SĂ CREZI CU ADEVARAT

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

https://pildepentrutoti.blogspot.ro/

Noi romanii, suntem un popor increstinat de Sfantul Apostol Andrei in anul 40 d. Hr.. Proba credintei nu este recensamantul, ci o situatie limita. CREZI CU ADEVARAT, doar atunci cand esti gata sa mori pentru crezul tau. Se spune ca odata, un om a cazut intr-o prapastie si s-a agatat de un arbust, ramanand suspendat deasupra haului. Atunci, a inceput sa se roage cum n-o mai facuse niciodata: “Doamne, scapa-ma!” Atunci a auzit glasul lui Dumnezeu, Care, i-a raspuns intrebandu-l: “AI MERS IN FIECARE DUMINICA LA LITURGHIE?” “Am mai mers uneori, dar, iti promit Doamne ca n-o sa mai lipsesc in nici-o duminica, daca ma scapi de aici”. “ESTI MILOSTIV, ITI AJUTI SEMENII?” “Da, cred ca da, insa, voi darui si mai mult in viitor, daca ma scapi de pe aceasta stanca!” “AI POSTIT?” “Am incercat uneori, dar iti promit ca voi tine toate posturile mari, iar miercurea si vinerea toata viata mea, numai salveaza-ma!” “TE-AI SPOVEDIT SI TE-AI IMPARTASIT CEL PUTIN DE PATRU ORI PE AN?” “Doamne, o singura data stiu ca m-am spovedit, in copilarie, dar, ma angajez sa ma spovedesc si sa ma impartasesc foarte des, numai te rog, ai mila de mine! “CREZI IN MINE?”, L-a intrebat Dumnezeu. “Da, Doamne cred!” ATUNCI, DA DRUMUL CRENGII DE CARE TE TII CU MAINILE!!!
Bucuria mea, cu toata sinceritatea, hai sa ne facem un examen al credintei noastre, fiecare, si sa vedem:

  SUNTEM NOI ATAT DE CREDINCIOSI, INCAT SA RENUNTAM LA TOATE PUNCTELE DE SPRIJIN SI SA NE AGATAM DOAR DE... DUMNEZEU?
                                                                                                                                 Preot Ioan .

Îngerul din debara

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

La curățenia de Crăciun mama s-a apucat să scoată tot din debara. Schiurile vechi ale copiilor, un aspirator de care nu se mai folosise de ani de zile, câteva jucării. Și, după ce a scos totul, a găsit un Înger. Mare, ca la doi metri, de nu mai mult, sigur mai mult, că stătea cu capul plecat de parcă ducea tavanul în cârcă. Mama a înțepenit. Îngerul i-a spus cu glas blând:

– Nu te teme…

Ceea ce a făcut-o pe mama să se teamă și mai mult și ar fi strigat după tata dacă ar fi avut glas. Dar tata era la meci, juca România cu…cine juca ea, mama nu se pricepea nici la fotbal mai bine decât la îngeri. Nu putea spune nimic, acum de exemplu ar fi vrut să-l întrebe cine e, de ce vorbește cu ea, dar nu putea articula un cuvânt, deschidea gura și nu ieșea niciun cuvânt, asta era mama după întâlnirea cu Îngerul. Dar Îngerul îi răspundea, îi auzea glasul gândurilor foarte clar și tare, aproape asurzitor ca și când mama ar fi țipat la el, nu alta.

– Sunt îngerul casei tale.

Mama nu știa că are un înger casa ei, dar nu știa nici ce caută el în debara. Îngerul i-a răspuns și de această dată întrebării nepuse.

– Nu mai aveați nevoie de mine. La început am fost în camera copiilor, când erau ei mici și-i împărtășeați Duminică de Duminică. Apoi ei au crescut, voi v-ați găsit alte preocupări Duminicile. Cât mai trăia bunica, mama ta, datorită ei am rămas totuși prin bucătărie. Ea mă pomenea de câte ori gătea. Mă ruga să iasă mâncarea bună, mai ales în ultima vreme când, din cauza bolii, nu prea își mai amintea rețetele și nu știa dacă a pus sare sau nu și, uite așa, punea sare și de cinci ori la o tocăniță, o făcea bocnă, apoi mă ruga pe mine să dreg mâncarea…Găteam bine împreună eu cu ea. După ce ea a auzit chemarea și a plecat, am mai stat o vreme prin hol. Mai veneau mătușile pe la voi, surorile ei. Mai aduceau câte o sticluță de agheasmă sau puțină anafură. Mai lăsați și voi preotul cu Icoana. După aceea ați renunțat și la asta și am ajuns din hol în debara. De plecat nu plec, nu am voie să plec. E ordin de la Cel Mare! Aici stau. Orice ar fi.

Mamei îi părea tare rău de Înger, dar mai rău îi părea de ei, că au așa un Înger și nu au habar cum să aibă grijă de el, câinele se bucura de mai multă atenție, era plimbat de două ori pe zi, periat, despăducheat…pe când Îngerului nu-i aruncau nici măcar ”un os de ros”, cum ar veni. Bine că îngerii nu au nevoie de oase și nici de despăgucheri…În acel moment din sufragerie s-a auzit strigătul plin de bucurie al tatălui.

– Goooll marcase România un gol. Mama a tresărit la țipătul tatei, apoi s-a gândit că tot un gol era și-n inima ei. Nu mai putea schimba nimic din trecut. Îngerul ei din debara, prăfuit, uitat, părea fără nicio speranță.

Nu e așa, i-a răspuns Îngerul. Oricând mă poți scoate din debara. Nu la plimbare de două ori, în lesă, ca pe câine, ci altfel…

Mama și-a adus aminte de mama ei, de felul cum aprindea ea candela, de rugăciunea ei senină de noapte, de felul în care o găsea dimineața la rugăciune exact așa cum o lăsase la culcare, de se întreba dacă închisese vreun ochi toată noaptea. Oare o mai fi candela aceea pe undeva?

La această întrebare, Îngerul lumină cu putere. La lumina lui descoperi pe raftul de sus candela mamei ei. Doar acest simplu gest și deja Îngerul casei de revărsase în valuri de lumină, pe hol, prin camere și dintr-o dată curățenia de Crăciun părea gata făcută.

– Așa e, i-a spus Îngerul, rugăciunea e singura și adevărata curățenie.

De atunci înainte, Îngerul din debara s-a transformat din nou în Îngerul casei, vechile și bunele obiceiuri au fost reluate și curățenia de Crăciun dura tot anul. La fel și bucuria lui!

Ivona Boitan

Sursa: revista Universul copiilor.

Vrem spitale...nu catedrale ...„o societate normală”,

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

O poveste tulburătoare despre o româncă pro-spitale și anti-catedrale, ajunsă pe meleaguri străine, fascinată în primul moment de „o societate normală”, în care Bisericile sunt dărâmate pentru a face loc „unor construcții utile”. O poveste de viață care ar trebui să ne dea de gândit.
Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.
Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase, primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de spitale nu este împiedicată de construirea de Biserici. Încântarea i-a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o Biserică din centrul orașului.
– Aici este cu adevărat o societate normală, comunică Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitate. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într-o societate în care rațiunea primează superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.
Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită pe măsură. Ardoarea cu care muncea zilnic peste 12 ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai slăbită.
– Sunt deosebit de încântată de tot ce am învățat și învăț. Sunt însă tot mai obosită. Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni. Am impresia că e totuși prea mult, se plângea Roxana prietenului ei.
– Nu te lăsa chiar acum. Profită de tot timpul care ți-a mai rămas. Apoi te vei întoarce și vei pune în practică toată experiența acumulată acolo, îi răspunse Paul.
Roxana a cedat la un moment dat după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile, înainte și după serviciu, în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile în care trebuia să dea randament desăvârșit pentru a susține sistemul perfect.
– Domnule doctor, aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre câteva probleme personale, se adresă Roxana celui mai bun doctor din clinica la care lucra.
– Cu cea mai mare plăcere. O să vă fac o programare, răspunse scurt domnul Schmidt.
– Am nevoie urgentă de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să mă primiți cât puteți de repede, insistă Roxana.
– Nicio problemă. În 3 săptămâni, pe 12 februarie, ora 11:30. Vă aștept, răspunse doctorul și se grăbi la vizita medicală.
Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide niciun ochi noaptea.
– Fă-ți programare la un alt doctor, o sfătuia Paul. Nu se poate să nu fie undeva cineva cu care să vorbești despre aceste probleme.
– Am sunat la toate clinicile de psihiatrie. Nu există niciun loc liber. Sunt toate ocupate, răspunse cu glas stins Roxana.
– Mai încearcă, sunt convins că vei reuși. Am încredere, o încurajă Paul.
Roxana sună peste tot, dar nu găsi posibilitatea unei programări urgente. Încercă ultima variantă și sună la cea mai nouă clinică.
– Bună ziua. Mă numesc Roxana Pintilescu și sunt doctor psihiatru la clinica din Holthausen. Aș dori o programare la clinica dumneavoastră.
– Pentru un pacient de-al dumneavoastră?
– Eu sunt pacientul. Aș dori să încep o terapie cu domnul doctor Fisch.
– Din păcate, domnul doctor Fisch nu mai face programări până anul viitor în martie. Vă recomand însă clinica din Grafenberg. Se va deschide în două săptămâni.
– Nu se poate nici cu internare? întrebă Roxana.
– Internare? Nu ați citit în ziar că nu mai sunt paturi la psihiatrie?
Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsi un loc la un cabinet de psihoterapie și nici măcar la spital, ea, care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți, în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.
Se anunță bolnavă la serviciu și se hotărî să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de multe ori prin centrul orașului. La un moment dat, zări o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria: Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Își făcuse curaj și intră în catedrală. Întâmplător, acolo era părintele Macarie, care împacheta diferite lucruri.
– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.
Se așeză în ultima bancă. Pe bancă, zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni, bisericile se golesc și se umplu psihiatriile, închisorile și spitalele”. Ceva îi atinsese inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele, căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea niciun cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.
– Mă bucur să mai putem vorbi. Aș dori să mai vin, dacă se poate, spuse Roxana cu glas înveselit.
– Cu mare drag, doamnă doctor Pintilescu. Sunați-mă când simțiți nevoia, îi răspunse părintele.
– Eu aș dori să ne întâlnim față către față aici la biserică. Îmi face mult mai bine să vorbesc personal cu dumneavoastră, replică Roxana sătulă de telefoane.
– Cu mare drag, însă așa cum vedeți noi împachetăm lucrurile, întrucât trebuie să părăsim această biserică.
– De ce trebuie să părăsiți această biserică? se miră Roxana. E o catedrală impresionantă.
– Această catedrală în care am fost găzduiți va fi demolată. Din păcate, deocamdată nu mai avem unde sluji, răspunse părintele trădându-și îndurerarea.
Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și-a făcut timp să îi asculte durerea? Era uimită, mâhnită, revoltată.
sursa: Eikon

Ioan Danci

T

Pildă de SMERENIE si RĂBDARE

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                                               SFANTUL  SALAMAN  SIHASTRU
 
                             

   Langa raul Eufrat este un sat numit Capersana. De aici a fost fericitul Salaman, care, iubind viata linistita, a aflat in satul de dincolo de rau o chilie mica, in care s-a inchis fara sa-i lase usa sa poata iesi si fereastră să aibă lumina. Numai o dată pe an, sapa pamantul pe dedesubt si iesea afara de-si strangea hrana pentru tot anul. Arhiereul locului afland de viata lui imbunatatita, s-a dus la el, vrand sa-i dea preotia. Si gaurind o parte a chiliei, a intrat inauntru si punandu-si mainile pe capul lui, a savarsit rugaciunea hirotoniei, i-a spus multe si l-a vestit ca i-a dat darul preotiei. Dar Sfantul n-a grait nimic. Iar Arhiereul s-a dus, poruncind sa se zideasca iarasi partea cea gaurita a chiliei. Alta data crestinii locuitori ai satului au trecut noaptea Eufratul, i-au stricat chilia, l-au luat si l-au dus in sat, fara ca el sa se impotriveasca, si fara sa-i intrebe de ce fac asa si l-au pus in alta chilie ce o aveau gata. Iar cuviosul statea linistit si acolo, fara sa vorbeasca cu cineva. Dupa putine zile, crestinii locuitori din alt sat de dincolo de rau s-au dus noaptea, i-au stricat chilia aceea, au ridicat pe Sfant şi l-au dus in satul lor, fara ca el sa se impotriveasca cu cuvantul si fara sa se duca de voia lui. Asa cu desavarsire s-a facut pe sine mort fericitul in viata aceasta. Pentru care si adeverind glasul Sfantului Apostolul Pavel, zicea de trei ori fericitul: „De aceea nu mai viez eu, ci viaza intru mine Hristos, iara cei ce acum vietuiesc in trup, vietuiesc intru credinta Fiului lui Dumnezeu, Celui ce m-a iubit pe mine si S-a dat pre Sine pentru mine” (Galateni 2:20). In astfel de chip nevoindu-se fericitul Salamon, si-a petrecut viata ca nimeni altul, pana s-a mutat catre Domnul, ca sa se veseleasca in veci.                    

                        .                                 OMUL MANIOS, NERVOS

Spune Sfantul Paisie Aghioritul: "Unui om care este nervos ii poti face fata prin rabdare. Cand celalalt este manios, orice i-ai spune, nu poti face nimic. Este mai bine ca in clipa aceea sa taci si sa te rogi. Prin rugaciune, acela se va calma, se va linisti si dupa aceea te vei putea intelege cu el. Uita-te si la pescari! Ei nu merg la pescuit daca marea nu este linistita, ci au rabdare pana ce va indrepta vremea. Dumnezeu a legat mantuirea oamenilor de rabdare. "Cel care va rabda pana in sfarsit acela se va mantui" (Matei 10:22), spune Sfanta Evanghelia. De aceea Dumnezeu ingaduie greutati si diferite incercari pentru ca oamenii sa exerseze in rabdare. Rabdarea porneste de la dragoste. Ca sa-l rabzi pe celalalt, trebuie sa te doara pentru el. Si vad ca numai prin rabdare se mentine familia. Am vazut fiare care au devenit mielusei. Prin incredere in Dumnezeu lucrurile evolueaza duhovniceste cu multa usurinta". Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvanteze si sa-ti macar o picatura din rabdarea Sfantului si Dreptului Iov si a Sfantului Andrei Criteanul. Amin.
                                                                                                                                       

                                                                   S M E R E N I A

Un frate l-a intrebat pe avva Matoes: "Spune-mi un cuvant de invatatura". El i-a zis: "Mergi si roaga-te lui Dumnezeu, ca sa-ti dea plans si smerenie in inima ta. Fii mereu atent la pacatele tale si nu-i judeca pe altii, ci socoteste-te mai prejos decat toti. Nu te imprieteni cu vreun eretic, rupe indrazneala din tine, stapaneste-ti limba si pantecele si gusta doar putin vin. Daca cineva iti vorbeste despre vreun lucru oarecare, nu te lua la harta cu el, ci, daca vorbeste bine, spune-i: «Da», iar de vorbeste rau, spune-i: «Tu stii ce vorbesti». Nu te certa cu el despre cele spuse. Aceasta e smerenia". Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvanteze in toata ziua si in tot lucrul tau si sa-ti dea:

SMERENIE, BLANDETE, RABDARE, INTELEPCIUNE,IUBIRE PENTRU DUMNEZEU, IUBIRE PENTRU APROAPELE, IUBIRE PENTRU VRAJMASI si BUCURIE IN SUFLET

                                                                                                                                    Preot Ioan.

VALIZA PIERDUTĂ

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                                                         O călătorie spre Ortodoxie  

                                                                                                     Carla Pantelimona Thomas

 

Această mărturisire mi-a fost trimisă chiar de autoare. Mărturia mi s-a părut

simplă, neemfatică şi tulburătoare, este o scurtă mărturie despre convertirea

la ortodoxie spre ştiinţa şi întărirea credinţei noastre, a celor care ne lăudăm

că ne-am născut ortodocşi şi care credem că avem vreun merit pentru asta şi

o scutire de efort. Cea mai simplă definiţie a Ortodoxiei vine de la fiul meu

care, fiind întrebat odată de un străin despre Ortodoxie a răspuns: ,,Ortodoxia

este Biserica, aşa cum a fost ea stabilită de Hristos’’

Lui i-au trebuit numai opt ani pentru a înţelege acest lucru. Mie mi-au trebuit treizeci şi doi de ani şi încă tot mă mai aflu pe calea spre Ortodoxie. Călătoria mea spre Ortodoxie a început cu pierderea unei valize. Cât de misterioase, uluitoare şi de incredibile sunt căile Domnului. El mi-a luat o valiză cu toate lucrurile mele necesare vieţii materiale, a ascuns-o pentru un timp, atât cât a fost necesar ca eu să-L găsesc pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărgăritarul cel de mult preţ şi cea mai mare avere pe pământ şi în cer.

Obţinând A.B.S. în biofizica moleculară şi în biochimie la Yale University, mi-a trebuit ceva timp ca să mă hotărăsc să merg la o şcoală de medicină. Avusesem o serie de succese intelectuale, dar sufletul meu era neliniştit, îndurerat şi însetat după deplinătatea lui Hristos. L-am chemat pe vărul meu, Părintele Jerom Sanderson - actualmente aparţinând Bisericii Ortodoxe Bulgare, care m-a sfătuit să merg la Boston şi să-i sun pe fraţii lui la sosire. În curând aveam să învăţ cât de important este să asculţi orice cuvânt de sfătuire al părintelui tău duhovnicesc. Aceasta este prima lecţie: să-ţi predai întreaga voinţă lui Hristos.

Din fericire am stabilit să mă duc la Harvard, la Şcoala de Medicină, în septembrie, 1978 cu toate bunurile mele într-o valiză. Eram o călătoare de ocazie şi posedam acel sens adolescentin al invincibilităţii şi al siguranţei de sine. Era o desăvârşită pregătire pentru o toamnă nouă. M-am apropiat de zona de preluare a bagajelor din aeroport. Priveam atentă la orice valiză: nici una nu era a mea. Toate lucrurile mele erau pierdute. M-am dus la cămin, de vreme ce oficialii aeroportului m-au asigurat că bagajul îmi va fi adus acolo mai târziu. S-a întâmplat ca mai târziu să fie o săptămână. Aveam doar câţiva dolari. Şcoala era închisă pentru weekend. Aveam un cec de la părinţii mei, dar nu era nici o bancă în jur, nici o maşină automată pentru scoaterea banilor. Deznădejdea mă copleşise. Nu aveam nici măcar o periuţă de dinţi, ceea ce era o situaţie deplorabilă pentru o fiică de dentist. Era sâmbătă şi nu aveam decât hainele de pe mine. Într- adevăr, eram pusă cu spatele la zid. Eu, cea de neînvins, eram biruită. Am început să mă rog şi mi-am amintit că nu-mi respectasem făgăduinţa de a-i chema pe fraţii Părintelui Jerome, la sosire. Necunoscând pe nimeni, l-am chemat, într-un acces de credinţă, pe părintele Moses Berry, în prezent ţinând de OCA (Orthodox Church in America). Din întâmplare părintele, tocmai trecea în grabă pe lângă telefon, în drum spre rugăciune. În prima clipă a fost tentat să lase maşina de răspuns să înregistreze mesajul meu, dar Dumnezeu l-a împins să ridice receptorul. A ascultat cu răbdare plângerea mea şi a aranjat ca cineva să vină a doua zi Duminica - să mă ia la Biserică. Toate acestea le-a făcut pentru o străină, înainte de a rosti un singur cuvânt din predica sa (de atunci a rostit foarte multe cuvinte predicând). Din clipa în care am intrat în Biserică (neortodoxă iniţial - convertită mai târziu), am ştiut că n-o voi mai părăsi niciodată. Eram acasă. Inima mea cânta de bucuria de a se afla în prezenţa lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor săi. Dragostea lui Dumnezeu mă inunda. Împărăţia interioară a sufletului meu sălta cu bucurie. Vărsam lacrimi din inimă pocăită şi plină de recunoştinţă. Însă, aşa cum îmi sporea credinţa, aşa îmi sporeau şi necazurile.

Primul an de medicină mi-a fost şi perioadă de încercare garantată a credinţei. După mai multe perioade de încercări, în 2000, am păşit temeinic în Biserica Ortodoxă din America. Părintele meu duhovnic a fost părintele Jacob Myers de la Biserica Ortodoxă Sfântul Ioan, Făcătorul de Minuni din Atlanta, Georgia. Ierarhul meu este Arhiepiscopul Dmitri. Am fost botezată de părintele Gherman şi unsă cu Sfântul şi Marele Mir de către părintele Smith. Numele meu de botez este Pantelimona, dupa Sfântul Mare Mucenic şi Vindecător Pantelimon.

Fiind o convertită, mai am multe de învăţat despre Ortodoxie. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, am învăţat să venerez (nu să ador) icoanele, care sunt ferestre spre cer. Am învăţat Rugăciunea inimii. Am învăţat că a posti fără a te ruga şi fără a face fapte de milostenie este ca şi cum ai coase cu un ac fără aţă. Am fost adusă în faţa Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor. Citesc scrierile Sfinţilor Părinţi, am studiat Războiul Nevăzut, am învăţat cum să-mi fac semnul crucii. Cea mai dificilă parte a Ortodoxiei, pentru mine, a fost renunţarea la o parte a bagajului meu cultural. Muzica ortodoxă este minunat de frumoasă şi-mi străpunge inima. Totuşi ritmica ei mi se pare ciudată. Am avut şi alte lupte în privinţa venerării icoanelor, fără a fi sigură că aceasta nu înseamnă a te închina unor chipuri cioplite. În timpul contemplaţiei, Domnul mi-a arătat că iconele sunt o balustradă la scara lui Iacov ajutându-ne să urcăm de pe pământ la cer, dar că balustrada nu este însăşi scara. Concentrându-te prea mult pe aparenţa materială a icoanei te poate conduce la a nu înţelege un lucru foarte necesar: importanţa ei cerească. Sfinţii nu fac deosebire: Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. (Psalmul 50) Mi-a fost greu să mă decid între Biserica Ortodoxă Bulgară (Mitropolitul Joseph) şi Biserica Ortodoxă din America, (Mitropolitul Teodosius). M-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate care dintre ei este mai bun. Şi Dumnezeu mi-a răspuns repede şi cu severitate: ,,Am mai mult decât un om bun în Biserica Mea. Toţi sunt la fel de buni”. Sunt căsătorită şi am trei copii pe pământ şi unul în cer. Călătoria spre plinătatea lui Hristos, în Ortodoxie, este dinamică. Pentru a-L găsi pe Iisus, a trebuit să pierd totul, să pierd totul ca să câştig totul. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Greşeşte...

Greşeşte cel care spune: „Nu există Dumnezeu“. Corect ar fi să spună: „Nu-L am pe Dumnezeu“, fiindcă toţi ceilalţi din jurul său spun: „EXISTĂ DUMNEZEU!“.
Greşeşte ca un bolnav cel care ar spune: „Nu există sănătate pe lume“, când ar trebui să spună: „EU NU AM SĂNĂTATE!“.
Greşeşte ca un orb cel care ar spune: „Nu există lumină pe lume“, când ar trebui să spună: „EU NU AM LUMINĂ!“.
Greşeşte ca un cerşetor cel care ar spune: „Nu există aur pe lume“, când ar trebui să spună: „EU NU AM AUR!“.
Greşeşte ca un răufăcător care ar spune: „Nu există bunătate pe lume“, în loc să spună: „EU NU AM BUNĂTATE!“.
Deci, totul atârnă de voinţa omului respectiv: DACĂ VREA SĂ CREADĂ, CREDE, IAR DACĂ NU VREA SĂ CREADĂ, NU CREDE!

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:
- "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o:
- "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit:
- "Mă rog, cum să nu mă rog".
- "Şi cum te rogi?".
- "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". Femeia l-a întrebat în final:
- "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa:
- "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".

Puterea rugăciunii nu stă în multă vorbărie, ci în sinceritatea suspinului de rugăciune; rugăciunea puţină, sinceră şi la obiect, spusă de mai multe ori pe zi, cu constanţă, valorează cu mult mai mult decât rugăciunea multă spusă cu făţărnicie, citită doar cu buzele, mecanic, dar netrăită în inimă.

Cel mai mare rău

Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului şi cel mai mare orator al Bisericii noastre, combătea cu multă înflăcărare învăţăturile eretice. Din această cauză el a ajuns în mare conflict cu împăratul Arcadie, părtinitor al ereticilor.
Acest împărat, sfătuindu-se odată cu apropiaţii săi despre cum s-ar putea răzbuna mai bine asupra acestui cinstit episcop, unul îl sfătuia să îi ia averea, altul să-l închidă, al treilea să îl trimită în exil, al patrulea - chiar să îl omoare, al cincilea însă a spus: ,,Cu toţii greşiţi, nu sunt acestea mijloace de a te răzbuna pe Ioan. Eu ştiu un mijloc prin care cu adevărat l-am putea face nefericit. Şi acesta este acela de a-l face să păcătuiască, căci el de nimic nu se scârbeşte mai mult decât de păcat. Siliţi-l deci să păcătuiască, dacă vreţi să-i facem cel mai mare rău”.
Şi într-adevăr, cel mai mare rău de pe faţa pământului este păcatul, fiindcă nimic altceva nu îl poate face pe om veşnic nefericit, nici sărăcia, nici boala, nici durerea, decât numai păcatul!...

                                                  urma mainii Mantuitorului...

O istorioara despre frica de Dumnezeu

Era un om învăţat să fure, măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde ! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii; avea boi, avea oi, cai, porci, vite, pasări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva de furat. Omul acesta de multe or...i avea discuţii cu soţia lui. Soţia lui bună îi spunea:
- Mai, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Căci îi ruşine în sat, dacă te-o prinde pe tine că furi; toţi or să te judece pe tine de ce ai furat, că ai tot ce-ti trebuie. De ce furi, mă ?
- Femeie, eu nu pot. Până n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar!
Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer şi era senin ca ziua. El venise din ţarină şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte parţi. Ce s-a gândit el ? ” ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine “, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul -, a luat o copiliţă numai de trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-sau cu căruţa totdeauna.
- Tătăică, mă iei cu căruţa?
- Te iau! Da’, mă-sa a zis:
- Stai acasă!
- Nu ! şi a început a plânge copila.
- Dă-i drumul ! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. Dar a fost o pronie dumnezeiasca aceasta şi purtare de grija a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi în ţarină. Un lan de grâu era lângă o pădure mare şi un drum de ţarină pe marginea pădurii. El a tras caii cu oiştea pe unde trebuia să iasă de pe lan, a luat din gură la cai zăbala şi le-a dat să mănânce.
Copiliţa a rămas la căruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la mare distanţă. Şi s-a dus pe lan omul ăsta, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile; şi la stânga; şi la dreapta şi înainte şi înapoi. Se uita aşa. De ce se uita ? Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. Dar tot el îşi zicea : ” Chiar dacă ar fi, acum doarme într-o claie, că acu-i puterea nopţii “. În acest timp copiliţa se uita de la căruţă cum taică-său se uită în toate părţile, şi încolo, şi încolo şi se minuna ea în mintea ei – copii naivi -, de ce se uita taică-său aşa?
După ce s-a încredinţat el că nu este nimeni şi nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi de grâu şi a venit la căruţă. Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă pe taică-său:
- Tătăică, mata ai uitat ceva !
- Dragul tatei, dar ce-am uitat ?
- Mata ai uitat ceva! Te-ai uitat în toate partile dar ai uitat să te uiţi şi în sus!
- Cum ai zis?
- Mata în sus de ce nu te-ai uitat ? Dar copila n-a zis să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa-i bine, dacă se uită în toate părţile, să se uite şi în sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.
- Cum, cum ai zis?
- Tătăică , eu am crezut că trebuie să te uiţi şi în sus! Şi atât l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii înapoi, s-a dus şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbala la cai, a pus copiliţa în căruţa şi cu căruţa goală, s-a întors acasă. Când vine acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori popuşoi, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede, de data asta mai erau doua-trei ceasuri pân-la ziua că vine cu golu:
- Mai omule, dar ce-ai păţit? Ce-ai patit?
- Femeie, câte zile voi avea nu mai fur!
- Ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins ! Ea credea că l-a prins. Te-a prins? Ti-am spus eu ţie. Aşa, gospodar la furat!
- Mai femeie, nu m-o prins nimeni.
- Nu cred. Te-o prins! De ce-ai venit cu golul?- Nu mai fur câte zile oi avea!
- Dar ce-ai patit? El arată copiliţa şi zice:
- Din cauza copilei.
- Dar ce ti-a făcut copila?
- Din cauza ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei.
- Dar ce-a zis copila?
- Eu m-am dus pe lan – cum îi obiceiul meu -, si-nainte de a începe a căra snopii, mă uitam: în stânga, în dreapta, încoace-încolo. Copiliţa mă vedea de la căruţă şi când am venit m-a întrebat: ” Tătăică, mata ai uitat ceva; ai uitat să te uiţi şi în sus “. Atunci m-am gândit, cât sunt eu de nebun. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi. Ochii lui Dumnezeu – cum spune Solomon -, sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu este loc unde nu cercetează atotştiinţa lui Dumnezeu. Cum zice şi Apostolul: Ştiinţa lui Dumnezeu străbate până la despărţirea duhului de a sufletului; nu numai până la despărţirea trupului de a sufletului. Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvânt şi duh. Duhul cel în chip de raze de lumină, care-i în inimă, cu acesta omul îi mai mare decât îngerii; că îngerii nu s-au făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ, are minte, cuvânt şi duh. Mintea este chipul Tatălui, cuvântul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viaţă făcător este chip al Duhului Sfânt.
Acest duh de viata nu-i duhul cu care vorbim – acesta este sluga mintii şi are altfel de cuvânt. Iar acela este un dor gânditor, sta între minte şi între cuvânt şi circumscrie – are în sine -, şi pe minte şi cuvânt, după Sfanţul Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte.
Deci, până acolo străbate ştiinţa lui Dumnezeu, până la despărţirea duhului de a sufletului şi nimeni nu poate să se ascundă cu vreun gând de la atotştiinţa Ziditorului.
Acest Duh Sfânt l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu şi s-a gândit : “De acum înainte nu voi mai fura în veci, cât voi trai. Ba am să mă duc să mă mărturisesc şi să-mi fac canonul pentru câte am făcut în viaţă, că dacă mă mai duc la furat trebuie mai întâi să mă uit în sus. Şi dacă mă uit în sus, mi-e destul atât, ca să nu mai pot fura în vecii vecilor, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi “.
Iarăşi vă spun : începutul înţelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înţelepciunea are doua capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toata fapta buna se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea lui Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună. Dumnezeu cel închinat în Treime, Părintele, Cuvântul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţa şi nedespărţită şi Preacurata Lui Maică şi toţi sfinţii să ne fie în ajutor, să nu uitam frica lui Dumnezeu şi să păzim poruncile Lui. Amin.
Pr. Ilie Cleopa

Mila când nu-i insotita de iubire infinita, e mai ofensatoare decât dispretul." (Garabet Ibraileanu)

"Un cuvânt plin de iubire pretuieste atât de mult si totusi el costa atât de putin " (Nicolae Iorga)

"Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul... " (Liviu Rebreanu)

Legendele salciei plângătoare

Pentru că atâţia oameni iubesc sărbătoarea Floriilor, au apărut tot felul de poveşti şi legende despre salcie. Într-una se spune că salcia a fost cândva, un copac mândru, cu ramurile înălţate spre cer. Dar când Pilat L-a chemat pe Domnul Hristos, pentru a-L judeca, deşi era fără vină, L-a dat soldaţilor să-L bată. Oştenii au căutat nuiele cu care să-L lovească şi au rupt ramurile salciei. Salcia nu ştia de ce i-au rupt crengile. Dar când L-a văzut pe Domnul Hristos lovit fără milă, de durere şi de ruşine, şi-a aplecat şi şi-a chircit ramurile. De atunci salcia nu a mai îndrăznit să privească spre cer.
O altă poveste frumoasă spune că, aflând Maica Domnului că Fiul ei a fost răstignit, s-a încălţat cu opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat, plângând, să-L caute. Pe drum, s-a întâlnit cu o broască. - De ce plângi ? , a întrebat-o. - Pentru că un singur Fiu am avut şi oameni răi mi L-au răstignit pe cruce, i-a răspuns. - Nu mai plânge, i-a spus. Tu ai pierdut unu, dar eu am avut nouă pui mititei şi frumuşei, cu ochi beşicaţi, şi mi i-a omorât o roată pe toţi odată şi tot nu plâng aşa de tare. Maica Domnului s-a simţit mai alinată şi a binecuvântat-o pe broască, dându-i darul de a nu mirosi urât după moarte. Mergând mai departe, a dat peste o apă, la marginea căreia creştea o salcie. I-a cerut copacului să-i facă o punte peste apă şi salcia s-a aplecat. După ce a trecut, Maica Domnului a binecuvântat-o : - Să nu te taie nimeni pentru cărbuni şi în ziua de Florii să te duci la biserică . ( poveste adaptată după S. F . Marian , "Sărbătorile la români" , Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994 )

Basmul din Carpati - de Dan Puric

(...) Se spune ca odata, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul."Mama! Mama! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerabdator, a doua zi dedimineata, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atâtatreaba în gospodarie! Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l întrebe."Nu stiu..., cauta-l singur", îi spuse acesta obosit si se apuca mai departe demunca.."Unde? Unde e Raiul?" , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti.."Ce lume urâta...", îsi spuse pentru sine pustiul.Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta..., se-auzi glasul unui batrân,ce-l privea demult. "Si acolo, în pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sagasesti un om singur, ce sta într-o coliba. El o sa-ti spuna unde este Raiul."Zis si facut. Si a doua zi de dimineata, când parintii lui nu se sculasera înca, îsilua o traistuta cu câteva merinde si pleca furisându-se printre casele adormite,catre pustie. În curând, soarele rasarise, iar în urma pasilor lui satul fuseseacoperit de nisip. Merse ce merse si, într-adevar, catre seara, ca prin minune,din pustia întinsa tâsni o coliba. Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo demulti ani."Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul calator."Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cumtrebuie sa ajung".Batrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai sa manânci ceva si sa teculci, ca oi fi obosit. Mâine în zori o sa plecam împreuna catre Rai".Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua. Batrânul stia. Iar catrezori, pustia primea în pântecul ei doua siluete, ce se pornisera la drum. Merserace mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduride piatra si o cladire mare, cu o cruce în vârf."Ce este aceasta?", întreba copilul. Aceasta este o manastire, spuse batrânul. De-aici începe poteca catre Rai."Si-apoi, batrânul manastirii îl primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile deacolo. Si ce-am sa fac aici?", întreba copilul. "Deocamdata, sa faci curat, ai samaturi si mai încolo om vedea".Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sârg pe toate.Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, când batrânul manastirii îl întreba peneasteptate: Cum merge, cum îti e?""Mi-e foarte bine", raspunse pustiul. "Am de toate." Si-apoi tacu, închizându-se în sine.Batrînul îi simti linistea si îl iscodi în continuare. "Parca ai ascunde ceva în suflet,asa ai tacut. Spune-mi cinstit, totul, pâna la capat. Îtilipseste ceva?""Mie..., nimic, se hotarî într-un târziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, încladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa, cu barba si plete, ce sta legat, întins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de mâncare. De cenu vine si el la masa?", ridica pustiul ochii din pamânt, privindu-l pentru primadata patrunzator pe batrân.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca. "Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru ca nu a maturat cumtrebuie si n-a facut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care statea înapropiere si care auzise discutia. Îngerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu. "Acolo veiajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie", se-auzi vocea monahului.Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat în inima copilului. Eraprimul pas catre Rai, ce se numea iubire.Mai târziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la bucataria manastirii, furaceva de mâncare si, fara sa fie observat de nimeni,intra în biserica si o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce."Hai, vino sa manânci!", îi zice pustiul, uitându-se îngrijorat în stânga si îndreapta. Hai, ca nu stie nimeni!"Si Fratele coboara. Un zâmbet avea pe buze si, mângâindu-l pe pusti pe frunte,acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplude o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru. Apoi, ca sicând s-ar fi cunoscut demult, au început sarâda si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata în viata lui. Era atâtde fericit ca-si gasise un prieten! Dar el nu stia ca urcase a doua treapta aRaiului: prietenia. Azi asa, mâine asa, însa fratii ceilalti din manastire au început sa se întrebe:"Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?" Apoi, curiosi,au început sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata;si-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-auputut deschide usile. Atunci au încercat sa se uite pe gaura cheii si, în clipaaceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, înfricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptând pâna noaptea târziu,când copilul a iesit. "Ce-ai facut înauntru?", se repezisera ei ca un stol de pasarinegre asupra lui."N-am facut nimic", raspunse pustiul tremurând."Minti! Spune ce-ai facut?", l-au întrebat din nou calugarii furiosi."Am furat mâncare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce", raspunse copilul înspaimântat."Care Frate?", au întrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii."Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mâncare", raspunse pustiul."Si ce-a facut Fratele?", au întrebat tulburati calugarii."A coborât si-a mâncat", raspunse dintr-o suflare pustiul.Si, în clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut în genunchi. Mare fu apoispaima pe batrânul manastirii, aflând toate acestea. Egumenul începu si el, larândul lui, sa tremure si, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui celMare ca îl rog sa ma primeasca si pe mine la masa...""Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mâncare de labucatarie?""Da, poti sa iei cât vrei", raspunse tremurând egumenul.Si seara din nou coborî peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cumâncarea luata de la bucatarie, se îndrepta vesel spre biserica.

"Hai sa manânci!", îi striga el, mai vesel ca oricând. Si, din nou, Fratele cel Marecoborî de pe cruce, îl mângâie si biserica seumplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi câteglume si câta veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, pustiul si-aadus aminte de rugamintea egumenului."Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-lprimesti la masa".Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se întrista. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu, Fratele celMare. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui... Nu poate sa vina"."Nu poate sa vina?", ramase uimit copilul."Nu!", fu raspunsul scurt al Fratelui.Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au început sa râda si sa glumeasca. Într-un târziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus sprechilia egumenului, unde acesta îl astepta tremurând."Ce-a zis Fratele?", întreba acesta, gâtuit de emotie."A zis ca nu te poate primi!", raspunse copilul."De ce?", întreba înspaimântat egumenul."Mi-a spus ca ai mai multe pacate decât toate firimiturile de pâine cazute pemasa".Si atunci el, egumenul, se prabusi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-isa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte"Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta îl privi surprins si-i spuse: "Bine, am sa-l rog din nou si mâine!"Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri si gemete de pocainta. Copilul însadormi linistit. Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau calucreaza. Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea."Pot sa iau mâncare?", întreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie."Poti", îi spuse monahul, si-i umplu cu mâna tremurânda vasul. Apoi, cu pasimici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mâncare, copilul intra din nou în biserica."Hai sa mâncam!", spuse el Fratelui cel Mare."Hai!", raspunse acesta, îndreptându-se spre el.Si câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îsi adusebrusc aminte:"Te roaga egumenul sa-l ierti... si sa-l primesti si pe el la masa!..."Tristetea se aseza între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile depâine de pe masa: erau parca mai multe. "Am înteles..., spuse copilul, nu sepoate...""Da, nu se poate", raspunse Fratele cel Mare. Si atunci, pacatul cel bun coborî din nou în inima copilului si acesta îndrazni. "Dar Tu nu te gândesti ca acummanânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara. Si sufletulPrietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta îi vazu din nou inima luibuna."Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile amsa-l primesc la masa..."Ce bucurie pe egumenul manastirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Sicele opt zile trecura.

Pentru el, pentru batrân, în post si rugaciune si, mai ales, în multa pocainta. Aopta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau."De ce?", întreba nedumerit copilul."Batrânul a plecat la Domnul", i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru înmormântare. Si atunci copilul vazu!Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi în ochi,egumenul, chiar el. Mâncasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura,Mântuitorul îl iertase."Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!", repeta el,pentru fiecare monah în parte."Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?" "E plin de iertare", murmura copilul.(...)- Fragment din textul "Basmul din Carpati", publicat în cartea lui Dan Puric,"despre Omul Frumos

ŞI TOTUŞI... SÂNGELE APĂ NU SE FACE...

CATEDRALA DIN TIMISOARA

"Nu avea el nicio vină că s-a născut cu o inteligenţă peste medie. Unii profesori ar spune, în ziua de astăzi, că ar fi fost un copil supradotat. Dar între anii ‘60-‘70 nu ştiu dacă se folosea acest termen. Cert este că unii profesori s-au sesizat. În special cel de matematică.

– Trebuie făcut ceva cu acest copil. Ar fi mare păcat să se piardă o astfel de capacitate.

– Ce putem face noi? Salariul nostru e vai de capul lui. Să facem o colectă pentru el? Lumea e săracă. Apoi când va auzi din ce familie provine... nu, nu asta ar fi soluţia cea mai bună!

Cam astfel de discuţii mai aveau loc prin cancelarie mai ales când vreun profesor rămânea uimit de răspunsurile copilului Macovei.

Mai toţi ştiau că se trage dintr-o familie extrem de săracă, cu vreo şapte copii. Bruma de bani, pe care o mai scoteau pe ici pe colo, părinţii o aruncau pe băutură, rachiu de drojdie, că era mai ieftin, mai mult şi se îmbătau repede. Banii, în general, veneau din alocaţia copiilor, statul român, pe atunci, oferind o sumă destul de bună pentru sporirea natalităţii. Ba chiar şi titlul de mamă eroină, pentru acelea care năşteau mai mulţi copii!

Casa era într-o rână, gata să se prăbuşească în orice moment peste copiii care dormeau toţi într-un pat, de-a transversalul. Acoperişul, de mai mare mila, cred că şi vântului îi era milă, altfel putea de mult să-l zboare cât colo. Jumătate era cu şindrilă, restul acoperit cu paie şi stuf. Numai bună de muzeu!

Directorul şcolii era profesor de muzică. Îi plăcea să cânte la vioară, deci era un om sensibil şi cu urechea dezvoltată, adică avea timpanul subţire, fîn. A auzit discuţiile profesorilor şi a vrut să se implice. A vorbit cu cine trebuia, adicătelea cu... popa. Era cel mai înstărit din sat. Nevastă-să, coana preuteasă, era şi ea cadru didactic, învăţătoare. Nu aveau copii. Multă lume venea la preot şi-i mai cerea bani cu împrumut sau câte un ajutor când era la ananghie. Acum trebuia să facă mai mult, să-l susţină pe elevul Macovei să meargă la un liceu, mai târziu poate şi la o facultate. Dumnezeu a avut grijă, le-a orânduit aşa cum s-a priceput mai bine. A absolvit băiatul liceul, cu medie mare, şi a plecat la facultate în Bucureşti. Voia să devină profesor de matematică. După facultate a obţinut şi titlul de doctor în matematici. Era un tânăr modest, frumuşel, dar sclipitor, sclipitor tare! A cunoscut o fată cumsecade, cu educaţie aleasă, frumoasă şi desebit de sensibilă, aşa cum sunt unele profesoare de limba romană. Tânărul profesor-doctor în matematică a devenit coleg cu tatăl fetei, numai că acesta era decanul facultăţii. Macovei i-a cerut mâna fiicei. S-au căsătorit. Bineînţeles că la nuntă n-au putut să vină şi părinţii băiatului. Făceau parte din altă lume, aproape de lumea celor care nu cuvântă. Nici din fraţi nu a avut pe cine să invite, mulţi erau prin puşcării sau tolăniţi la umbră, pe prispa casei, mahmuri de băutură. Atât socru cât şi fata au înţeles foarte bine situaţia, până la urmă important era ginerele şi, desigur, mirele.

După câţiva ani, George Aaron – graficianul – s-a întâlnit cu profesorul Macovei la Londra. Era acum doctor în biologie. Lucra într-unul din marile laboratoare de biologie ale lumii. Au trecut ani şi ani din viaţa noastră. Familia Macovei, împreună cu tatăl-socru, se afla într-un concediu în Moldova, vizitând mănăstirile şi celelalte obiective turistice ale zonei. Localitatea natală a lui Macovei - Podoleni - era la doi paşi de drumul naţional care ducea spre pitorescul oraş Piatra Neamţ.

– Ce-ar fi, ginerică, să trecem pe la părinţii tăi? Să-mi cunosc şi eu cuscrii... se adresă tatăl fetei, aşa, într-o doară.

– Ştiu şi eu, tată socru, ce ar fi? Cred că ar fi o minune să avem cu cine vorbi... hai să vedem!

O maşină de lux opreşte în faţa unei case care aproape că nici gard nu mai are. Doar câteva bârne legate, pe ici-colo, cu sârmă. Din maşină coboară doi bărbaţi, amândoi cu barbă, unul o avea albă, celălat încă neagră. O doamnă frumoasă coboară ca o prinţesă. Nu putea să facă parte din acest peisaj, în niciun caz. Bărbaţii au intrat, printre ulucii de lemn, în curtea pustie. Ajunseră în faţa casei. Doi bătrânei, un moşuleţ şi o babă, stăteau întinşi pe prispă, ameţiţi de băutură. Duhneau a tutun şi a rachiu ieftin.

– Sărut mâna mamă! Sărut mâna tată!

Bătrâneii abia au putut să deschidă ochii.

– Ai greşit poarta, domnule dragă! Oricum, rachiul l-am gătat, nu am cu ce să vă servesc, răspunse bătrânul cu vocea hodorogită de mahorcă, ridicând pălăria găurită de molii de pe ochii înceţosaţi.

– Sunt eu, băiatul tău, am plecat de acasă acum 20 de ani. M-am însurat, uite soţia, tata-socru ...

– Să fiţi sănătosi! Zici că eşti băiatul meu?

– Da, m-ai uitat?

– Am uitat. Aveam mulţi băieţi, acum nu mai ştiu câţi am. Dar, dacă zici că eşti feciorul meu... dai şi tu, lu' tat-tu, un rachiu?

– Dau tată, uite aici banii, fă ce vrei cu ei... oricum, tot rachiu o să cumperi.

Au plecat. Toţi cu inima strânsă. Părinţii biologici parcă s-au trezit de-a binelea. Le făceau cu mâna, abia ţinându-se pe picioare.

În maşină domnea o linişte asurzitoare. Macovei se uita în urmă, prin luneta maşinii. Câteva lacrimi s-au împiedicat în barba care se forţa să nu tremure. Soţia l-a prins de mâna dreaptă aflată pe schimbătorul de viteză. Bărbatul s-a uitat în ochii ei; un zâmbet dulce, înecat în lacrimi, îi împdobea chipul...

– Şi totuşi... sângele apă nu se face... rosti, după un adânc oftat, pasagerul aflat pe bancheta din spatele maşinii."

Autorul articolului: George Safir
preluare de pe Confluente Romanesti

Puterea canonului

O femeie cu frică de Dumnezeu şi credinţă în mila şi iertarea Lui, a fost la preotul duhovnic din satul ei pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. Din cauza unor greşeli din tinereţea ei, preotul, după Sfânta Taină a Spovedaniei, i-a dat doar Aghiasmă Mare, amânând pentru un timp împărtăşania. Femeia s-a tulburat în sufletul şi-n inima ei, dar s-a rugat în continuare cu credinţă lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Peste câteva zile, a murit. Ajungând sufletul ei în faţa porţii raiului, un înger a întrebat-o:

- Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit? Aici nu poţi intra fără Sfânta Spovedanie şi fără Sfânta Împărtăşanie.

Atunci femeia credincioasă a zis:

- Da, m-am spovedit în frica lui Dumnezeu, dar am fost oprită de la Sfânta Împărtăşanie şi mă găsesc sub canonul preotului duhovnic.

- Bine, atunci intră în rai, deoarece tot cel ce moare sub canonul lui Dumnezeu dat prin preot, moare în ascultare faţă de El şi este mântuit.

NU RĂMÂNEM DECÂT CU CEEA CE DĂRUIM

Demult, a trait un print tare-tare bogat, care era, insa, si foarte zgarcit. Nu ar fi dat niciodata nimic. Doar ca, intr-o noapte, a visat ca murise si ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfantul Petru i-a spus: - Vino cu mine sa iti arat unde vei sta de acum incolo. Si au mers ei ce-au mers prin gradinile acelea minunate, pana cand, la un moment dat, au ajuns langa un palat mare si frumos. - A, a strigat tanarul print, aici voi sta ? - Nu, in nici un caz. - Dar, cine va sta aici? - Aici va locui, dupa ce va muri, gradinarul tau. - Cum se poate, el care nu are nimic, care e sarac lipit pamantului, cum sa merite el ase ceva ? - E, nu are gradinarul tau avere pe pamant, fiindca tot ce castiga imparte mereu cu cei mai sarmani decat el. Pe pamant nu strange nimic, fiindca daruieste, dar aici, uite cate a strans! Tot ce vezi aici este rodul bunatatii lui. - Bine, si atunci eu unde o sa stau ? -a mai intrebat nemultumit printul. - Uite acolo, in cocioaba aceea! - Cum, in sandramaua aia ?! Pai acolo sunt doar niste scanduri prapadite care stau gata-gata sa cada ... cum sa locuiesc in mizeria aia ? E drept asa ceva ? - Sigur ca este drept - i-a raspuns Sfantul Petru! Ia gandeste-te, ce ai daruit tu ? Nimic. Ce ai fi vrut sa apara aici!? Daca ai fi fost bun si darnic cum este gradinarul tau, atunci ai fi avut si tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar asa ... Tot ce vezi acolo este rodul zgarceniei tale ... In clipa aceea, tanarul print s-a trezit speriat din visul sau. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pamant, ci in cer. Nu a mai strans bogatii peste bogatii, fiindca la ce i-ar fi folosit mai tarziu ? Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sarmani si, in acest fel, a strans o avere mult mai de pret: recunostinta celor ajutati de el si binele facut. Aceasta era averea pe care nimeni nu i-ar fi putut sa i-o fure!,,

Intelept ar fi ca si noi toti sa procedam aidoma printului din poveste, pentru ca adevarata este vorba care spune ca "Nu ramanem decat cu ceea ce daruim"

BUNĂTATEA

Doi oameni.

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
- ?Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus?.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine??
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Ce te costă?

Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:
- "Ce te costă să fii bun şi milostiv?"
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.
Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
- "Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere."
Împăratul îl întrebă:
- "Cum asta?"
- "Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină".
Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

CINSTEA

Cămila şi punga cu aur

Un arab creştin a cumpărat de la un turc, o cămilă. Când scoaseră şeaua de pe cămilă, copiii arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară şi ziseră tatălui:
- "Iată ce-am găsit: de acuma suntem bogaţi?.
Tatăl le răspunse:
- "Aţi cumpărat şi această pungă de la turc?"
 - "Nu ... "
- "Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeţi aşadar şi duceţi-i-o, căci aşa-i cinstit şi frumos .. '"
Copiii ascultară şi duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulţumi, zicându-le:
- "Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinaţi voi.
Şi dădu fiecăruia, câte un dar.

Ce-i mai mare?

Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Un om înţelept şi credincios a zis:
"E mai mare cinstea ... Dacă ai pierdut averea, o poţi face din nou cu cinstea; dar dacă ai pierdut cinstea, n-o poţi căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui întru aceasta."

Un crestin a mers la duhovnicul său:

- Părinte, nu mai pot. Când aveam un copil sau doi copii, în fiecare săptămână citeam câte o carte duhovnicească si în fiecare zi aveam o oră de rugăciune. Când a venit al treilea, mi-a fost greu să rămân cu această rânduială. Si mi-ati usurat canonul. Dar acum, de când sotia l-a născut si pe al patrulea, cedez. Nu mai rezist. Abia prididesc să fac treaba în casă. M-a biruit deznădejdea. Unde mai e viata mea de crestin?
Părintele i-a spus:
- Să stii că viata de crestin nu se numără numai în cărti citite si în ore de rugăciune. Chiar dacă ti-am scurtat canonul, poate că vei avea mai multă plată acum pentru o catismă la Psaltire în fiecare seară decât aveai înainte pentru un canon mai greu. Dumnezeu judecă lucrurile după alte măsuri. Dacă vei sti să fii un tată si un sot bun, nu te vei îndepărta de mântuire. Ispitele pe care le înfrunti acum îti vor aduce binecuvântarea lui Dumnezeu.
- Dar mi se pare că tot ce e mai frumos în mine se ofileste.
- Înseamnă că pe undeva gresesti. Viata de familie nu trebuie să te rupă de Dumnezeu. Încearcă si tu să îti faci timp pentru suflet. După ce faci ceva treabă prin casă, fugi si mai citeste câteva pagini din Biblie sau din altă carte duhovnicească. Când ai putin timp liber, fă câteva metanii. Si mai si relaxează-te, ca să nu cedezi de prea multă încordare. Pentru că nici lupta disperată pentru un minut de rugăciune în plus nu e neapărat bună. Dacă stai în tensiune, de rugăciune nu te vei putea bucura si nici mintea nu va lua aminte atunci când citesti. Cu măsură: iar lucru pentru familie, iar rugăciune. Iar lucru pentru serviciu, iar citire… Si lucrează tot asa, cu răbdare, si mântuieste-te.

Sfântul avva Antonie, sezând odată în pustie, a venit în lenevie si în multă întunecare de gânduri si zicea către Dumnezeu: "Doamne, voi să mă mântuiesc si nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui?". Si, sculându-se putin, a iesit afară si a văzut odată pe cineva ca pe sine sezând si împletind o funie, apoi sculându­se de la lucru si rugându­se, si iarăsi sezând si împletind funia, apoi iarăsi sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului trimis spre îndreptarea si întărirea lui Antonie. Si a auzit pe înger zicând: "Asa fă si te mântuieste". Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie si îndrăzneală; si făcând asa se mântuia. (1-7)

sursa.. Patericul mirenilor

Taietorul de lemne -Pilda

Un padurar avea o secure stirba si cu ea dobora copacii. "Nu am timp sa o ascut!”, le spunea celorlalti si cu securea stirba depunea un efort dublu, dar taia atatia copaci cat sa-si asigure traiul de zi cu zi. Un om, care se ocupa mai mult cu rugaciunea si nu prea facea treaba prin casa, lasand totul pe seama nevestei, avea obiceiul sa rada de padurar ca taia copacii cu securea stirba. Intr-o zi, fiind mare nevoie de el prin curte sa ajute la o treaba si fiind chemat de nevasta sa, acesta refuza sub pretextul ca se roaga, ca e vremea rugaciunii...Merse in locul unde se ruga de obicei si auzi acolo o voce ca venind din cer: "Rugaciunea ta e ca o secure stirba.”

Tare se mira de aceasta voce, dar apoi cugetand pe indelete isi dadu seama ca padurarul, asa cum avea securea stirba, tot isi facea treaba lui, tot dobora copacii...Dar el rugandu-se si uitand sa-si ajute aproapele - sa slujeasca celui de langa el - si securea stirba o avea si nici copaci nu dobora. Si hotari din clipa aceea sa-si pretuiasca mai mult nevasta, sa invete sa sara in ajutor aproapelui, sa-i slujeasca si sa-l iubeasca. Caci a iubi si a sluji tot rugaciune este.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

"Nu Te mai înţeleg, Doamne!"

- Nu e drept! Nu e corect! Nu Te mai înţeleg! Se auzi de afară glasul nemulţumit şi posomorât al lui Matei. Bunica privi nedumerită spre uşa de la intrare. Paşii micuţului se auzeau apropiindu-se de uşă.- Se pare că e singur, gândi bunica. Dar atunci cu cine se ceartă?

Uşa de la intrare se deschise uşor. Puţin mai târziu îşi făcu apariţia un căpşor bălai de copil, cu privirea îndreptată spre pământ, cu ochişorii albaştri scăldaţi în lacrimi, abia potolindu-şi un suspin prelung. Mâinile îi atârnau pe lângă corp ca şi cum nu-i erau de nici un folos. Privind absent în jurul său, fără să bage de seamă că bunica îl privea nedumerită, izbucni încă o dată:

- Nu Te mai înţeleg! Nu Te mai înţeleg, Doamne!

Drama copilului părea fără margini.

Matei simţi o mână caldă care i se aşternu peste creştet, apoi a doua care îi mângâie obrăjorii brăzdaţi de pârâiaşele cristaline izvorâte din ochişorii săi. Chipul blând al bunicii i se dezvălui dintr-o dată în faţa ochilor şi sesiză uimirea din privirea ei.

- Nu e corect bunico! Suspină el din nou. Dumnezeu nu mă ascultă. M-am rugat să mă ajute dar nu m-a ajutat. De ce nu face ceea ce vreau eu? De ce nu-mi ascultă rugăciunea? De ce nu mă înţelege?

Bunica îl ridică pe Matei în braţe, se aşeză pe fotoliul din faţa micului altar de rugăciune pe care ea împreună cu nepoţelul ei îl amenajaseră în sufragerie şi, cu glasul ei blând, îl rugă să-i spună ce s-a întâmplat.

- Ştii, începu copilul printre suspine, ieri te-am rugat să-mi dai nişte bani, bunico, căci vroiam să-mi cumpăr o prăjitură de la cofetăria din colţ. De câte ori treceam pe acolo priveam cu poftă la prăjitura aceea cu frişcă şi tare mult îmi doream să gust şi eu din ea. Dimineaţă am fost fericit când mi-ai dat bani ca să-mi cumpăr şi eu. Pe când mă întorceam însă de la grădiniţă, jucându-mă cu ceilalţi copii, am pierdut banii pe care mi-ai dat. Cred că mi-au căzut din buzunar. „Nu-i nimic,” mi-am spus, mă voi ruga lui Dumnezeu, aşa cum m-ai învăţat tu, şi El mă va ajuta să-mi regăsesc banii. Mi-am adus aminte de ce mi-ai spus: că, dacă mă rog din suflet, Dumnezeu îmi va împlini rugăciunea. M-am întors înapoi de trei ori pe drumul pe care am venit de la grădiniţă şi mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Dar Dumnezeu nu mi-a ascultat rugăciunea. De ce, bunico?

- Matei, spuse bunica, Dumnezeu ne împlineşte întotdeauna rugăciunile, dar nu aşa cum vrem noi, ci aşa cum ştie El că este mai bine pentru noi. Să nu crezi că Dumnezeu nu te-a auzit, dar sigur a avut motive ştiute de El pentru care nu ţi-a împlinit rugăciunea acum. Dar, ca să înţelegi mai bine, hai să-ţi spun o poveste:

„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă nelocuită.

Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare era să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe acolo nu treceau vapoare.

Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o lumină mare. Furtuna s-a dezlănţuit cu putere. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi facă măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare. Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi.

Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau:

- E cineva aici?

Se ridică şi răspunse cât îl ţineau puterile:

- Da, aici!

Se întâlniră. Erau nişte marinari.

- Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă şi am venit să vedem. Eşti desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită.

Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul şi furtuna erau ultima nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu... Şi iată că Domnul îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat...”

Bunica nici nu sfârşi bine povestea când la uşa camerei se auzi o mare hărmălaie.

- Matei, vino repede! Se auziră glasuri de copii. Andrei, prietenul nostru este la spital. A mâncat prăjitură cu frişcă de la cofetăria din colţ şi i s-a făcut rău. Probabil era stricată.

Matei sări iute de pe fotoliu. Îşi uită într-o clipă de necazul lui. Ieşi repede afară, în mijlocul prietenilor săi îngrijoraţi de necazul lui Andrei. Se îndreptară cu toţii spre spitalul de lângă grădiniţa lor. Pe drum, Matei zări sub o tufă de trandafir bancnota pe care o pierduse... Abia acum înţelegea de ce Dumnezeu refuzase atunci să-i împlinească rugăciunea. Îi purtase de grijă ca să nu i se întâmple şi lui ceva rău. Şi atunci strigă, plin de bucurie, cu ochii ridicaţi spre cer, în faţa copiilor uimiţi:

- Acum Te înţeleg, Doamne! Dar mai am o rugăminte! Ajută-l şi pe Andrei, dar nu aşa cum vreau eu, ci aşa cum ştii Tu să o faci!Acum îl înţelegea pe Dumnezeu. Învăţase lecţia. Se ruga lui Dumnezeu altfel decât până acum. Nu mai era importantă voia lui Matei, ci voia lui Dumnezeu. Un lucru ştia însă: trebuie să se roage.