i dărăpănată
Focu-n vatră ţi s-a stins.
Ai copii prea mulţi, se pare,
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mâncare
Şi eşti fericit, socoţi?“
„- Eu nu te cunosc, străine
Şi nu ştiu de unde vii,
Dar, de vrei, rămâi la mine,
Până mâine-n zori de zi.
Iată-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămând vei fi oricum.
Nu am bani, nu am avere,
Nu am casă un palat,
Am în schimb o mângâiere,
Că am sufletul curat.
Casa mea dărăpănată
Cu căldură te-o primi,
Chiar de-i focul stins în vatră
Om mânca ce s-o găsi.
Şi cu toţii stând la masă,
Domnului I-om mulţumi
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.
Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.
El îmi dă mereu putere,
El mă iartă când greşesc,
El mi-alină orice durere,
El mă-ajută să trăiesc.
Cine are aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mângâiere
Şi e-n viaţă fericit!
Am copii pe lângă casă,
Am pământ să-l pot munci
Am nevastă credincioasă,

Fericit de ce n-aş fi?“
Îngerul să-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos.
Bucuros, el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă în sfârşit aflase
Un om care-i fericit!
Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
O pedeapsă meritată
Pentru necredinţa lor.
Numai cel ce nu cârtise
Fericit în veci va fi
Că din toţi, doar el primise
Darul de-a se mântui.
Cine are-nţelepciune
Să priceapă n-ar fi greu:

FERICIREA NU E-N LUME,
CI E DOAR ÎN DUMNEZEU!

Dacă-am fi, din întâmplare,
Întrebaţi şi noi cândva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-o răspunde: NU sau DA?

STERGARUL

de Costache Ioanid

La Cina cea de taină, în camera de sus,
Înconjurat de apostoli S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
Pe azimile calde, pe mielul fără vină.
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite. 
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite: 
Un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege 
Cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege, 
Să le aline talpa de colbul de pe drum. 
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum, 
Se întrebau în cuget: cum vor şedea la rugă? 
Sau cine îşi va pune Ştergarul cel de slugă? 
O, iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare 
Când vasele cu apă, când praful pe picioare. 
Şi Duhul îi întreabă cu şoapta lui uşoară: 
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre , ştergarul astă seară? 
– Chiar eu? Nu şade bine, eu doar sunt mai bătrân. 
– Dar tu? Tu, cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân... 
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei. 
– Chiar eu? Sunt cel din urmă la Domnul, dintre ei? 
– Dar tu, ce doar ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns: 
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns. 
– Tu, Toma, nu vrei să fii tu oare cel ce spală? 
– Sunt trist!... se luptă-n mine o umbră de-ndoială. 
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?... Dar tu... 
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: NU! 
Atunci lăsându-şi brâul şi haina într-un ungher, 
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer 
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor 
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor. 
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus! 
Şi-acum a câta oara, Se-aşează iar Iisus 
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară: 
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară? 
Tu, soră Marioara, tu Mircea, tu Mihai? 
Frumos va fi odată acolo sus în rai! 
Dar azi sunt mii de treburi... Necazul greu se curmă. 
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă? 
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob! 
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob? 
Sunt răni neîngrijite, sunt flăcări ce se sting , 
Batiste-n care lacrimi în taină se preling! 
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere. 
Sunt oameni singuratici, dornici de-o mângâiere, 
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital, 
Sunt suferinzi ce-aşteptă al Cerului semnal. 
Se cere osteneală şi jertfă uneori 
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori! 
Nu mânui cuvântul când harul nu ţi-e dat, 
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat! 
Cât lingura în crătiţi şi roata la fântână, 
Ciocanu-n tabla casei şi-un gard la vreo bătrână, 
Să stai de veghe noaptea, la câte-un căpătâi, 
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi, 
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul, 
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul? 
Chiar eu? Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân. 
– Chiar eu? Eu sunt prea tânăr, eu stau lângă Stăpân. 
– Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns. 
– Chiar eu? Chiar eu? se-aude acelaşi trist răspuns. 
Atunci, lăsând să cadă cununa Lui şi haina 
Iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina 
Încet, a câta oară?, Se-apleacă iar Iisus 
Şi plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus! 
Aşa cum o mlădiţă se-ndoaie lângă trunchi, 
Stăpânul omenirii se-apleacă în genunchi. 
La jugul fără slavă, Iisus din nou se-njugă. 
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă. 
Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână! 
Iisus vă spăla astăzi, cu propria Sa mână. 
Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge! 
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său Sânge! 
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul! 
Luaţi cu drag ştergarul alăturea cu Domnul 
Şi nu uitaţi: pe cale orice lucrare-i bună, 
Dar cine ia ştergarul, acela ia Cunună!

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: PACATUL BETIEI

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: PACATUL BETIEI: FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                       PACATUL BETIEI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE BETIE

 Motto: „Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin (Isaia 5:11) “.
                                                                                                                 Preot Ioan


                                                                    Iubiţi credincioşi, 

 Unul dintre păcatele care macină omenirea dintotdeauna este păcatul beţiei. La unii oameni acest păcat pare a fi de netămăduit şi totuşi este o robie de care se poate scăpa. Se ajunge la o asemenea stare datorită lipsei de credinţă, de rugăciune, de post, de spovedanie şi împărtăşanie cel puţin de 4 ori pe an, absenţei de la Sfânta Liturgie în fiecare Duminică, lipsei de voinţă sau a unor necazuri pe care omul nu poate să le depăşească de unul singur, fiindcă nu a cerut ajutorul Bisericii.

Dar de fapt ce este păcatul?

 Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii lui Dumnezeu. Ce înseamnă atunci cuvântul beţie?
 Cuvântul BEŢIE - A SE ÎMBǍTA înseamnă consumarea peste măsură a băuturilor alcoolice ameţitoare (vin, ţuică etc.), fapt ce devine uneori obişnuinţă şi apoi patimă. Beţia nu este vătămătoare numai trupului, îmbolnăvindul, ci şi sufletului şi de aceea se numără printre păcatele de moarte care exclud sufletele de la Împărăţia lui Dumnezeu:

 „NU VǍ AMǍGIŢI: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, NICI BEŢIVII, nici batjocoritorii, nici răpitorii NU VOR MOŞTENI ÎMPǍRǍŢIA LUI DUMNEZEU“ (1Corinteni6:9-10).

Dar beţia, în sens figurat, este - după spusa vechilor comentatori - imaginea orgiilor şi a viciilor. Tâlcuind textul: „Cei ce dorm, noaptea dorm şi ce cei ce se îmbată, noaptea se îmbată“ (1 Tesaloniceni 5:7),

 Sfântul Ioan Gură de Aur (în Omilia XI) spune că beţie sunt şi toate viciile, căci şi bogăţia este o beţie a sufletului, ca şi pofta nesăţioasă de avuţii sau de desfrâu etc., toate fiind pierzătoare de suflet. «Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va începe să bată pe slugi şi slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete.

 Veni-va stăpânul slugii aceleia (Dumnezeu) în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei va pune-o cu cei necredincioşi (adică la osândă, în iad)» (Luca12:45-46).

 Există însă şi o beţie spirituală, a celor însetaţi după cuvântul lui Dumnezeu. În ziua Cinzecimii, Apostolii şi cei prezenţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi de harismele lui, încât prooroceau şi grăiau în alte limbi omeneşti (Faptele Apostolilor 2:4-11), iar unii din mulţime ziceau că „sunt plini de must“, adică beţi (Faptele Apostolilor 2:13).

 Ei însă plini fiind de Duhul Sfânt, au început a grăi fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu, suferind prigoane, închisori şi moarte. Apostolii, cu această puterea spirituală a Duhului Sfânt, primită de la Hristos (Ioan 20:21-23), au întemeiat Biserici (hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi), au propovăduit, au sfinţit altare şi oameni prin săvârşirea Sfintelor Taine şi au călăuzit popoarele încreştinate pe calea mântuirii. Istoria băuturilor alcoolice Băuturile alcoolice au fost folosite aproape în întreaga lume, încă din timpuri străvechi. Există consemnări ale folosirii acestora de către vechile civilizaţii încă din anul 6.000 î.d.Hr. Producerea vinului îşi are originea în Orientul Mijlociu, unde viţa-de-vie dădea roade fără îngrijiri speciale. Vechiul Testament îi atribuie lui Noe plantarea primei culturi de viţă-de-vie, considerându-l şi prima persoană care s-a îmbătat. În oraşul sumerian Nippur, berea şi vinul erau folosite ca băuturi tonice, în scop medical încă din anul 2.000 î.d.Hr. Manifestările religioase ale vechilor egipteni şi ale asirienilor includeau petreceri care durau zile de-a rândul şi la care se consumau băuturi alcoolice . Unul dintre cei mai populari zei egipteni, Osiris, era considerat a fi primul cultivator al viţeide-vie şi cel ce produsese berea din cereale. Este de asemenea interesant de ştiut faptul că un faraon ce a trăit acum aproximativ 5.000 de ani a scris primul epitaf dedicat unui alcoolic.

 În Grecia, beţia nu era un fapt cunoscut înaintea apariţiei noului zeu Dionysos (zeul vinului şi al petrecerilor). Prin secolul al VII-lea î.d.Hr., consumarea băuturilor alcoolice devenise o parte importantă a vieţii de zi cu zi. Grecii au remarcat faptul că, deşi vinul poate crea o stare plăcută, poate, de asemenea, să-l determine pe un individ să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi făcut sau chiar să-şi iasă din minţi. Filosofi greci, cum ar fi Socrate sau Platon recomandau cumpătarea şi incriminau abuzul de alcool. Oricum, se ştie că sfaturile lor au fost adesea ignorate, între cei care le-au ignorat aflându-se şi Alexandru cel Mare, despre care se crede că ar fi murit în timpul unei petreceri, la vârsta de 33 de ani, după ce cucerise întreaga lume cunoscută. E posibil ca beţia pe scară largă să fi dus la căderea Babilonului, în anul 539 î.d.Hr. Perşii au atacat şi distrus oraşul în timpul unui festival când toţi locuitorii erau beţi. Romanii au fost familiarizaţi cu vinul de către greci şi, cu toate că ei au cucerit Imperiul Grec, au fost de fapt cuceriţi de cultura greacă, de zeii lor şi de dragostea grecilor pentru consumul vinului. Romanii au transformat sărbătorile bahice (Dionysos a devenit Bachus, în latină) în manifestări de o amploare necunoscută la acea vreme, caracterizate prin excese alimentare şi de alcool, orgii sexuale, ceremonii religioase stranii, crime ritualice.

Consumul băuturilor alcoolice era răspândit printre reprezentanţii claselor superioare şi printre conducătorii Imperiului Roman, vânzarea şi folosirea acestora ajungândpână în Spania, Franţa, Germania şi în Insulele Britanice. Pe măsură ce luxul, avariţia şi ambiţia au condus spre declinul Romei, lăcomia şi băutura i-au aruncat pe împăraţi în decadenţă şi moarte.

 Creştinismul a ajutat la instaurarea unei poziţii moderate faţă de consumul de băuturi alcoolice. Astfel, băuturile alcoolice s-au extins de la o ţară la alta, fiind transformate în funcţie de tipul de fructe existent şi de gusturile locuitorilor: votka obţinută din cartofi în Rusia, whisky, bere, gin, coniac în Europa, berea în Insulele Britanice, „saki“ în Japonia, „soma“ în China, „chica“ şi „pulque“ în America de Sud, romul în Insulele Caraibe. În sfârşit, oricine are acces (şi o anumită preferinţă) la băuturile alcoolice.

 Dependenţa de băuturile alcoolice În lucrarea sa „Cele patru patimi“, profesorul Nicolae Paulescu (despre care Nicolae Iorga spunea că a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt) a evidenţiat rolul „Beţiei“, al „Desfrâului“, „Hoţiei“ şi al „Trufiei“ în învrăjbirea oamenilor. Aceste patimi sunt produse de devierea instinctelor de Nutriţie, de Reproducere, de Proprietate şi de Dominaţie de la scopul lor firesc: „Animalul, încătuşat de instincte, nu se abate niciodată de la legile naturii. Omul însă, lăsat mult mai liber a putut să lepede lanţul instinctelor şi a călcat în picioare aceste admirabile legi stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui. El nu ţine seamă decât de senzaţiile plăcute ce însoţesc îndeplinirea actelor instinctive. Şi, în loc să se înalţe până la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii sale. Astfel s-au născut patimile sau viciile, care nu mai sunt altceva decât căutarea excesivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive...anormale, alterate, deviate“.

 Alcoolismul Alcoolism, în sens strict medical, este o boală produsă de abuzul repetat şi în cantităţi mari de băuturi alcoolice, pentru consumul cărora individul manifestă o atracţie bolnăvicioasă. Se consideră că termenul de alcoolism a fost pus în circulaţie de către Magnus Huss (1849). În sens mai larg, alcoolismul reprezintă suma efectelor nocive pe care le exercită abuzul de alcool asupra sănătăţii, existenţei, activităţii şi prosperităţii societăţii. Alcoolul este o otravă care în caz de ebrietate acută se absoarbe repede în stomac şi trecând în sânge acţionează asupra celulelor nervoase, provocând pierderea atenţiei şi a controlului. Alcoolismul poate să fie de două feluri: alcoolism acut şi alcoolism cronic. Alcoolismul acut (beţia) produce o afectare neuropsihică, crescând probabilitatea unui comportament cu risc (agresiunea, delicvenţa, suicidul, accidente de circulaţie). Alcoolismul cronic este o toxicomanie, consecinţă a consumului excesiv şi sistematic. Poate induce:

 ► afectarea tubului digestiv:gastrită atrofică, duodenită, enterocolită, pancreatită cronică cu tulburări secundare ale digestiei, steatoză hepatică, hepatită cronică, ciroză hepatică, cancer hepatic;
 ► afectarea sistemului nervos central: tulburări de percepţie şi memorie, euforie, depresie afectivă, susceptibilitate exagerată, scăderea voinţei, pasivitate, egocentrism, demenţă în cazurile grave (acestea duc la afectarea mediului familial, socio-profesional); 
► afectarea sistemului nervos periferic: manifestări polinevritice;
► scăderea duratei de viaţă;
 ► afectarea aparatului cardio-vascular; Alcoolul şi bolile Consumul de alcool este o intoxicaţie continuă şi lentă. Stomacul nu mai poate prelucra „licoarea lui Bachus“. Împreună cu el suferă şi celelalte părţi din corp, mai ales ficatul care are un rol foarte important în digestie.

 Dar atacul continuă şi asupra celorlalte organe: totul cade, se ruinează, slăbeşte, se strică,până la popasul final al beţiei, la slăbirea creierului, până la nebunie. Un pericol serios îl prezintă şi consumul cumpătat, zilnic, al băuturilor spirtoase. Ca urmare a acestor consumuri apar: tremurul mâinilor, anemie, insomnie, coşmarurile, slăbirea memoriei şi agitaţii nervoase. Alcoolul în cantitate mare compromite capacitatea imunitară a organismului şi, prin aceasta, pe de-o parte îi face pe alcoolici receptivi la tot felul de boli, iar pe de altă parte, odată îmbolnăviţi, le îngreuiază vindecarea. Cândva se credea că în caz de epidemie sau de holeră, trebuie băut mult vin roşu.
 Astăzi ştim că alcoolul paralizează activitatea globulelor albe, care au tocmai rolul de a distruge microbii. Orice medic poate confirma că cine bea mereu băuturi spirtoase se îmbolnăveşte mai repede la plămâni, nu rezistă la tuberculoză, tifos şi holeră, suportă mai greu operaţiile etc.. Mortalitatea la cei alcoolici este mai mare decât la cei care nu beau.

Dacă nu ar exista alcoolismul, mult Despre beţie mai mulţi dintre oameni ar ajunge la vârsta de 70-80 de ani, căci oamenii prin alcool, chiar dacă nu contractează boli mortale, îşi slăbesc forţele, aşa încât vor fi primele victime ale epidemiilor.

 Alcoolul, inamic al vieţii care se naşte (O scurtă retrospectivă) Se pare că, din timpuri străvechi, observaţii empirice au atras atenţia asupra pericolului pe care-l reprezintă pentru viitorul copil consumul de băuturi alcoolice de către femeia gravidă sau de către ambii părinţi, înaintea sau chiar în perioada concepţiei. Iată câteva din mărturiile care atestă cele de mai sus.
 ♦ În Cartea Judecătorilor din Vechiul Testament (care, de altfel consemnează multe din cunoştinţele şi obiceiurile sau prescripţiile legate de igienă şi alte probleme medicale), mama lui Samson primeşte avertismentul de a nu consuma vin sau băuturi tari, deoarece va fi în curând gravidă.
♦ Legile legendarului rege Licurg al Spartei interziceau împreunarea trupească a soţului cu soţia după consumul de băuturi alcoolice.
♦ În Cartagina s-a interzis mirilor de a consuma vin (alcool de orice fel) în noaptea nunţii pentru a nu concepe copii cu defecte.
♦ Conform unor texte din secolul al XVII-lea, Aristotel spune că „...femeile nebune sau în stare de beţie ... dau naştere cel mai frecvent unor copii care le seamănă...“.
 ♦ În evul mediu, în cantonul Argau, din Elveţia, multe femei gravide consumau din belşug băuturi alcoolice, îndeosebi băuturi tari, pentru a avea copii de dimensiuni mai mici şi - în consecinţă - o naştere mai uşoară.
 ♦ Primele relatări, privind copiii „loviţi“ de efectele consumului de băuturi de către părinţi, datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când guvernul Angliei a dat frâu liber producţiei de băuturi spirtoase, prin desfiinţarea impozitului pe distilare. A urmat aşa-numita „epidemie a ginului“
 ♦ În 1726, Colegiul Medicilor raporta Camerei Comunelor: „...consumul de băuturi de către părinţi este o cauză a naşterii unor copii slabi, nedezvoltaţi şi bolnavi...“ şi cerea în consecinţă, limitarea vânzării ginului. Peste 10 ani, în 1736, un comitet din Middlesex scria: „...Mame nenorocite se obişnuiesc cu alcoolul...copiii se nasc bolnavi şi slabi, arată de multe ori zbârciţi şi bătrâni, de parcă ar avea o vârstă mult mai înaintată..“
♦ Psihiatrul francez Morel (1857) a studiat descendenţii a 200 de alcoolici şi a considerat drept cauză a multiplelor boli nervoase şi psihice consumul patern de băuturi alcoolice.
 ♦ Prima investigaţie epidemiologică a fost întreprinsă de Howe (1848), care strânge datele a 300 de copii şi adulţi cu probleme psihice şi găseşte, la 145 din cei studiaţi, părinţi alcoolici.
 ♦ În ultimul an al secolului al XIX - lea, Sulivan publică un studiu detaliat care conţinea observaţiile sale făcute asupra a 600 de descendenţi din 120 de mame alcoolice, deţinute în închisoarea din Liverpool. Faptele constatate erau greu de neglijat: 56% dintre copii se născuseră prematur, mortalitatea până la vârsta de 2 ani era mare şi creştea direct proporţional cu avansarea alcoolismului mamei. În primul an al secolului nostru, doctorul Bezzola întreprinde o interesantă investigaţie statistică asupra naşterilor din Elveţia şi constată că după 9 luni de la data unor mari serbări populare s-au născut mai mulţi copii cu tulburări psihice......
 REZULTǍ UN FAPT DE NETǍGǍDUIT: ALCOOLISMUL PǍRINŢILOR, ÎN PRIMUL RÂND AL MAMEI, REPREZINǍ O NOXǍ PENTRU DESCENDENŢI. DECI, ALCOOLUL ESTE „INAMIC AL VIEŢII CARE SE NAŞTE!“ 
Dacă aceşti savanţi ar fi citit cu atenţie Biblia ar fi putut ajunge la aceleaşi concluzii fără atâtea cerecetări şi statistici, fiindcă Dumnezeu s-a îngrijit să ne descopere aceste lucruri cu mii de ani înainte. În Vechiul Testament, în Cartea Judecătorii, ni se relatează că trăia în vremea aceea un om cu numele Manoe şi femeia lui era stearpă. «Odată însă s-a arătat femeii îngerul Domnului şi i-a zis: „Iată tu eşti stearpă şi nu naşti; dar vei zămisli şi vei naşte fiu. 

PǍZEŞTE-TE DAR, SǍ NU BEI VIN, NICI SICHERǍ ŞI NIMIC NECURAT SǍ NU MǍNÂNCI“(Judecători 13:3-4).

Şi a venit femeia şi i-a spus bărbatului ei zicând că a venit la ea un om al lui Dumnezeu, care era foarte luminos la înfăţişare ca un înger. Şi atunci Manoe s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, fă să vină iarăşi pe la noi omul pe care l-ai trimis Tu, şi să ne înveţe ce să facem cu copilul care se va naşte“ (Judecători 13:8). Şi a ascultat Dumnezeu glasul lui Manoe şi îngerul a venit învăţându-i acelaşi lucruB „Să nu mănânce nimic din câte rodeşte viţa- de-vie;
SǍ NU BEA VIN, NICI SICHERǍ...“ (Judecători 13:14).

Atunci Manoe l-a invitat pe înger să-l aştepte până va aduce jertfă înaintea lui Dumnezeu un ied şi prinos de pâine. „Când a început a se înălţa flacăra de la jertfelnic spre cer, îngerul Domnului s-a ridicat cu flacăra de pe jertfelnic. Atunci Manoe a înţeles că acela fusese îngerul Domnului“ (Judecători 13:20-21).

 La fel ca Samson a fost profeţit şi Sfântul Ioan Botezătorul ca unul care „va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitore şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt“(Luca 1:15). Alcoolismul ia proporţii îngrijorătoare Conform precizărilor făcute de dr. Cornelia Vulpe, şeful secţiei de psihiatrie din cadrul Spitalului Judeţean din Iaşi, la nivel internaţional depresiile ocupă primul loc în topul bolilor. În România, însă, pe primul loc se află alcoolismul, urmat de depresii. Alcoolismul şi toxicomania, factori de dezechilibru social Alcoolismul şi toxicomania sunt expresia unui dezechilibru afectiv şi social al individului în cauză. De obicei, aceste boli apar atunci când individul nu mai poate face faţă singur stimulilor stresanţi din jurul lui sau când mediul familial, anturajul, îl împing către acest mod de viaţă. Alcoolismul a luat amploare în ultimii zece ani în toate păturile sociale.
 Sunt pacienţi care trăiesc într-o sărăcie lucie, sunt slabi, nespălaţi, nu au casă, dar care găsesc resurse să consume zilnic alcool în cantităţi mari. Mai grav este că ajung la spital pacienţi în comă alcoolică din rândul  elevilor de liceu, elevi care provin din familii cu nivel de trai bun. (Tatiana Preduţ, „Despre alcoolism şi toxicomanie“, CURIERUL MEDICAL, 2000).
 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (Despre băuturi alcoolice) Iată ce-l învaţă Neagoe Basarab pe fiul său Teodosie dacă va vrea să fie domnitor: „Cu băutura să nu-ţi îngreuiezi trupul, că mulţi zic: bună este băutura multă. Cum este bună? Omul, când se îmbată, dacă are minte multă atunci o pierde, dacă are mâini, nu-i sunt de folos, dacă are picioare nu poate merge în ele, dacă are limbă, nu poate vorbi cu ea. Deci, cum să nu fie rea beţia, dacă întreg trupul nu-i mai foloseşte, ca să poată face ceva pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Şi încă şi alt rău izvorăşte din beţie, şi anume mai întâi îmbolnăveşte trupul şi-şi sărăceşte casa, apoi îşi pierde mintea. Şi din clipa în care-şi pierde mintea, atunci este pierdut şi cu sufletul. Şi tu să bei, dar cu măsură, încât mintea ta să biruiască vinul, iar nu să biruiască vinul mintea ta... Să nu faci daruri la beţie, pentru că îţi vei risipi vistieria şi îţi vei căpăta nume rău, că vor zice aşa: „Să mergem chiar acum la domnul acela nevrednic, pentru că acum este beat; deci, când este treaz, el nu ne va da, iar când se îmbată, îşi pierde mintea şi nu ştie cui dă!“ ...La beţie să nu te mânii, nici să osândeşti, pentru că şi aceasta este un nume deosebit de rău...Căci şi Sfânta Scriptură mărturiseşte, zicând: „Sunt unii care mai mult se mulţumesc şi se bucură de cuvinte bune, decât alţii de mâncare şi de băutură“ ...Ascultă pe Domnul zicând: „Luaţi seama, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură!“ Şi iarăşi prin proorocul zice: „Treziţi-vă, băutorilor de vin la beţie şi tânguiţi-vă că se ia din mijlocul vostru veselia şi bucuria!“. Bine este a sta departe de vinul cel mult, căci este scris: „În lemnele cele multe se face foc mare şi în mâncărurile cele multe se aţâţă desfrâul; precum untdelemnul aţâţă flacăra, aşa şi vinul porneşte patima desfrâului“. Căci precum lucrătorul beţiv nu se va îmbogăţi, aşa şi sufletul care  iubeşte beţia nu va înmulţi faptele bune, ci şi ceea ce are va pierde... Fiule, „la vin nu te face viteaz“ şi nu te lăuda cu el, „căci pe mulţi i-a pierdut vinul“ şi multe rele a făcut. El a făcut pe Noe să adoarmă dezgolit şi a râs fiul său Ham de el, el a făcut pe Lot să se însoţească cu ficele sale, el a doborât în cele din urmă pe Samson cel viteaz, bărbat care se născuse din făgăduinţă şi puternic cum n-a mai fost un altul între fii oamenilor care zice: „Nu te uita la băutură când face spume în pahar, alunecă uşor dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca o viperă. Ochi tăi se vor uita după femei şi gura ta va vorbi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării şi ca un cârmaci adormit la cârmă“.Omul când apucă patima beţiei îşi vede pieirea, dar nu se mai poate opri. Solomon simţea şi scria că a pierdut cârma vieţii şi totuşi nu s-a mai putut întoarce din calea pieirii. N-are diavolul alt ajutor mai bun ca băutura şi beţia. Ce spuneau poeţii şi filozofii despre beţie
 ► „Beţia nu este altceva decât o nebunie voluntară“ (Seneca, Epistolae ad Lucilium).
 ► „Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat“ (Ovidius, Amores,1,6,59).
 ► „Cel ce se biruie pe sine, în slăbiciunea lui, este mai puternic decât acela ce supune o cetate “ (Fr. Schiller).
► „Fugi de plăcerea care dă naştere durerii“ (Solon).
 ►„Paharele pline pe cine nu fac vorbăreţ? (Horaţiu, Epistulae,1,5,19).
 ► „Beţivul îşi îneacă întâi necazurile şi apoi viaţa“ ; „Izvoarele răutăţilor dintr-o ţară sunt cârciumile şi luxul“; „Viciile sunt călăii care te omoară încet ca o sabie ascuţită“ (Nicolae Iorga).
 ► „De beţie fugi în viaţă, chiar în val căutând scăpare / În pahar te-neci adesea mai curând decât în mare“ (Vasile Militaru, Vorbe cu tâlc).
 ► „In vino veritas!“ (lat. „În vin e adevărul“) - Expresie veche de peste 2000 de ani, dar cu cât mai veche cu atât mai vestită, ca şi vinul la care se referă. Paternitatea ei este atribuită lui Alceu, poet grec care a Despre beţie trăit cu 6 veacuri înaintea erei noastre. Pe vremea lui, celor bănuiţi de fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore mari de lut, spre a-i îmbăta şi scoate de la ei adevărul. Din acest fapt a scos şi Alceu un adevăr pe care l-a turnat în cupa mică a unei maxime, extrem de des aflată pe buzele oamenilor. Omul, la băutură, devine expansiv, vorbăreţ. El dezvăluie atunci taine, intimităţi, adevăruri pe care la ascunde când este treaz. Expresia se foloseşte şi în zeflemea. Expresii A bea vin unde cântă broasca = a bea apă; A boteza laptele, rachiul sau vinul = a pune apă în...; a falsifica; A-l ajunge pe cineva băutura = a se îmbăta; A lucra pe cineva în foi de viţă = a unelti împotriva cuiva, a pregăti ceva în ascuns împotriva cuiva; Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte = beţivul găseşte oriunde prilej să bea; Beat mort (sau turtă, lemn, lulea,criţă,tun, cuc, frânt...) = beat peste măsură. Mintea şi vinul O veche istorioară din Orient spune aşa: Când omul bea primul pahar, mintea începe să se îngrijoreze, spunând: „Destul, vinule, destul...Opreşte-te, ajunge!“ Când omul mai bea încă un pahar, atunci mintea se supără şi se ia la ceartă cu vinul, fiindcă după ce omul bea şi al doilea pahar, vinul începe a împinge mintea, ca să-i ia locul. Şi de aici ceartă şi neînţelegere. La cel de-al treilea pahar pe care îl bea omul, mintea supărată îi zice vinului: „De-acum rămâi tu în locul meu!“ Iar omului îi zice: „ Rămâi sănătos, omule!“ Nu ţi-a fost de ajuns un pahar, ci ţi-au trebuit trei, iar după trei vin treizeci şi trei. De acum ascultă de vin“. Deci, de la al treilea pahar începe slujba diavolului. Diavolul privegează neîncetat şi-i îndeamnă pe oameni să intre în cârciumi „La un pahar“. Când este omul necăjit, diavolul îndată îi şopteşte: „Hai, omule, la un pahar!“. Dacă este ostenit, îl îndeamnă: „Hai la un pahar!“. Iar dacă-i Duminică sau o altă sărbătoare mare: „Hai în cârciumă la un pahar!“, iar în aceste pahare este moarte şi otravă.
► Olofern, viteazul general al oştirilor asiriene, din cauza beţiei şi-a pierdut capul (Iudit 12:13). Aşa îşi pierd capul şi sufletul şi în vremurile noastre mulţi creştini nesocotiţi din cauza beţiei.
► Nabal, bogătaşul israelian, prin beţie şi-a pierdut sănătatea, viaţa şi soţia (1 Împăraţi 25:86-89).
► Urie, îmbătat de David, n-a priceput...şi şi-a pierdut cumpătul, soţia şi viaţa (2 Împăraţi 11:16-17).
► Împăratul Ila, în vremea chefului şi beţiei sale, a fost lovit cu sabia de Zimri şi ucis (3 Împăraţi 16;8-10). ► Baltazar, împăratul Babilonului, în noaptea monstruosului chef şi al beţiei lui, şi-a pierdut tronul, împărăţia şi viaţa (Dan 5).
► Zinon, împăratul Ţarigradului, urât de poporul, boierii şi oştirea sa din cauza beţiei, a fost îngropat de viu (beat) de soţia sa Augusta Adriani („Didahii“ - Ilie Miniat, arhiepiscop de Kalavrita). Ziua şi noaptea de anul nou Noaptea de Anul Nou ar trebui să fie o noapte tainică şi plină de fior, căci omul încheie încă un an din viaţa lui şi păşeşte pragul unui an nou şi nu ştie în ce intră: în viaţă sau în moarte; în sănătate ori în boală; în bucurie ori în necaz. La pragul dintre ani, la miezul nopţii, adevăratul creştin se află în rugăciuni mulţumind lui Dumnezeu pentru anul care tocmai s-a încheiat şi cerând ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse şi peste anul cel nou. Anul nou trebuie să fie un bilanţ sufletesc. Ce păgânătate a ajuns Anul nou fiincă pentru cei mai mulţi este doar un motiv de chefuri şi de beţie. Ori, îndemnul din Evanghelie este clar: „Privegheaţi deci, căci nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru“ (Matei24:42).

 Beţiile de ziua numelui

 Mulţi creştini serbează ziua numelui înconjuraţi de cei dragi din familie şi alţi invitaţi. Numai că de cele mai multe ori se îmbată în această zi.
 Despre sfinţii ale căror frumoase nume le purtăm (Ioan, Gheorghe, Nicolae, Vasile, Maria...) nu scrie nicăieri că erau iubitori de alcool şi de petreceri cu mare risipă. Spre exemplu Sfântul Nicolae a fost un mare făcător de minuni şi sfânt al milei, ultimul ban pe care l-a avut împărţindu-l săracilor. Sfântul Gheorghe a făcut altfel de vitejii decât acelea care se fac în stare de ebrietate sau pe la cârciumi. Sfântul Ioan Botezătorul n-a băut niciodată vin sau altă băutură ameţitoare.
Şi dacă Sfinţii au fost pilde măreţe de înfrânare şi mare sfinţenie, atunci de ce oamenii care le poartă numele ţin cu orice preţ să facă mare chef şi să se îmbete de ziua numelui lor? Poate că aceşti Sfinţi dacă s-ar ivi în lume, ar striga după cei care le poartă numele şi le-ar zice: „Oameni buni, ori vă purtaţi după numele ce le aveţi, ori vă lepădaţi de aceste nume...căci altfel ne batjocoriţi amintirea“.Un raport în iad
 Azi mai mult ca niciodată / Multă lume se îmbată, Căci Satana singur ştie / Căci câştigă prin beţie.Se spune că o dată Scaraoschi, mai marele dracilor, a chemat la raport pe toţi dracii din lume să le ceară socoteală despre isprăvile ce le-au făcut printre oameni. Iată soseşte unul şi se închină în faţa lui Scaraoschi. „De unde vii, fârtate, şi ce isprăvi ai făcut?“ „Am fost acolo şi acolo, întunecimea voastră, şi am aprins ura şi mânia între oameni; pe urmă au trecut la bătaie şi unul l-a omorât pe celălalt“. „Şi cât timp ţi-a trebuit pentru izbânda aceasta?“ „Trei ani de zile, întunecimea voastră“ „Trei ani? Atât ţi-a trebuit pentru isprava asta“ - strigă Scaraoschi plin de mânie - şi jap, jap, pe spatele diavolului.
 Un alt diavol soseşte şi se închină. „Dar tu, argate, de unde vii şi ce-ai făcut?“ „Eu, întunecimea voastră, am tras un om în patima desfrânării“. „Şi cât timp ţi-a trebuit pentru lucrul acesta?“ „Un an, întunecimea voastră“. „Pfui, împieliţatule, un an ai cheltuit tu pentru un astfel de fleac?“ - strigă Scaraoschi şi jap, jap îi trage şi ăstuia o mamă de bătaie. Soseşte încă un drăcuşor la închinare. „Dar tu, Aghiuţă, ce-ai putut face prin lume?“ „Eu, întunecimea voastră, i-am făcut pe nişte oameni să înjure, să se desfrâneze, să se bată şi săDespre beţie se omoare“. „Şi cât timp ţi-a trebuit pentru izbânda asta?“. „O singură zi, întunecimea voastră“. „Bravo, Aghiuţă.
 Şi cum ai putut tu face această ispravă?“. „Cu băutură, întunecimea voastră...i-am dus pe oameni la birt şi i-am îmbătat. Iar după ce s-au îmbătat au voit să se desfrâneze cu nişte femei, de la femei s-au luat la ceartă, la bătaie, iar bătaia s-a terminat cu omor“. „Bravo, Aghiuţă, bine te-ai purtat, îi zise Scaraoschi, bătându-l pe umăr, iar voi nemernicilor care aţi cheltuit ani de zile până să câştigaţi un suflet, le zise Scaraoschi celorlalţi, luaţi pildă de la Aghiuţă, diavolul beţiei, fratele vostru: „FOLOSIŢI ŞI VOI ALCOOLUL!“. „Al tempo perduto“
 Umblând prin Italia, cineva a văzut într-un loc, o cârciumă pe care era scris „Al tempo perduto“, adică „La timpul pierdut“. Potrivită firmă! Cu adevărat vremea cea scumpă ce o petrece omul la cârciumă este o vreme pierdută pentru suflet, pierdută pentru Împărăţia lui Dumnezeu. (Răscumpăraţi vremea...)

Pe poarta unei cârciumi

 Pe poarta unei cârciumi din Dobrogea un bun creştin a lipit o coală de hârtie pe care scria: „Vrei să intri în cârciumă? Aminteşte-ţi că patru pahare fac un litru, doi litri un rând; două rânduri fac o discuţie şi o discuţie face o ceartă; o ceartă face o bătaie şi o bătaie aduce doi jandarmi, un judecător şi un grefier, care fac o amendă şi câteva luni de închisoare. Deci, vezi-ţi de drumul tău!“ Răspunsul lui Diogene Diogene - vestit filozof din vremea lui Alexandru Macedon - fu îmbiat odată cu un pahar de băutură. Diogene luă paharul şi îndată îl răsturnă jos. „De ce ai făcut, Diogene, acest lucru ?“. „L-am răsturnat eu - răspunse Diogene - ca nu cumva să mă răstoarne el pe mine!“.Despre beţie fratricid din gelozie
 Întâmplare sângeroasă cu doi fraţi nefericiţi, într-o localitate rurală din judeţul Dolj.
Doi fraţi naturali, M. M. (22 ani) şi N. M. (28 de ani), iubeau aceeaşi fată şi nici unul nu a fost în stare să renunţe în favoarea celuilalt.
 Doar moartea de om a pus capăt gâlcevei absurde, fără însă a aduce cuiva fericirea... Cu puţin timp în urmă, cei doi fraţi au întârziat mai mult la cârciumă. Au băut mult, în speranţa că vor uita de necaz şi, poate, se vor împăca pentru totdeauna.
 N-au reuşit însă decât să se îmbete criţă şi să înfigă şi mai adânc unul în celălalt cuiul geloziei. Ieşindu-şi din minţi, M. M. şi N. M. au părăsit cârciuma, ţinându-se strâns de gât. Iar afară s-au dezlănţuit ca fiarele. Mai în putere, fratele cel mic a scos cuţitul din haină şi şi-a înjungiat mortal, în piept, fratele mai mare! A lăsat cadavrul în parc şi a dispărut în noapte. A fost prins şi arestat două zile mai târziu. Şi-a recunoscut ticăloşia şi va suporta consecinţele: 20 de ani de închisoare.
 Dacă părinţii lor i-ar fi crescut în dragoste şi-n frică de Dumnezeu, dacă i-ar fi dus din fragedă pruncie în fiecare dumnică la Sfânta Biserică, dacă i-ar fi învăţat să postească, să se roage, să se spovedească şi împărtăşească, dacă în această tulburare sufletească cei doi fraţi ar fi alergat la preot să-i ceară un sfat duhovnicesc cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat.
Au alergat la cârciumă, cerând sfatul alcoolului şi iată unul este în pământ şi altul în puşcărie. („Academia Infractorul“,nr.21, pag.5, din 28.05. - 03.06.2004).
 Acum du-te singur înapoi! În pelerinaj fiind, când am ajuns la Sfânta Mănăstire Strâmba de Jiu (Sfânta Treime), am aflat o interesantă întâmplare din viaţa unui localnic G. Ion din apropiere, care multă vreme a fost stăpânit de duhul beţiei.
 Ne povestea că noaptea îl trezeau diavolii, îl ajutau să deschidă uşa, îi mutau picioarele pe scări, şi-l duceau chiar unde ascunsese soţia lui băutura. Diavolii îi aduceau furtunul, i-l puneau în gură şi trăgeau dopul de la butoi. Deci, nenea Ion nu trebuia să facă nici un efort pentru a se îmbăta „cui“. Trăgea din butoi şi bea, şi bea, şi bea până nu mai încăpea vin în el, iar apoi pica jos. Acum ar fi vrut să se întoarcă în casă, însă diavolii râdeau de el şi-i spuneau: „Acum du-te singur înapoi!“. Iar el îi întreba: „De ce m-aţi adus aici?“. Şi adormea lângă butoi, iar când îşi revenea, o făcea în ţipetele soţiei. Cu bucurie în suflet vă pot spune că (din mila lui Dumnezeu, prin rugăciunile soţiei, ale lui şi mai ales ale maicilor din Sfânta Mănăstire) acest om s-a vindecat de păcatul beţiei şi este un bun creştin , nelipsit de la Sfintele slujbe.
 Beţia este mai rea decât crima şi curvia! 
De la părintele meu duhovnic am aflat o istorioară din care se poate vedea farte clar că beţia este mai rea decât crima şi curvia: A trăit odată un om în frică şi-n dragoste de Dumnezeu, un credincios care s-a ostenit să supere cât mai puţin posibil pe Dumnezeu. Într-o zi a apărut diavolul lângă el şi i-a zis: „De atâţia zeci de ani sunt cu ochii pe tine, am încercat în fel şi chip şi nu te-am putut înşela să faci nici unul dintre păcatele mari, strigătoare la cer. Aşa nu se mai poate, trebuie să faci şi tu măcar unul dintre ele. Iată te las să-ţi alegi: crima , curvia sau beţia. După trei zile mă voi întoarce să-mi spui ce ţi-ai ales“. S-a gândit omul: crima nu-mi pot alege fiindcă aş călca porunca a şasea - Să nu ucizi!; curvia în nici-un caz nu mi-o pot alege fiindcă în felul acesta aş călca porunca a şaptea - Să nu fii desfrânat!; nu-mi rămâne decât să aleg beţia. O să mă îmbăt şi eu de câteva ori, apoi am scăpat de păcatul ăsta. După trei zile a venit diavolul şi l-a întrebat: „Ei, ia spune-mi, ce ţi-ai ales?“. Iar omul i-a spus: Beţia!. Şi diavolul a plecat. La puţin timp după aceea omul s-a îmbătat criţă, neştiind ce face a violat-o pe mama lui şi apoi în aceeaşi stare de beţie şi-a ucis tatăl.

  IATǍ CǍ BEŢIA ESTE MAI REA DECÂT CRIMA ŞI CURVIA, CǍCI DIN BEŢIE LE-A FǍCUT ŞI PE CELELALTE DOUǍ.

 Frate dragă, lasă-te de băutură I. Tudusciuc

Vai, te miri cu cata truda
Se castiga azi un ban
Dar cu cata usurinta 
Merge-n mana lui satan

Sase zile-n saptamana 
Bietul om s-a ostenit
Si duminica la CRASMA
Iata tot a cheltuit

„Bea, creştine, zice dracul, 
 Bea, căci banii tăi îi bei 
 I-ai muncit şi ai tot dreptul, 
 Fă cu dânşii tot ce vrei !... 

 Bea, creştine, bea otravă
 Bea ca faci pe placul meu
 Bea, creştine, bea şi-njură 
 Mai cu foc pe Dumnezeu“. 

Oricât de căzut ar fi cineva din pricina beţiei, trebuie să ştie că Tatăl cel ceresc îl doreşte şi îl aşteaptă cu braţele deschise.
 Şi ca dovadă a acestor cuvinte să comparăm pedeapsa pentru păcatul beţiei în Vechiul Testament cu pedeapsa pentru acelaşi păcat în Noul Testament.
 În Vechiul Testament era legea care judeca păcatul fără iertare, după greutatea lui. Iată cum este arătată şi judecată beţia:
Dacă un om are un fiu neascultător să spună bătrânilor cetăţii: „Iată, fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, nu ascultă de glasul nostru, este lacom şi beţiv. Şi toţi cei din cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară“ (Deuteronom 21:18-21).
Ce groaznică pedeapsă! Beţivul era omorât cu pietre. Arată şi această pedeapsă cât de grav era socotit păcatul beţiei.
 În Noul Testament a venit darul, dragostea şi iertarea Tatălui ceresc. Şi în Noul Testament se află un fiu care şi-a mâncat averea în beţii şi desfrânări: fiul risipitor. Dar, întorcându-se acasă, a fost primit cu ospăţ de bucurie. Un alt exemplu este Fericitul Augustin, care vreme de aproape 20 de ani şi-a trăit viaţa în desfrânări, ospeţe şi beţii,  până când într-o zi deschizând pentru prima dată Biblia, la întâmplare, a citit următoarele versete: „ Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte“ (Romani 13:13-14). Iar Fericitul Ieronim spune: „Bagă de seamă ca respiraţia ta să nu fie niciodată mirositoare a vin. Fereşte-te precum de vin aşa şi de orice altceva cu care te-ai putea îmbăta“. La polul opus al beţiei este aşezată abstinenţa, acea stare prin care a rămas întru sfinţenie Sfântul Ioan Botezătorul: „Căci el va fi mare înaintea Domnului; nu va bea nici vin, nici altă băutură ameţitoare şi va fi umplut de Duh Sfânt încă din pântecele maicii sale“ (Luca 1:15). Iubiţi credincioşi, „Vinul este de la Dumnezeu, beţia este de la diavolul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Când nu este credinţă în Dumnezeu, omul încearcă să umple cu alcool acest gol uriaş din sufletul său, caută să-şi înece suferinţele, mai ales neliniştea sfâşietoare care pustieşte inima celui care rămâne fără răspuns la întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii.
 De aceea ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă îmbătaţi de vin în care este pierzare, ci vă umpleţi de duhul“ (Efeseni 5:18), iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune un cuvânt de neuitat: „Beţia este icoana morţii“, fiindcă Dumnnezeul beţivului fiind pântecele, acesta îl părăseşte pe Dumnezeu şi se închină la idoli (Coloseni 3:5).
 La creaţie, Dumnezeu a făcut odată cu toate celelalte şi via, şi chiar a îngăduit ca omul să bea un pahar de vin după cum este scris: „ De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni“ (1 Timotei 5:23). Şi tot în Biblie scrie că:„Vinul veseleşte inima omului“ (Psalm 103:16). Iisus Hristos a prefăcut apa în vin la nunta din Cana Galileii (Ioan 2). Un pahar, două de vin pe săptămână, aduce veselie şi sănătate: „Bucuria inimii şi veseliasufletului este vinul, când se bea la vreme, cu măsură. Amărăciune sufletului este vinul când se bea mult; certuri şi căderi face“ (Înţelepciunea lui Sirah 31:33-34).
 Deci, nenorocirea este că, la consumarea vinului ca şi a altor băuturi alcoolice, foarte uşor se trece de la uz la abuz. Alcoolismul pune clar în evidenţă tragedia omului care se îndepărtează de Dumnezeu şi fraţii săi, asemenea fiului risipitor din parabolă.
Pentru a nu ajunge la acest păcat este bine a-i sfătui pe copiii noştri să fie cumpătaţi încă din fragedă pruncie, să evite anturajele, teribilismele etc..
  Cel ce bea zilnic, chiar cantităţi mici, poate ajunge alcoolic. Beţia poate aduce cele mai mari rele asupra noastră ca persoane, asupra familiei şi asupra societăţii în care trăim.
Rezultatul beţiei este dezamăgirea. Dezamăgirea, interesant cuvânt şi de luat în seamă. Beţia aduce: certuri, scandaluri,bătăi, crime, violuri,despărţiri, sinucideri, desfrânări etc. Beţivul nu numai că îşi distruge viaţa, dar pierde şi şansa vieţii veşnice, căci scris este: „...beţivii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:10).
 De patima beţiei, omul poate scăpa numai cu darul şi ajutorul Celui care a venit în lume să nimicească lucrarea diavolului (1 Ioan 4:8).
 Diavolul începe cu o aţă subţire (primul pahar de băutură), şi aţa se tot îngroaşă până când se face ştreang, iar în cele din urmă laţ. Paharul de băutură este mic, dar el este o temniţă grozavă pentru atâţia şi atâţia păcătoşi.
Pentru unii acest ştreang ajunge să fie chiar ştreangul spânzurătorii (îşi curmă singuri firul vieţii) căzând în deznădejde şi neştiind că sinucigaşii nu au iertare în vecii vecilor, fiind păcat împotriva Duhului Sfânt (Marcu 3:28-29).
 Un lucru trebuie să ştie oamenii, că patimile cele grele sunt lucrarea şi puterea diavolului. Ele pot fi biruite numai cu puterea Domnului, pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dezlegat pe cei chinuiţi de duhuri rele. El singur poate dezlega şi pe cei legaţi de patimile cele rele. De patimile cele rele poate scăpa omul numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
 DECI, BEŢIA ESTE O PATIMǍ CARE POATE FI BIRUITǍ! 
 Medicament 
 Reţetă pentru a scăpa cineva de patima beţiei: - 50 de grame de pătrunjel cu frunze cu tot. - o felie de coajă de portocală. - o felie de coajă de grepfruit. Se fierb într-un litru de apa până când apa scade la jumătate, respectiv 500 de ml. Se ia în fiecare dimineaţă, dacă se poate pe nemâncate câte o linguriţă. Dacă nu se poate o putem pune celui împătimit de beţie în ceai sau în cafea. Conţinutul obţinut se păstrează într-o sticlă de culoare închisă, la temperatura camerei. 

Vindecare de patima beţiei

 Un bărbat se îmbăta adeseori, iar când îl certa soţia, îi spunea ca bea pentru a-şi uita necazurile. Într-o zi, femeia şi-a luat copiii de mâna şi s-au dus împreună la cârciumă, s-au aşezat la o masă şi au comandat băutură. - Nu ţi-e ruşine să vii la cârciumă? i-a zis bărbatul ei. - De ce să-mi fie ruşine că sunt unde este şi bărbatul meu, a spus femeia, şi a început să bea. - Nu ţi-e ruşine să bei între bărbaţi? a întrebat iar bărbatul. - Vreau să-mi uit şi eu necazurile, a răspuns femeia. Apoi a început să dea de băut şi copiilor. - Ce faci femeie? - Le dau şi lor să bea să uite că sunt flămânzi şi goi. Adânc mişcat, la auzul acestor cuvinte, bărbatul şi-a scos femeia şi copiii din cârciumă şi a renunţat pentru totdeauna la patima beţiei. Beţia Băutura, chiar şi puţină fiind, mănâncă viaţa şi se aseamănă oarecum cu sinuciderea lentă. A bea până la fund înseamnă a nu cunoaşte binele. Şi sănătatea este mai puternică şi mai trainică atunci când oamenii nu bea deloc.

  Cel ce nu bea, întotdeauna este vioi, sprinten la lucru (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009). 

 Mărturisiri unei doctoriţe

 ◙ Când erau copiii răciţi, părinţii lor îi împachetau într-un prosop cu ţuică, neştiind că pielea este şi ea un organ şi are proprietăţi absorbante. Aceasta a fost cauza pentru care o mamă a venit cu copilul în comă alcoolică.
 ◙ La grădiniţa de copii s-a dus doctoriţa pentru un control de rutină. L-a văzut pe un copilaş că avea mustaţă produsă din cauza vinului băut şi l-a întrebat: Măi copilaş tu ai băut vin? Da, doamna doctor, n-a mai avut timp bunica să-mi facă ceai şi mi-a dat o cană cu vin.
 ◙ În unele comune din judeţul Olt, când mamele vor să-şi înţărce copiii, le pun la gură o cârpă bine îmbibată în ţuică şi zahă. De multe ori copiii au ajuns să fie duşi la spital în comă alcoolică.

 BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1995; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M.,1995; Doctorul Nicolae Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2002; Dr.doc.Ştefan Sandor, Alcoolul-inamic al vieţii care se naşte, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1988; Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,1996; http://www.sfaturi ortodoxe.ro/; Dana-Cristina Moldovan, file://A:/Alcoolismul/ Ecouri alarmante.htm; I.Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucure]ti,1968; Vasile Matei, Dicţionar de maxime, reflecţii, expresii latine, comentate, Bucureşti,1998; file://A:/Alcoolismul/Evenimentul.htm;