La urechile mele a ajuns odată o poveste, legată de o întâmplare ciudată, care a marcat un destin. La început nu am crezut nimic, ziceam că-s doar baliverne de bețivi. Cu timpul, povestea s-a răspândit și a devenit din ce în ce mai clară și mai extraordinară totodată. Acum, pașii mă îndreaptă spre eroul acestei povești.
Nu sunt un om care crede orice, dar experiența m-a învățat că faptele reale depăşesc, adeseori, imaginaţia. Povestea clopotarului care a trăit clipe de coşmar putea fi una comună – dar nu a fost așa. În aceste zile amare și timpuri fără nimic sfânt, ar fi fost doar încă un caz în răbojul neputinţei umane în fața absurdului.
Da, trăim vremuri crunte, politicienii sunt corupţi și au grijă doar de buzunarele și familiile lor. Poporul nu-i decât spicul de pe care pot culege bobul din care se face pâinea ce stă pe a lor masă. Măcar de ar fi oameni și nu fiare însetate de bogății și faimă deşartă. Au trecut 10 ani de când bunul nostru rege nu mai este. Acum, regatu-i mic şi tot ce era odată mare și strălucitor, zace în paragină acum.
Am ajuns un popor în paragina istoriei. Năvălitorii soseau cu anotimpurile şi nimeni nu-i mai oprea. Se duceau direct la curte şi spuneau doar ce doresc. Nici nu se mai osteneau să lupte sau să jefuiască, ci doar cereau. Și atunci îi vedeam pe proprii noști soldați cum veneau să ne ia totul, să violeze, să fure și să omoare. Totul, numai pentru a le da năvălitorilor tainul, ca să ne lase în pace. De fapt, ca să-i lase tot pe nobili în pace, să huzurească fără noimă.
Povestea vorbeşte despre un clopotar care avea o fată ca soarele de frumoasă, şi o nevastă bună și iubitoare. Dar vai, fata era la pârâu, când au venit soldații. Oricine-şi poate închipui ce a urmat. Fata, de rușine şi-a luat viţaa, iar mama ei i-a blestemat amarnic pe soldaţi. Căpitanul s-a enervat şia împuşcat în inimă, sărmana făptură. Apoi soldații au dat foc la casă, râzând și dănţuind.
Când s-a întâmplat nenorocire, clopotarul era sus pe munte şi se ruga la Creator să-i dea putere să treacă peste nevoi și necazuri. Se povesteşte că, în acel moment, a simțit o durere ca un pumnal în inimă. A alergat degrabă, cu presimţiri sinistre. Într-adevăr, pierduse totul. Nimic pe lumea asta nu-i mai putea aduce consolare. El, omul blând și iubitor devenise o fiară plină de ură şi cu dor de răzbunare.
Soldații plecaseră de mult. Atunci și-a adus aminte… de Creator. Cu inima grea, plină de ură, s-a dus pe munte, în locul unde venea să se roage şi să mediteze. Acolo, nimic nu se schimbase. De nervi şi de supărare a distrus totul cu măinile goale şi a strigat cuvinte grele către cer. Cum se poate ca asemenea nenorocire să se facă cu voia Lui? Dacă-i atât de crud, înseamnă că e Rău. Şi multe asemenea vorbe au fost purtate de vânt, până în înaltul cerului.
Până în acest punct, este o poveste aproape comuna, în aceste vremuri bicisnice. Şi totuşi, de aici încolo povestea devine neobişnuită.
Clopotarul a vrut să-şi ia viața. S-a aruncat în prăpastia ce pornea chiar din vârf de munte. Atunci se spune că a avut loc o minune şi o uriaşă palmă divină l-a prins şi l-a aşezat uşor în iarbă. Nu avea nicio zgârietură. De trei ori a urcat muntele şi de trei ori s-a aruncat de sus. Tot de trei ori, mâna magică l-a salvat. A renunțat!. Fără putere şi plin de disperare, clopotarul nostru a plâns 7 zile și 7 nopți. După aceea, Creatorul l-a luat lângă El şi timp de 3 ani, au stat de vorbă.
Amar de timp trecuse de când nu l-a mai văzut lumea, dar s-a întors cu părul alb și zâmbetul pe buze. Acum ştia! Povestea spune că în jurul lui era o Lumină atât de puternică, încât lângă el noaptea puteai citi ziarul. Evident că astea sunt exagerări. Totuși, de câteva luni, de când s-a întors în lume, niciun năvălitor nu a mai venit. Astăzi, mulți oameni se duc la el pentru binecuvântări şiînvățături. A devenit Clopotarul cel Sfânt.
De dimineață stau la codă să-l vadă și să-i vorbească. Ştiu că primește pe oricine şi, uneori, acceptă învățăcei. Dar trebuie să te vrea el, altfel nu se poate.
Acesta-i scopul meu. Vreau să-l întreb dacă mă primește. Mereu m-am întrebat dacă Creatorul există sau e un basm. Altora, credința le-a fost ușoară – mie, nu. Gândurile mele tot timpul puneau la îndoială orice. Acum am dovada vie, în faţa mea, cel care a vorbit cu El. Îi văd chipul care radiază o putere lăuntrică deosebită. Acum îmi dau seama la ce se refereau cei care vorbeau de Lumină.
În dreapta lui e tot ce-a mai rămas din biserica arsă – un clopot.
Mă apropii, nu ştiu ce să-l întreb, nu mai am cuvinte. Privindu-l, emoţia mi se spulberă, odată zâmbetul lui care mă binecuvântează.
- Am o întrebare… deci există? Mă refer la…
- Da, există!, îmi spune sfântul.
- Mă primeşti lăngă tine? Vreau să învăţ totul, nu o să te deranjez, nu o să te întreb nimic, doar o să stau în preajma ta şi o să privesc.
Îl văd că râde. Sunt uimit. Însemnă că nu mă vrea şi mi-e teamă că mă va goni.
- Vrei să-ţi devin Învățător?
- Da, spun eu ruşinat de îndrăzneala mea.
- Vrei să înveţi?
- Da! Cum să fac să învăț totul de la tine? spun cu speranță în glas.
- Lovește clopotul!
Iau un băţ şi-l lovesc ușor. Se aude un dăngănit, ca o şoaptă.
- Acum, loveşte-l tare.
Îmi încordez toți muşchii și lovesc cât de tare pot. Un zgomot puternic se aude până-n depărtare.
- Clopotul sunt eu! Ca învăţător al tău, eu devin clopotul. De tine depinde cât şi cum înveţi. Mă atingi uşurel şi primeşti doar o şoaptă – sau te dedici învăţăturii cu toată puterea şi atunci voi răsuna până departe. Totul e cât de dispus eşti să dai din tine, din puterea și din dorinţa ta de a învăţa. E un lucru greu, care necesită timp. Ce vei face?
- Voi învăţa şi voi face totul pentru asta, am spus repede, fericit.
- Atunci voi răsuna tare pentru tine!
Am înțeles că relația dintre învățător și elevul său este una specială. Oricât de bun și de minunat ar fi învățătorul, dacă elevul nu se deschide pentru a primi cunoașterea, atunci va culege în loc de înțelepciune, doar resturile ei.
Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/09/09/clopotarul/#ixzz260Vv27dc
.jpg)
.jpg)
