Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
Când trecem pe lângă o Sfântă Biserică Ortodoxă, noi creştinii se
cuvine să ne întoarcem cu faţa către ea şi să spunem din adâncul
sufletului: (închinându-ne)
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu,
pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor,
mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)“.
Dacă ştim hramul Bisericii respective zicem, spre exemplu:
(închinându-ne
din nou) „Sfinte Nicolae mare făcătorule de minuni,
roagă-te la Dumnezeu şi
pentru mine, acum, în ceasul morţii şi în
ceasul
judecăţii mele. Amin!“
Şi în
continuare îl rugăm tot pe Sfântul al cărui
hram îl poartă
Biserica să mijlocească pentru mântuirea tuturor celor dragi ai noştri
(închinăndu-ne iarăşi):
„Sfinte Nicolae, roagă-te la Dumnezeu
pentru
mântuirea robilor săi: Daniel
patriarhul, ... Episcopul locului
(numele),
duhovnicul la care v-aţi
spovedit (spre exemplu, Ioan
preotul),
numele părinţilor, ai naşilor, copiilor, moşilor,
fraţilor,
cumnaţilor, verilor, cunoscuţilor
şi neapărat al celor care v-au făcut
rău.
Trecând
prin Bucureşti
cu maşina
am fost nevoit să oprec
la
culoarea
roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut
o
Sfântă Biserică. Pe
trotuarul de vis-a-vis, în dreptul Sfintei Biserici
s-a
oprit o femeie ce venea de la piaţă,
având în ambele mâini câte
o
plasă grea.
Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către
Sfânta
Biserică a făcut
trei metanii mici (închinăciuni cu plecare până la
pâmânt)
închinându-se, apoi şi-a
luat plasele şi a
plecat liniştită
către casă. Am
fost profund impresionat de credinţa
acelei femei.
În
tramvai, în autobuz sau pe stradă puţini călători se mai închină
când
trec prin dreptul Sfintelor Biserici.
Când trecem pe lângă un cimitir, de mare folos ne-ar fi şi
nouă şi
celor morţi dacă am spune aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase,
Dumnezeul
nostru, iartă păcatele tuturor celor care sunt adormiţi
în
cimitirul acesta şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine“. La
fel
să ne rugăm şi atunci când călătorim şi vedem pe marginea drumului
crucea cuiva care a
murit probabil în accident de maşină (spovedit şi
împărtăşit sau poate
nespovedit şi neîmpărtăşit): „Doamne,
Iisuse
Hristoase,
Dumnezeul nostru, iartă-l pe
acela care a adormit aici
şi
când voi muri să mă ierţi şi pe mine!“ Toate rugăciunile pe care
le
înălţăm cu
tot sufletul pentru cei adormiţi
sunt primite acolo sus
la
cer şi
aduc uşurare
celor pe care i-am pomenit, chiar dacă nu
le
ştim
numele. Şi
apoi, dacă noi
ne rugăm
pentru cei morţi,
când vom
fi şi noi morţi,
alţii se vor ruga pentru sufletele noastre,
după zicala:
„Ce
faci, ţi se va face!“, adică te-ai rugat pentru alţii,
atunci din
rânduiala
lui Dumnezeu şi alţii se vor ruga pentru tine.
Iată şi cuvântul Sfântului Serafim de Sarov:
„Trecând
printr-un sat sau printr-un oraş,
însemnaţi-vă cu
semnul
Sfintei Cruci şi
spuneţi
rugăciunea
aceasta: Doamne,
mântuieşte-i pe locuitorii satului (oraşului acestuia) şi
pentru
rugăciunile lor mântuieşte-mă şi pe mine, păcătosul; apoi rugăţivă
Sfinţilor ale căror
icoane se află în
casele satului sau oraşului
aceluia
şi ziceţi: Sfinţilor
ai lui Dumnezeu, mă închin
vouă şi vă
rog
să mă miluiţi pe mine, păcătosul şi să mă apăraţi în
toată
vremea
vieţii
mele. Intrând într-o casă, mai
întâi închinaţi-vă
icoanelor
aflate acolo şi
abia apoi salutaţi-i
pe stăpânii
casei.
Acelaşi lucru să-l
faceţi şi la
ieşirea din casă“.
Adâncimea sau
superficialitatea credinţei în Dumnezeu, într-un
om, o poţi cunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din
cuvintele pe care le
spune. Unii nu îi cer nimic. Alţii
îi cer nimicuri.
Alţii îi cer socoteală lui Dumnezeu. Alţii îi cer să facă El ce vor ei.
Sfinţii cei mari din desăvârşită credinţă în Dumnezeu nu mai cereau
nimic, nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea.
Rugăciunea este dialogul dintre creştin şi Dumnezeu, prin care
noi oamenii ne ridicăm mintea şi inima spre El. La rugăciune
participă
mintea care se gândeşte numai la Dumnezeu, memoria care uită de
toate cele pământeşti şi inima care se bucură de prezenţa lui
Dumnezeu.
Rugăcinea unui copil
Odessa. Într-o zi de
dimineaţă, înainte de a începe Sfânta
Liturghie, stăteam în colţul meu din dreapta noasului şi mă uitam cum
o fetiţă de nouă ani se ruga la icoana Maicii Domnului care se afla în
faţă. Dar rugăciunea fetiţei se deosebea de rugăciunile
copiilor de
vârsta ei. Biata
copilă cădea în genunchi, ridica mânuţele
în sus ca
preotul la invocarea
Duhului Sfânt şi plângea.
După ce şi-a terminat rugăciunea
- văzând că fetiţa se apropie de
mine să-mi sărute mâna - am întrebat-o de ce s-a rugat şi a plâns.
„M-am
rugat Maicii Domnului ca să mi-l
aducă acasă pe tăticu“.
„Dar
unde e tăticu?“
am întrebat-o eu. „La război, pe front,“ a
răspuns fetiţa cu durere. M-am uitat cu milă la aceste copil naiv,
zicând în sinea mea:
„Cum poate Maica Domnului să-l
aducă pe
tăticul ei acasă?“ M-am
îndoit ca Moise în pustie.
Dar n-au trecut multe
zile şi învăţătoarea ei, care frecventa aceeaşi
Biserică mi-a spus că tăticul fetiţei s-a întors într-adevăr
acasă. „Dar
cum
s-a întâmplat minunea?,“ am întrebat-o eu pe învăţătoare.
„Fetiţa şi mămica ei, mi-a povestit învăţătoarea, dormeau liniştite în
casă. Pe la miezul nopţii au
auzit o bătaie în uşă. Mama a sărit
din
pat şi a întrebat cine-i. Vocea de afară îi era cunoscută, era
tăticul
fetiţei. Când i-a deschis uşa, tăticul a lăsat-o
pe soţia lui şi s-a
îndreptat
spre fetiţă. A
îmbrăţişat-o plângând şi i-a
spus: „Tu m-ai
salvat!
Iată de
ce. Eram pe front. Se întunecase, iar noi eram tot în
tranşee, pentru că gloanţele şi brandurile nu
încetau să treacă
vâjâind
şi şuierând
peste capetele noastre. La un moment dat, stând
cu
capul scos din tranşee,
ca să văd dacă a
încetat focul, aud vocea
fetiţei mele scumpe, care striga alarmată: Tăticule, tăticule, apleacăte!
Fără să-mi dau seama că tu
erai, draga mea, la Odessa, iar eu pe
front,
m-am aplecat în mod automat. Dar când mi-am ascuns capul
în
tranşee, deasupra capului
meu a vâjâit o bucată de
brand
explodat
la o oarecare distanţă de
noi. Dacă nu-mi
aplecam capul
mi-l
reteza. Când am văzut acestă minune n-am mai stat locului. Am
pornit
cu nădejdea în Dumnezeu
chiar în noaptea în care am auzit
vocea.
Am trecut peste cadavre, peste garduri cu sârmă ghimpată,
am
trecut prin sate şi oraşe, dar nu m-a întrebat nimeni de acte. Şi
acum
mă bucur că vă văd sănătoase şi-i
mulţumesc lui Dumnezeu
că m-a scăpat
de la moarte.
Învăţături minunate despre rugăciune
● Nu putem intra în rugăciune pur şi simplu, fără a ne descălţa ca
şi
Moise. Există o întreagă pregătire pentru rugăciune:
să te linişteşti,
să te aşezi, să închizi telefonul gândurilor şi
televizorul interior al
imaginilor. Trebuie
dezrădăcinată tulburarea pricinuită de mânie sau
tristeţe. Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.
● Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului să alergăm
la rugăciune şi să ne rugăm cu zdrobire de inimă.
● Prin rugăciune, creatura comunică cu Creatorul în mod nevăzut.
Prin rugăciune lanţurile păcatului cad neputincioase şi amăgirea
diavolului se pierde
în gol. Rugăciune este ridicarea minţii
pe aripile
sufletului la
Dumnezeu. E întoarcerea acestuia acolo de unde a fost
luat şi dat omului, spre a fi asemenea lui Dumnezeu. Prin rugăciune
păcatul moare şi divolul crapă.
Dumnezeu strigă de dincolo de noi
(Matei
7:7): „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va
deschide“.
● Părintele Avacum zelotul din Sfântul Munte Athos, scotea
pietrele din pământ una câte una şi la
fiecare lovitură cu sapa Îl striga
pe Hristos. Să nu ne lăsăm tulburaţi de gândurile deşarte,
ci ca o
pasăre să nu încetăm să cântăm slava lui Dumnezeu, Ziditorul lumii.
● Pentru a ne ruga cu
luare aminte trebuie să păstrăm în noi frica
de Dumnezeu. Ne spune
Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă
neîncetat“
(1Tesaloniceni 5:17), pentru că ispitele ne urmăresc
neîncetat şi oriunde. Temelia rugăciunii
pentru aproapele este
compătimirea. Fără bunăvoinţa inimii, rugăciunea
este nulă.
● În legătură cu lacrimile şi cu
puterea lor dumnezeiască,
părintele Avacum zelotul, îl evoca pe Fericitul Augustin, despre
care îi
plăcea să spună: „S-ar
putea opri mai uşor curentul unui
fluviu
decât
lacrimile lui Augustin“. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi la
pocăinţă adevărată şi-i învăţa să spună: „Dumnezeul
meu, dăruieştemi
şi
mie lacrimi!“ Hristos Însuşi Îl ruga pe Tatăl cu
suspine şi cu
lacrimi şi încă lacrimi de sânge. Asemenea şi
Sfântul Grigore Palama,
plângea cu valuri de
lacrimi, care îl spălau până ce chipul îi devenea
luminos şi strălucitor. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi să practice
rugăciunea departe de lume şi de
zgomot, acolo unde mintea se uneşte
cu Sfânta Treime.
● Când te rogi, nu face
voia trupului celui trândav, nu te grăbi.
Trupului i se urăşte de efortul rugăciunii,
se simte apăsat şi atunci dă
zor să termine mai repede, ca să-şi afle răgaz sau să-şi vadă de
treburile zilnice.
Trebuie să ne rugăm cu drag, cu vigoare, din inimă.
Nu din cauza supărărilor şi necazurilor şi
nici din obligaţie. „Căci
Dumnezeu
iubeşte pe cel ce dă cu voie bună“ (2
Corinteni 9:7).
Ce
este rugăciunea
Sufletul
nostru trebuie să cânte o singură melodie:
RUGĂCIUNEA.
Rugăciunea este neajutorarea care Îi cere lui Iisus
să vină şi
să ia totul asupra Sa.
Rugăciunea înseamnă să-mi dau grijile lui Dumnezeu şi să
primesc
în schimb pacea Sa.
Rugăciunea înseamnă să învăţ să-i iubesc pe ceilalţi la
fel de
dezinteresat
cum mă iubeşte pe
mine Hristos, purtându-le povara
şi
rugându-mă pentru ei la fel de stăruitor şi arzător cum mă rog
pentru
mine însumi.
Rugăciunea înseamnă să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu
pe
măsură ce mă deschid către El.
Rugăciunea înseamnă a sta
drept înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea este dialogul între două persoane care se iubesc.
Rugăciunea este vorbire cu Hristos de la inimă la inimă.
Rugăciunea este respiraţie duhovnicească.
Rugăciunea înseamnă a te
furişa înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea este unealta harului, este o taină.
Sfântul
Paisie oprea pe fraţii
certaţi să spună Tatăl nostru,
până se împăcau ca nu cumva să se osândească cănd spuneau: „Şi
ne
iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri“. Un părinte
compara rugăciunea cu uleiul din candelă,
iar
fitilul cu atenţia la rugăciune.
Timpul
Managementul timpului
este un paradox. Timpul nu poate fi
stăpânit. Nu poţi economisi timp. Nu poţi
pierde timp. Nu poţi da
timpul înapoi, după cum nu poţi avea mai mult timp mâine decât
astăzi. Timpul este lipsit de emoţie,
necontrolat şi nu poate fi oprit. El
merge înainte
indiferent de circumstanţe, iar în jocul vieţii
el creează
un teren de joc
pentru toată lumea. De vreme ce timpul nu se poate
schimba,
trebuie să schimbăm modul de abordare a timpului.
Sfântul
Siluan spunea: „Rugaţi-vă şi
Domnul vă va
lumina“.
Ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui
În „Viaţa Sfântului Siluan“, scrie că atunci când voia să se
roage curat, vedea
draci care îi umpleau chilia. Când a voit să se
închine lui Dumnezeu
în faţa icoanei, s-a trezit că între icoană şi el
stătea figura unui drac uriaş ce aştepta să i se închine lui. Şi
când s-a
aşezat pe scăunel şi a început să se roage: „Doamne,
ce este acesta?
Eu
vreau să mă rog ţie şi nu pot!“ Domnul i-a arătat mândria ca
pricină a suferinţei lui. Atunci Sfântul Siluan s-a rugat, strigând către
Dumnezeu: „Dar
ajută-mă! Ce pot să gândesc
şi să fac
ca să mă
smeresc?“
Domnul Iisus Hristos i-a zis: „ţine-ţi
mintea în iad şi
nu
deznădăjdui“.
Şi citim mai departe la Sfântul Siluan: „Am
început să
fac
precum m-a învăţat
Domnul şi
mintea mi s-a curăţit“.
Cantitate
şi calitate în rugăciune
Potrivit învăţăturilor Episcopului Ignatie, să renunţăm la cantitate
în folosul calităţii. Sfântul Nichita Stihatul spune că „e bună
cantitatea
în cântarea rugăciunilor, atunci când
este stăpânit de
stăruinţă şi de
luare-aminte“. Dar ceea ce dă sufletului viaţă este
calitatea; aceasta
pricinuieşte şi roadă. Iar calitatea cântării şi
rugăciunii stă în a se ruga cineva cu Duhul şi cu
mintea. Se roagă
cineva cu mintea când
rugăciunea făcând priveşte la înţelesul ce zace
în Dumnezeieştile Scripturi.
Graba
la rugăciune
„Conştiinţa vă mustră pentru
că faceţi în mare grabă
rugăciunea voastră, şi pe bună dreptate!
De ce ascultaţi de
vrăjmaş?
El
este cel care vă mână: Repede...repede, mai repede! Rugăciunea
grăbită nu
are rod duhovnicesc. Deci hotărâţi-vă voi
înşivă să nu vă
siliţi, ci să vă rugaţi în
aşa fel, încât buzele să nu pronunţe
nici un
cuvânt
pe care să nu-l
priceapă mintea
voastră şi să nu-l trăiască
inima
voastră.
Trebuie să vă aruncaţi în
această luptă cu hotărâre
soldăţească, ci
când vrăjmaşul vă şopteşte: Să nu
faci asta sau
aceea!,
voi să-i răspundeţi: Ştiu ce voi face. N-am nevoie de tine.
Pleacă de aici. Sufletul se hrăneşte
doar cu rugăciune,
însă
rugăciunea voastră este
superficială, nu
fiinţială; de aceea sufletul
vostru
rămâne nesatisfăcut, flămând...“.
Trebuie
să stăm în
genunchi la rugăciune?
De ce trebuie să stăm în genunchi la rugăciune?
Eu pot să mă rog
în picioare sau tolănit în pat, ce nu este corect? Nu e tot rugăciune? am
auzit pe cineva
zicând. Eu am citit că văzduhul este plin de duhuri. Şi
atunci îngerii ne văd tot timpul, ştiu
în toată vremea ce facem. Dacă
sunt cu ochii pe noi şi ne văd în genunchi la rugăciune,
îngerii ar putea
spune: Ia
uite un om căzut. Hai să mijlocim pentru dânsul la
Stăpânul şi Arhiereul nostru Iisus
Hristos!. Dar dacă îngerii ne văd
stând ca leneşii în pat sau drepţi şi mândri în picioare, atunci tot ei pot
spune: Ia
uite! Un om sănătos şi mândru, acesta nu
are nevoie de
mijlocirile
noastre şi nici de ajutorul
lui Dumnezeu.
Puterea
rugăciunii
Am auzit despre un
paralitic care aştepta de la un prieten plecat la
Ierusalim o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci, ca să se vindece.
Prietenul şi-a văzut de ale sale, a ajuns la Ierusalim şi a uitat de lemnul
Crucii, dar pe drum şi-a adus aminte, a cules de pe jos o bucăţică de
lemn şi i-a dat-o bolnavului. Cu atâta credinţă s-a rugat acel paralitic
la Dumnezeu, sărutând bucăţica aceea de lemn, încât în scurtă vreme
s-a tămăduit, şi-L slăvea pe Atotputernicul Dumnezeu ori de câte ori
avea ocazia.
► Totul vine din rugăciune! Rugăciunea
este un barometru
duhovnicesc pentru
luarea aminte la sine. Un barometru arată cât de
uşor sau cât de greu este aerul şi
rugăciunea arată cât de sus sau cât de
jos a mers sufletul
nostru în dorinţa lui de a se apropia de Dumnezeu.
► Fă-ţi o regulă: Întotdeauna să fii cu Domnul în minte şi în
inimă. Nu îngădui niciodată gândurilor să rătăcească şi atunci când ele
fac aşa, cheamă-le înapoi şi sileşte-le să stea acasă în cămara inimii şi
vorbeşte cu Preadulcele Iisus.
► Niciodată nu te culca fără să te fi rugat mai întâi, căci
poate
chiar în acea noapte
va trebui să mori dintr-odată.
Defăimează-te pe
tine însuţi, recunoaşte-ţi neputinţa, pocăieşte-te şi plângi înaintea lui
Dumnezeu.
Tu
te-ai lenevit la rugăciune...
Se spune că odată un călugăr bătrân a rămas peste noapte, într-un
templu păgân, unde odinioară erau veneraţi zeii. Dintr-odată,
l-a
înconjurat un mare
număr de diavoli şi
i-au zis: Du-te din locul nostru!
Dar bătrânul călugăr le-a răspuns: Voi nu aveţi
lor! Atunci, necuraţii iau
smuls nuielele din
care împletea coşuri şi i le-au risipit. Călugărul a
început să le adune liniştit.
Înfuriindu-se tare, un diavol l-a apucat de
mână şi a început să-l
tragă, să-l scoată afară. Atunci bătrânul călugăr
s-a agăţat de uşă şi a strigat: Iisuse, ajută-mă! Şi îndată au fugit
viclenii diavoli. Bătrânul a început să plângă. Domnul Iisus Hristos i-a
zis: De ce
plângi? Pentru că necuraţii diavoli îndrăznesc
să-l apuce
pe om
de mână şi să-l necăjească. Tu te-ai lenevit la rugăciune, căci
atunci
când M-ai căutat, ai văzut cum M-am arătat ţie?
Despre
rugăciune
Chiar în timp ce te
rogi o să vină duhurile rele să-ţi schimbe
mintea la rugăciune, dar nu te teme. Nu există creştin sau monah să nu
fie ispitit când se
roagă. Să nu vă agitaţi, să fiţi calmi că tot apucaţi să
ziceţi ceva. Ai vrut numai cu o râvnă care se naşte în noi toţi, să faci
mai mult. Dar nu, tu
roagă-te cu măsură, mulţumeşte-te cu daruri mici.
Nu-i convine deloc
satanei că te rogi şi, ca să te împiedice, îţi dă de
lucru. Ăsta este semnul că noi facem lucrul bun. Ia să te gândeşti la
lucruri deşarte şi să vezi că nu te mai opreşte.
Are şi el libertatea să ne
ispitească, atât. N-are putere, e un tolerat dracul.
Nu faceţi greşala să-i blestemaţi. Cu dracul nu se stă de vorbă.
Decât cu: Doamne,
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine
păcătosul. Fuge
dracul de puterea numelui lui Iisus. Dacă uiţi să zici
îţi revii cu calm, agitaţia
îi convine satanei, că nu eşti în stare să-ţi mai
revii. Harul lui
Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o
întristare, deoarece
cu o astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o
risipeşti. Deci să ai o stare de veselie pe unde trăieşti care înseamnă şi
o stare de rugăciune şi o trăire creştină. Când sunteţi trişti gândiţivă la
lucrul acesta: stai,
că este ceva drac aicea! Şi să nu acceptaţi, rugaţi-vă
la Maica Domnului.
Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi
Maica
Domnului cu rugăciunea.
Sfinţii povestesc că o dată a venit diavolul la uşa
unui călugăr.
Împingea diavolul să intre, împingea şi călugărul dinăuntru să nu-l
lase. Şi se ruga în timpul acesta: Doamne, Iisuse, ajută-mă! Dar dracul
împingea mai tare şi era mai, mai să-l
biruie, când, de teamă a strigat
călugărul cât a putut: Doamne, Iisuse, ajută-mă! Şi imediat a dispărut
diavolul şi lângă călugăr a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până
acum?“,
L-a întrebat călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu
adevărat“. Deci rugăciunea şi gândul la Dumnezeu dacă nu pleacă din
inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim
asemenea călugărului la
uşa sufletului nostru?
Zicem că ne rugăm, zicem că ne împotrivim păcatului
dar nu
numai când suntem
copleşiţi, în momente de mare cumpănă ne
gândim cu adevărat la Dumnezeu. O clipă înseamnă un timp şi un
suspin înseamnă o rugăciune. Rugăciunea este un mijloc neapărat
folositor, dar
trezvia este un scop atins. Trebuie ştiut
că mult se teme
diavolul de omul
treaz, cât mai treaz.
Frate!
De-ţi este sufletul zdrobit de cumplitele încercări ale vieţii şi
nimeni nu se apropie
de tine ca să ţi le ridice, intră în Sfânta Biserică
Ortodoxă şi cere de la Domnul Iisus Hristos izbăvire prin rugăciune.
De simţi inima pustie de orice adevărată bucurie în mijlocul
tuturor înşelăciunilor lumii acesteia vino înaintea altarului, cazi în
genunchi şi te roagă.
Tot ce striveşte, păcatul tău sau al altora, slăbiciunea,
ispita,
boala sau sărăcia, numai cu un suflet puternic, luminat prin rugăciune,
poate fi înlăturat, deci roagă-te.
Rugăciunea este pentru sufletul tău,
ceea ce este respiraţia pentru
trup, aerul şi aripile pentru păsări, apa pentru peşti.
Fără rugăciune
smerită, fierbinte şi stăruitoare, nu este cu putinţă să trăim şi să biruim
durerile în mijlocul
lumii acesteia.
Atât trăim cât ne rugăm.
De aceea, frate creştine, ori de câte ori trec paşii tăi pe dinaintea
unei Sfinte Biserici
Ortodoxe deschise, tu nu trece nepăsător mai
departe şi nici nu te mulţumi
cu o simplă cruce făcută pe chipul tău.
Intră înlăuntrul ei, aprinde o lumânare smerit, în faţa altarului şi cazi
în genunchi pentru o
clipă în faţa îndurării Domnului Iisus Hristos
care locuieşte într-însul.
Şi
vei vedea cum pe dată te vei ridica luminat şi
mântuit de
ajutorul celui care
este Dumnezeul tău.
Aşa frate, nu uita că toată înţelepciunea vieţii
stă cuprinsă tainic
în aceste trei
cuvinte: Roagă-te! Roagă-te! Roagă-te!
Iar pentru ca rugăciunea ta să fie îndeplinită degrabă, să o uneşti
cu postul,
milostenia, iertarea, spovedania şi
împărtăşania.
Datoria
rugăciunii
Potrivit cu
îndeplinirea datoriei în ale rugăciunii,
oamenii se
împart în trei
categorii:
1. - oameni
care nu se roagă;
2. - se
pot ruga cu rugăciune de mântuială;
3. - oamenii
care se roagă cu rugăciune harică.
Cel ce se roagă cu nepăsare nu ştie că există Dumnezeu. La cel
care rosteşte rugăciunea numai cu gura, mintea este neroditoare,
rătăceşte încoace şi încolo,cugetă cele necuvincioase şi este ademenită
de griji deşarte. Împrăştierea minţii din timpul rugăciunii
este una din
cele mai grave boli,
adusă de diavolul vrăjmaş şi, asemenea unui
perete nu îngăduie rugăciuni noastre să se înalţe către Dumnezeu.
Trebuie să ne rugăm în orice loc, în orice timp: stând în picioare,
stând jos, stând
întinşi, în timpul muncii şi pe
drum. Doar în Sfânta
Biserică este păcat să vorbeşti.
Dacă nu există rugăciune nu există nici har de la Dumnezeu. Să
ne silim, să nu ne lenevim a-I cere Domnului ajutor. Dacă nu ne facem
pravila de rugăciune, ne va părea
nespus de rău când vom muri, numai
că atunci va fi prea târziu.
Putem
să ne rugăm în
timp ce muncim?
Putem şi chiar trebuie să ne rugăm şi în timp ce muncim. Ce
facem de obicei, îi
batjocorim şi osândim pe semenii noştri,
cântăm,
câteodată ne şi certăm cu colegii şi
rudeniile noastre. Deseori la locul
de muncă facem atâta gălăgie, încât crezi că întreaga lume s-a pus la
taifas. Toată această gălăgie, chiar dacă nu împidică lucrarea mâinilor,
fără îndoială nu foloseşte sufletului. Cine n-ar fi de acord că este mai
bine să ne rugăm decât să spunem cuvinte deşarte
sau păcătoase? De
exemplu, începându-ţi lucrarea ta, să spui în gând sau cu glas
tare:
Doamne,
binecuvântează truda
mea, dă-mi putere şi ajută-mă s-o
închei
cu bucurie! Cât timp lucrezi, repetă o scurtă rugăciune:
Doamne
miluieşte!
Văzând lucrarea ta că merge bine, spune: Slavă
ţie,
Doamne! Dându-ţi seama că lucrurile nu merg bine, roagă-te:
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi
toţi Sfinţii, rugaţi-vă
Domnului
pentru mine! Dacă te războiesc gândurile rele, fă-ţi cruce
şi
spune: Doamne Iisuse Hristoare, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă
pe
mine, păcătosul! Îngerul meu păzitor,
păzeşte-mă! Dacă ai
păcătuit cu gândul sau cu cuvintele, suspină cu pocăinţă şi spune cu
inimă zdrobită: Dumnezeul
meu, milostiveşte-te
spre mine,
păcătosul!
Dacă din greşeală s-a stricat vreo maşină de lucru sau ţi
s-a
rupt vreun
instrument, nu te supăra, ci în chip liniştit şi îndelungat să
spui: Îţi mulţumesc
ţie, Doamne, că ai îngăduit
această pagubă că
să-mi descopăr
neputinţa şi să mă smeresc. Dacă cineva se apropie
de tine să spui: Dumnezeu să fie cu tine! Astfel, şi când lucrăm
putem să ne rugăm şi să grăim în chip bineplăcut
lui Dumnezeu.
Dracul
se roagă...
Odată, în timp ce stătea
în chilie, stareţul a privit icoanele de pe
perete. A privit şi s-a îngrozit: în faţa
icoanelor stătea dracul, având un
cap extrem de înfricoşător, sub forma unei nuci de cocos. Stătea şi
repeta iute-iute,
psalmii împăratului David. - Ce faci, te rogi? l-a
întrebat părintele stareţ Zaharia. - Eu
îmi bat joc de rugăciune,
a
mormăit dracul şi a dispărut. Astfel, părintele
stareţ ne atenţiona să nu
ne rugăm oricum, fără ca măcar noi să auzim cuvintele rugăciunii.
Să
ne păzim gândurile să nu se împrăştie, să nu zboare în toate părţile.
Rugăciunea nu înseamnă o acţiune mecanică, ci aşezarea în faţa lui
Dumnezeu şi vorbirea cu El.
Roagă-te, deci, cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, temându-te ca
nu cumva în loc să te rogi, să batjocoreşti rugăciunea.
Puterea
unei rugăciuni
O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat
într-o zi într-o băcanie. S-a apropiat de stăpânul
magazinului într-un
mod foarte umil l-a
întrebat dacă nu ar putea să-i
dea şi ei pe datorie
câteva alimente. I-a
explicat cu glas uşor că soţul ei era foarte bolnav
şi că nu putea munci, şi că aveau şi şapte copii, care trebuiau hrăniţi.
Băcanul, a privit-o de sus şi
i-a cerut să părăsească imediat magazinul
său. Având însa în gând nevoile familiei sale, femeia
i-a mai spus: Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată
ce
voi putea.
Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu
are credit deschis la
magazinul său. Lângă tejghea se mai afla încă un
client, care a auzit
discuţia dintre cei doi. Clientul făcu
câţiva paşi
înainte şi îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice
are această femeie nevoie pentru familia sa.
Băcanul răspunse parcă în silă: Ai o
listă cu
cumpărăturile de
care
ai nevoie?
Femeia a răspuns: Da, domnule. O.K, spuse băcanul,
atunci
pune-o pe cântar şi eu o să-ţi dau marfă de aceeaşi greutate cu lista
dumitale. Louise,
ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în
geantă şi scoase o bucăţică de hârtie pe care scrise ceva în grabă.
Apoi puse cu grijă biletelul pe cântar, cu privirea tot aplecată. Ochii
băcanului şi ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul
stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul,
privind la cântar, s-a întors
uşor către client şi îi spuse mormăind:
Nu-mi vine să cred!
Clientul a
zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul
tot nu se echilibra,
aşa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în
ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput
nimic. Băcanul
şedea
privind cu dezgust. În fine, smulse bucăţica
de hârtie de pe
cântar, şi o privi cu mare uimire..
Nu era vorba de o
listă de cumpărături, ci era o rugăciune,
care
spunea aşa: Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le
pun
în mâinile Tale.
Băcanul îi dădu femeii alimentele şi privea
în continuare tăcut,
înmărmurit. Femeia îi mulţumi şi plecă din magazin. Celălat
client îi
dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari şi îi
spuse: A meritat toţi
banii!
Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o
rugăciune.
În
momentele dificile caută-l pe Dumnezeu!
În
momentele de linişte adoră-l pe Dumnezeu!
În
momentele dureroase ai încredere în Dumnezeu!
În
toate momentele mulţumeşte-I
lui Dumnezeu!
Păsări care nu zboară
Noua Zeelandă este o ţară fascinantă pentru cei pasionaţi de
geografie şi de călătorii. Noua Zeelandă adăposteşte mai multe specii
de păsări care nu zboară decât în oricare altă ţară: Kiwi, Kakapo,
Pinguini
şi Weka rail. Păsările acestea au avut aripi, dar le-au
pierdut, nefiind
nevoite să le folosească. Ornitologii spun că le-au
neglijat, pentru că hrana se găsea din belşug şi nu exista nici un
pericol prin preajmă, nici un animal sau vreo reptilă de care să se
teamă. Iar preţul acestei siguranţe a
fost forţa aripilor lor. Nu aveau
nevoie să zboare, iar acum nu mai pot zbura. La fel se întâmplă şi cu
noi. Pericolele de
care ne temem ne obligă să întindem aripile
sufletului şi astfel ne dau putinţa să ne înălţăm până la sânul lui
Dumnezeu. Când ne rugăm cel mai mult? Oare nu atunci când suntem
bolnavi, în nevoie,
îngrijoraţi, apăsaţi, deprimaţi, îndureraţi?
Dacă pământul ne-ar oferi tot
ce dorim, am deveni asemenea
păsărilor din Noua Zeelandă: incapabili să ne
înălţăm
în zbor.
Cine
ne opreşte să avem în gând:
Doamne,
Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu....
Rugăciunea este un contact personal, pornit din inimă, din
conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Sunt rugăciuni
de tipic, dar
sunt şi rugăciuni personale. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu
ne permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apucăm să le facem, nu-i
atât de grav, dar cu
o condiţie: să avem o stare de prezenţă continuă a
lui Dumnezeu în conştiinţa noastră.
Dacă ne ducem cu inima deschisă spre treburile noastre
gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le facem, cine ne opreşte să
avem în gând: Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiului Dumnezeu,
miluieşte-mă pe
mine, păcătosul! ??? să putem intra în casă cu
sentimentul acesta de
om al lui Dumnezeu? Asta este important,
gândul la Dumnezeu,
conştientizarea prezenţei
Lui - asta este o
rugăciune la îndemâna fiecaruia, indiferent cât de ocupat ar fi.
Oricine
poate şi trebuie să se roage spunând: Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul
lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
De cate ori să zicem pe zi rugăciunea:
Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?
Să o zicem o dată şi să nu se mai termine. Gândul omului
trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne gândim că
Dumnezeu ne va cere
socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe,
înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă
ţinem
cont că lumina îngerilor este mai difuză decât chipul şi
asemănarea care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii
nemaipomenite,
Dumnezeu le-a revărsat peste om. Privind aceste
frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne gândim la
El. Tocmai acest gând
- aşa cum izvorăşte el - este o rugăciune.
Rugăciunea lui Iisus
În ştiinţă aproape fiecare teorie este testată în laborator. Tot aşa
este şi credinţa noastră creştin ortodoxă. Trebuie testată în laboratorul
vieţii. Să încercăm următorul lucru. Când ne sculăm
dimineaţa,
primele cuvinte pe
care să-l rostim să fie rugăciunea lui Iisus. Cum
putem să întâmpinăm mai bine o nouă zi decât cu Iisus? În timpul
zilei, fie că vorbim, că şedem, că umblăm, fie că facem ceva, că
mâncăm sau vreo altă ocupaţie, să repetăm rugăciunea lui Iisus cu
dragoste şi cu credinţă. Să facem în aşa fel ca ultimul cuvânt pe care-l
rostim în fiecare
seară să fie rugăciunea lui Iisus. Să adormim cu
aceste cuvinte pe
buze. De altfel, cum ne-am putea sfârşi
mai bine
ziua decât cu Iisus?
Vase
sparte
Întrebat de ce
continuă să se roage zilnic pentru a se umple de
Duhul Sfânt, un creştin a răspuns aşa: Mă rog
zilnic, fiindcă îl
pierd.
Fiind
vase sparte, vase păcătoase, noi ne pierdem într-adevăr
conţinutul. Avem deci nevoie să cerem
prezenţa Duhului Sfânt în
fiecare
zi, tot aşa cum avem nevoie să respirăm.
Este
o diferenţa uriaşă între a spune o rugăciune
şi a te ruga.
Rugăciunea şi traista cu merinde
nu împiedică pe om în călătoria
sa.
Cu cât se roagă mai mult un slujitor
al Domnului, cu atât va
avea
mai multă putere în toate. Doar
Dumnezeu schimbă inimile
oamenilor.
Noi, oricât am spune, nimic nu izbândim. Ci noi să ne
rugăm. Rugăciunea şi pocăinţa reface ADN-ul.
Despre
isihie
Începand din veacul
al 6-lea în Biserica Răsăriteană a apărut o
tradiţie a rugăciunii cunoscută ca isihasm. Isihasm vine din
cuvântul
grecesc isihia,
care înseamnă linişte lăuntrică. Isihia
este înţeleasă ca
fiind cea mai înaltă realizare a vieţii
duhovniceşti, o viaţă în care
trupul şi mintea sunt aduse la o absolută reculegere şi pace lăuntrică,
spre a deveni conştienţi de uimitoarea pace şi
linişte de care este
înconjurat Dumnezeu.
Ca să te rogi, trebuie să te linişteşti. Ca să
ajungi să-ţi cunoşti copiii, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să-ţi
cunoşti soţia, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să te cunoşti pe tine
însuţi, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu,
trebuie să te linişteşti.
Sunt foarte puţini aceia dintre noi ce pot fi destul de liniştiţi ca
să-l audă pe Dumnezeu vorbind. Căci
înainte de a-L putea auzi pe El,
trebuie să ne retragem în cămara
noastră şi să închidem uşa.
Despre
post şi rugăciune
Oamenilor le cade
greu să poastească deşi pâinea şi verdeţurile
sunt îngăduite chiar şi în zilele cele mai aspre de post, şi cu
toate că
fără post nimeni nu-şi
poate curăţi mintea şi conştiinţa. Iar El cel
Preacurat, Care nu
avea de ce să se curăţească a postit patruzeci de
zile fără pâine, fără verdeţuri şi fără apă (vezi Matei 4:2).
31Rugăciunea îi este
omului o luptă,
- şi
rugăciunea
din Biserică şi
rugăciunea de unul
singur - cu toate că rugăciunea este o
scară ce îl
ridică pe om din ţărână şi din vieţuirea animalică, la Dumnezeu.
Iar
Cel care, în trup fiind, stătea cu oamenii
la capătul
de jos al scării
vieţii şi în duh în vârful
ei, mergea bucuros să Se roage în
Sinagogă şi
petrecea nopţi întregi
rugându-Se în singurătate.
La ceasul rugăciunii să ne amintim că suntem praf şi cenuşă. Să
stăm înaintea lui
Dumnezeu cu frică şi cu cutremur,
ca prin plecare
capului să se plece şi cugetul
nostru.
Rugaţi-vă neîncetat: Doamne, miluieşte-mă! Doamne, nu mă
părăsi! Doamne, dă-mi gând bun!
Îndepărtează de la mine toate
gândurile viclene!
Pentru rugăciunea de la
Biserică sau de acasă să ne îmbrăcăm în
haina vinovăţiei din cap până în picioare ştiind că rugăciunea este
ascultată de Dumnezeu.
Cel mai anevoios este să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.
Trebuie să ne rugăm cu ochii
deschişi.
Noi nu facem hipnotism.
Când ne rugăm
pentru un om, ne rugăm
cu ochii deschişi.
.jpg)
