Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia ba

Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in povete a lasat inchisa, intr-o intamplare, invatatura aceasta: Un preot, cu frica de Dumnezeu si grija pastoritilor sai, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stateau in putinta, sa intoarca pe cei rataciti din calea pierzaniei si sa-i intareasca in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere ca ostenelile sale ramanfara roada. Credinciosii sai lepadara numai fatarnicia: incolo putrezeau in aceleasi pacate, cum ii gasise. Zadarnica era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul pacatelor. Ce sa faca bietul preot? Cum sa-i indrepte? Caci se inflacara pt lucrul lui Dumnezeu, stiindu-se chezas pt sufletele lor, si se framanta zi si noapte, cerand de la Dumnezeu sa-i arate pt ce nu poate sa-i atraga la mantuire? Intr-o sambata seara, dupa vecernie, statea amarat pe-o piatra din gradina, covarsit de grija datoriei sale preotesti si mahnit amarnic de truda-i fara roada. Cum sta asa, pierdut in ganduri grele, iata ca Dumnezeu ii deschise ochii necajitului sau suflet, asupra unei vedenii infricosate: o gloata de arapi, negri ca taciunele, i se aratara ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor, in frunte cu Satana, marele si incruntatul tartor al lor. Deodata, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbiera de clocoti vazduhul: - Voi, dracestilor gloate, sfatuiti-va, nascociti cu mintea voastra mestera in viclenii, si sa-mi spuneti: Cum ati putea voi mai usor si mai sigur insela pe oameni, ca sa umplem cu ei imparatia beznei si pantecele flamand al iadului? La aceasta porunca a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoratilor intrara in putoarea diavolestilor sfatuiri. Nu trecu mult si din multimea aprinsa de sfat iesi inaintea Satanei o capetenie, lucind ca pacura si zise: - Intunecimea ta, sa furisam in mintea oamenilor gandul dracesc ca nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine sa se teama, usor ne vor cadea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi si vom umple iadul cu ei. Ascultandu-l, Satana chibzui si raspunse: - Cu minciuna asta prea putini vom putea prinde in undita, pt ca lucrurile Celui de sus-cerul si pamantul si toate cate le impodobesc marturisesc slava Lui si toate dovedesc ca El este. Sa vie altul, cu o nascocire mai vicleana. Atunci din gloatele intunericului, iesi o alta capetenie incornorata si zise: - Intunecimea ta, parerea mea e sa le spunem oamenilor ca, chiar daca ar fi Dumnezeu, dar dupa moarte nu este suflet si nu este judecata si prin urmare nici rasplata sau pedeapsa. Sa le spunem ca nici rai, nici iad si, prin urmare sunt slobozi sa manance, sa bea si sa-si faca toate poftele trupului si ale inimii, caci, ca maine vor muri si dupa moarte nu mai e nimic si o sa le para rau ca nu si-au facut toate gusturile cat au fost in putere. Satana ii cumpani vorbele, apoi ii zise: - Nici cu viclesugul acesta nu vom putea castiga prea mult; caci printre oameni sunt unii rasariti la minte, care stiu ca este Dumnezeu si ca in dreapta Lui sta rasplata sau pedeapsa dupa fapte. Si apoi multi stiu ca sufletul dainuieste si dupa moarte si va merge la judecata cea de pe urma, dupa cum ii invata Scripturile. Cu viclesugul acesta ne pica si noua ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni multi, ca nisipul marii, sa-i inchid ca pe o turma de prosti in toate pesterile iadului! - racni Satana si tranti odata din copita asa de tare, ca toata droaia dracilor sughita de groaza. Atunci, din multime se rupse o alta capetenie si, sprijinindu-se tantos in coada, duhni urmatoarea propunere: - Laudata sa fie grija ta de-a umple iadul nostru cu prostii si destrabalatii pamantului! Am ascultat cu luare aminte viclesugurile tovarasilor nostri despre pierzarea oamenilor, asa de scumpa noua si vazand ca ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am nascocit la randul meu un viclesug si mai mare: de ce sa nu laudam pe oameni pt credinta in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi si in rasplata dupa fapte? De ce sa nu le spunem ca si noi ca este un rai si un iad, care dainuiesc in veacul veacului? Dar, dupa ce le vom spune toate acestea - pe care ei le stiu prea bine - sa le soptim la ureche, o data, de doua ori, de mii de ori: "Nu va grabiti cu pocainta oameni buni! Mai e vreme destula! Traiti mai intai dupa cum va vine pofta. Pocainta lasati-o mai la urma! Nu va grabiti!" Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerara de bucurie draceasca. El se ridica trufas de pe jiltul de flacari ca smoala si batand cu laba pe umeri pe diavolul care nascocise acest viclesug, glasul lui tuna o data, de se cutremura tot intunericul iadului: - Voi, duhuri puturoase ale imparatiei mele, ca gandul risipiti-va pe fata pamantului si, ca o otrava dulce, strecurati in urechile oamenilor soapta cu adevarat dupa numele nostru: "Nu va grabiti cu pocainta, oameni buni, nici cu spovedania cea adevarata. Mai e vreme destula: maine, poimaine, la batranete. Pana atunci, faceti-va datoria catre Dumnezeu si suflet numai asa de ochii lumii. Pentru pocainta adevarata mai aveti vreme, ca doar n-o sa muriti chiar maine!" Si la porunca Satanei, duhurile iadului se imprastiara cu iuteala gandului pe fata pamantului, sa amageasca pe zabavnicii oameni in minciuna pierzarii cu amanarea pocaintei pe maine, pe poimaine, la batranete. Vedenia se stinse, si preotul, trudit de soarta credinciosilor sai, intelese, in sfarsit, pricina zabavei lor de a se hotari sa se mantuiasca cu adevarat. De forma si de ochii lumii, ei isi indeplineau datoriile crestinesti, dar, vrajiti de soapta ademenitoare a viclenilor, gaseau ca sfaturile parintelui sunt bune mai mult pt cei batrani, cat despre ei insisi mai au vreme destula: maine, poimaine, la batranete... Iata sfatul de primejdie care-i incalceste pe oameni in rele si-i baga in toate necazurile si in tot intunericul, iar maine, poimaine, ca niste storsi de vlaga, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteala vicleana e acela care-si da cu voia toata tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-I dea o batranete distrusa. Nu-i va fi zvarlita si batranetea laolalta cu tineretea?! Parintele Arsenie Boca, "Cararea imparatiei"

Rasplata

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de muncitor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:

- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.

- Măi băiete, i-a răspuns omul, de pildă, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept ?

N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele l-a refuzat.

Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:

- Uite, măi băiete - văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.

N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte, strigând:

- Gata tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii ?

- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!

A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel nu se poate ... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.

- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii ?

- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine ? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înţeles ?

Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el de bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai înainte. Fără să-l mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

† “Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului!” (Sfânta Scriptură) de Cristian Stavriu 

Cum trebuie să se roage o familie creştină?

Tema despre care vorbim astăzi are ca punct de plecare cea mai frumoasă iubire din această lume, iubirea dintre părinţi şi copii, de aceea pentru împlinirea ei în mod desăvârşit întotdeauna se apelează la Dumnezeu.Rugăciunile făcute de părinţi pentru copii sunt primele care se înalţă către Dumnezeu. Părinţii se roagă pentru copilul lor încă din momentul în care află că îl vor avea, iar după naştere aceste rugăciuni îl însoţesc pe copil pe parcursul întregii sale vieţi. Grija mamei e proverbială şi se transformă în rugăciune pentru copil ori de câte ori mama ştie că fiul sau fiica trec prin momente cruciale ale vieţii. Rugăciunea părinţilor pentru copii, pe care o găsim în toate cărţile de rugăciuni, spune lui Dumnezeu: "Să binecuvântezi şi să ai milă întotdeauna de aceşti copii cu care m-ai binecuvântat. Păzeşte-i de toate relele văzute şi nevăzute", arătând că părinţii cer binecuvântarea, mila şi paza lui Dumnezeu pentru cei pe care îi consideră un dar şi o binecuvântare dumnezeiască pentru ei.

Rugăciunile părinţilor sunt rugăciuni cu putere multă, ele izvorând din dragostea ce le-o poartă. Gândind la propria-mi viaţă, realizez că rugăciunile tatălui meu, preot de peste 35 de ani, şi ale mamei mele au rodit în ceea ce sunt eu astăzi, slujitor al aceluiaşi Sfânt Altar. În sufletul meu un loc aparte îl ocupă bunica mea, Ana, pe care în copilărie o auzeam în fiecare seară, din camera alăturată, cum şoptea rugăciuni pentru noi şi cum îl ruga pe Bunul Dumnezeu să ne dea de toate. Nu cerea nimic pentru ea, ci toate le cerea pentru noi, copiii şi nepoţii ei. Cu siguranţă rugăciunile părinţilor şi bunicilor mei au rodit, ajutându-mă ca astăzi să-I slujesc lui Dumnezeu.

Este normal ca oamenii în această lume să fie recunoscători! Trebuie să fim recunoscători mai întâi faţă de Dumnezeu, iar apoi faţă de toţi oamenii care ne fac bine. Cei ce ne fac cel mai mult bine, în viaţă sunt părinţii noştri, cărora pe lângă recunoştinţa pe care le-o datorăm, trebuie să le purtă de grijă aşa cum şi ei ne-au purtat de grijă atunci când eram mici, vulnerabili şi neputincioşi.

Grija faţă de părinţi, de care vorbeam mai sus, nu trebuie să se rezume doar la nivel fizic, material, ci ea trebuie să se manifeste şi în plan spiritual şi duhovnicesc. Aşa cum părinţii au grijă să învăţăm din fragedă pruncie poruncile lui Dumnezeu, rugăciuni sau norme morale după care să ne ghidăm în viaţă, şi copiii au obligaţia ca atunci când părinţii sunt în neputinţă sau boală să se roage pentru ei. Şi slujbele de pomenire pe care le facem pentru părinţii noştri mutaţi la Domnul, sunt rugăciuni ale copiilor pentru părinţi şi ele arată recunoştinţa şi iubirea pe care le-o purtăm câte zile avem pe pământ.

Părinţii sunt cei dintâi care ne învaţă să îngenunchem în faţa unei sfinte icoane, ne împreunează mâinile şi ne învaţă să rostim rugăciuni.

Darurile se primesc şi ne bucură. Părinţii sunt un dar existenţial pentru copii. Dacă avem conştiinţa că părinţii sunt dar de la Dumnezeu permanent, ne vom ruga pentru ei, vom mulţumi că îi avem şi vom cere lui Dumnezeu să nu ni-l ia înapoi; copiii sunt un dar de la Dumnezeu şi de aceea părinţii, mulţumind se roagă pentru copii pentru a nu îi pierde. Atât unii, cât şi alţii trebuie să se roage zilnic pentru cei ce le-au împlinit viaţa şi pentru cei care le-au dat viaţa.

Interesant este că şi în rugăciuni părinţii sunt jertfelnici, preferând să ceară lui Dumnezeu să împlinească copiilor toate cele necesare şi lăsându-se de cele mai multe ori pe ei deoparte, inclusiv în ceea ce priveşte mântuirea.

Pr. Marcel Nicolae Mărginean, Biserica „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil", Zărneşti, judeţul Braşov

SFÂNTUL IOAN CARPATINUL: Extrase despre mângâiere

- De se va răscula în cugetul tău roiul gândurilor urâte şi slăbind vei fi biruit să şti că pentru o vreme te-ai despărţit de harul dumnezeiesc.

- Monahul este dator să aleagă postul cel mai frumos, să nu se lase robit de patimi şi să porte grijă pururea de cea mai deplină linişte (isihie).

- Dracii care urăsc sufletele noastre, dă unora în gând să ne aducă laude reci, apoi ne îndeamnă să le îmbrăţişăm plini de bucurie.

- Primeşte mai bine pe cel ce te batjocoreşte decât pe cel ce te laudă, de care s-a scris că nu se deosebeşte de cel ce blestemă.

- Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii nu o poţi dobândi din pricina neputinţei şi cu inima zdrobită te întorci cu mulţumire către Purtătorul de grijă şi Judecătorul tuturor, însuşi faptul de a mulţumi milostivirii lui Dumnezeu ţi se va pune în socoteală, numai să te arăţi pururea umilit înaintea Domnului şi să nu te înalţi faţă de nici un om.

- Ştiind vrăjmaşul că rugăciunea ne stă nouă apărătoare iar lui vătămătoare, se sileşte să ne desfacă de ea, ne împinge la pofta ştiinţelor elineşti.

- Iar a cânta nu este propriu celor ce se roagă, cerând ceva celor ce se veselesc, dar veselia să o amestecăm cu frică Dumnezeiască.

- Drept aceea siliţi-vă să vă arătaţi credinţă şi cunoştinţă mai mult prin fapte.

- În stările triste ale sufletului obişnuieşte să înflorească harul lui Dumnezeu.

- Nimic nu obişnuieşte să piardă aşa mult virtutea ca luarea în ras, batjocora şi vorbirea deşartă. Dar iar, nimic nu înnoieşte sufletul învechit şi nu-l face să se apropie de Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu, ca atenţia cea bună, cugetarea neîncetată la cuvintele lui Dumnezeu, înarmarea cu rugăciunea şi urmărirea câştigului din privegheri.

(Sursa: Filocalia)

Iisuse, de unde iau bani sa-mi platesc datoriile ?

Articol preluat din ...crestin-ortodox.ro

Iisuse, de unde iau bani sa-mi platesc datoriile ?

Locul de munca, chiria, ipoteca si rata la banca.

Cineva a scris intr-o zi pe Internet: "Iisuse, de unde iau bani sa-mi platesc datoriile?" Google l-a trimis si spre blogul meu, dar nu stiu daca cel care a pus aceasta intrebare a gasit vreun raspuns multumitor. Oamenii se tem ca nu vor mai avea loc de munca, si atunci nu mai au cu ce sa-si plateasca chiria, ipoteca sau rata la banca. Se tem de somaj, de ziua de maine, de vesti rele. Merg dimineata la servici cu gandul: "Oare azi ma da in somaj?"

Si in felul acesta dimineata se intuneca, chiar daca este soare afara, viata devine trista si deprimanta, chiar daca (deocamdata) nu suntem someri si nu am ajuns in incapacitate de plata, iar bucuria dispare, fara sa fi primit un diagnostic... cutremurator. Daca sunt si somer sau nu mai am bani pentru datoriile curente, sau am primit acel diagnostic... cutremurator, cu atat mai grav...

Nu stiu ce solutii exista, decat sa ma prabusesc pe genunchi inaintea lui Dumnezeu, sa-mi vars inima inaintea Lui si sa caut cu toata puterea voia lui Dumnezeu pentru viata mea. O posibila solutie practica ar fi SA DAU ALTORA, MAI NECAJITI, DIN CEEA CE AM.  Chiar in aceste vremuri de stramtorare, SA DAU ALTORA din ceea ce am.

Atunci nu ma mai concentrez egoist spre mine insumi, ci ma uit cu altruism, dragoste si daruire spre altii. Si asta imi aduce vindecare mentala, ma elibereaza partial de presiunea psihica.

O alta solutie, SA MA BUCUR IN HRISTOS. Chiar asa! Sa cant de bucurie si sa ma bucur in Domnul din toata inima. Poate lumea va spune ca sunt nebun, dar Bucuria Domnului aduce racorire oaselor mele si imi lumineaza si invioreaza sufletul si mintea.

“Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Domnul nadejdea mea, ca sa vestesc toate laudele Tale. [...] Da-ne nouă ajutor, ca sa iesim din necaz, ca desarta este izbavirea cea de la oameni. [...] Iubi-Te-voi Doamne [...] . Domnul este intarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu, [...] Laudand voi chema pe Domnul si de vrajmasii mei ma voi izbavi.  Cuprinsu-m-au durerile mortii si raurile faradelegii m-au tulburat. Durerile iadului m-au inconjurat; intampinatu-m-au laturile mortii. Si cand ma necajeau am chemat pe Domnul si catre Dumnezeul meu am strigat. Auzit-a din locasul Lui cel sfant glasul meu si strigarea mea, inaintea Lui, va intra in urechile Lui. [...]  Trimis-a din inaltime si m-a luat, ridicatu-m-a din ape multe." Psalmi 18

Iar la intrebarea celui/celei de pe Internet: "Iisuse, de unde iau bani sa-mi platesc datoriile?", habar n-am ce sa raspund.

Dar macar stiu ca ma bucur in Domnul, inima mea se bucura in Dumnezeul mantuirii mele.

                                                                                                                    Ioan Ciobota

Părintele Efrem Katunakiotul: Despre ascultarea de duhovnic

„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina”.

Sfantul Grigorie Sinaitul

Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici aghioriti. In varsta de aproape 80 de ani, a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea a cate unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde vietuieste cu trei ucenici. Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti, despre ascultare.

Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.

Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.

Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic.

Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce.

Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.

Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp. Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit” de Dumnezeu.

Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat infricosator.

Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol.

Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte.

Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu si la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a facut desavarsita ascultare la Tatal Ceresc te primeste, te aude, te face asemanator Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dubla cununa in slava vesnica.

Daca te trimite duhovnicul pe luna si te duci, esti in ascultare. Il odihnesti pe duhovnic? Il odihnesti pe Dumnezeu.

Cand m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era incepator. Parintele Iosif mereu il incerca, dar duhovnicul vostru nu stia nimic decat blagosloviti si sa fie blagoslovit. Adesea parintele Iosif ii striga cand mergeam eu pe acolo: „Vavuli fa-ne cafea”, si duhovnicul vostru Efrem raspundea: „Sa fie blagoslovit” si fugea sa indeplineasca porunca. Cum se indeparta, parintele Iosif zicea incet: „Fii binecuvantat intotdeauna!” si se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorita ascultarii la parintele Iosif.

Demonizatul acela care a facut desavarsita ascultare la cei doi batrani si care s-a tamaduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi sopteau demonii: „Pleaca de la batranii la care esti si coboara pe tarm, pe stanci. Batranii astia mananca, dorm, se roaga prea putin. Ca sa iesim trebuie multa rugaciune si post.” Si desigur ziceau adevarul, insa era o cursa a diavolilor pentru ca sa-l scoata de sub ascultare. Siliti de o alta putere au marturisit: „Daca reuseam sa te scoatem de la batrani si sa te facem sa cobori pe stanci, spre tarm, te-am fi aruncat incet-incet in deznadejde si te-am fi facut sa sari in mare, adica sa te sinucizi”. Prin ascultarea lui a invins demonii si s-a vindecat.

Numai diavolul stie ce e duhovnicul, ce inseamna duhovnicul, ce inseamna ascultarea de duhovnic!

Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era dintre monahii rugatori.

Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic” si prin aceasta au disparut dracii i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:

- De ce esti, tata, atata de tulburat?

- Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus:

- Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator”.

Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad.

N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE = MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa sunt pe planul doi. Imi amintesc ca odata, pe cand traia duhovnicul Iosif, l-am judecat intr-o problema. M-am dus seara sa ma rog si nu puteam de loc sa inaintez in rugaciune: „Doamne Iisuse….Doamne Iisuse…” mai mult nu puteam.„Undeva am gresit” m-am gandit. „Undeva am pacatuit”. Ia sa vedem in ziua precedenta, unde am mers, ce am facut, ce am spus. Am gasit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua urmatoare era duminica si trebuia sa slujesc la Sfantul Altar. Acum ce era sa fac? Rugaciune! „Dumnezeul meu, iarta-ma caci mi-am judecat duhovnicul. Am gresit, imi cer iertare” Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tagaduit de trei ori si l-ai iertat. Eu nu Te-am tagaduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum ma pocaiesc si-mi cer iertare”. Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugãciunea nu inainteaza. Au inceput lacrimile. Am varsat rauri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o cand s-a pocait si pe multi pacatosi ai iertat. Pentru mine nu exista mila, nu exista iertare?”

Au trecut asa trei ore. In sfarsit simt o pace, o dulceata, o bucurie inlauntrul meu. Atunci incepe si rugaciunea, singura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Deci nu-i acelasi lucru sa judeci un strain cu a-l judeca pe duhovnicul tau. Vai tie! L-ai judecat pe Insusi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit si singurul om de care m-am temut a fost parintele Iosif. Duhovnicul poate sa-ti spuna un cuvant mandru sau sucit. Tu fa-ti ascultarea ta, fa ascultare desavarsita. Rodul desavarsitei ascultari l-am incercat la duhovnicul Iosif. O sa ma intrebi desigur care este? Nu ma temeam de Dumnezeu, nici macar nu ma temeam. Gura duhovnicului ce zice? Sa fie blagoslovit…fa ascultare fara deosebire.

Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Sa faci ce spune duhovnicul fara sa analizezi, fara sa cercetezi si fara sa murmuri. Construieste pe smerenie. A zis duhovnicul asa? Sa fie blagoslovit. De nimic sa nu te ingrijesti de vreme ce faci ascultare. Te vei mantui, o sa mergi in Rai.

Un diacon ii zice duhovnicului: „Parinte vreau sa merg sa fac baie in mare pentru sanatate”. „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv”. „Ba ma duc sa fac baie”. Si se duse… Facu baie si in timp ce se scalda un rechin l-a omorat. Mai tarziu i-a scos marea trupul sfasiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?

Ascultarea aduce iluminare, lacrimi si rugaciune. Daca n-ai ascultare, chiar daca le ai pe acestea, le vei pierde. Cat de mult il cinstesti si il iubesti pe duhovnic, atat de mult primesti. Harul ascultarii il inconjoara pe ascultator ca o flacara si de aceea nu-l poate prinde diavolul. Daca lipseste aceasta flacara, diavolul ne va devora.

Teologia (cuvantarea de Dumnezeu) este rezultatul rugaciunii, iar rugaciunea este rezultatul ascultarii. Cand faci ascultare o sa gasesti si rugaciune si teologie (cuvantare de Dumnezeu). Cand insa nu faci ascultare nu gasesti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis radacina, este ascultarea. Ai facut ascultare? O sa gasesti rugaciune. Se poate sa o gasesti acum sau sa o gasesti maine.

Intrebare: Si daca duhovnicul da o porunca gresita?

Raspuns: Niciodata nu ajungi tu rau, pentru ca la mijloc este ascultarea.

Cu cat mai mult devotament, abnegatie, iubire si credinta ai in suflet, cu atat nu ai impotriviri launtrice. Cand insa ai ceva cu duhovnicul tau, sa stii ca nu esti una cu el, ca nu-l iubesti si n-ai credinta in el. Cu cat ai mai multa credinta in duhovnic, ca atat ai mai putina grija. Cand nu esti unit cu duhovnicul simti o impotrivire, ai un „spin” inlauntrul tau.

Cu cat ai mai mult devotament si ascultare fata de duhovnicul tau, cu atat o sa ai mai multa ravna.

Cel mai bun zel e la inceputul vietii calugaresti. Esti devotat duhovnicului. Cand te unesti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Cand vezi fata duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Cand vezi greseli la duhovnic, e vai de tine!

Odata mi-a zis cineva: „Parinte staret vreau sa merg la duhovnic sa ma spovedesc pentru asta si asta. Sfintia ta ce zici?” „Fa 1000 de metanii”. „Sa fie blagoslovit”. Si n-a mai zis nimic la duhovnic. Asta e, sa zicem, credinta, atasamentul, unirea custaretul.

Ah, fericita ascultare! Parintilor, eu ce sa zic? Cand eram sub ascultare alt har aveam, alta rugaciune. Pluteam, ca sa spun asa in aer. Acum sunt staret. O sa ziceti ca nu am cautat asta, ca Dumnezeu mi-a dat. Da, insa imi amintesc starea de ucenic. Cea mai buna stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultator. Puterea ascultarii se vede din urmatoarea intamplare. Era intr-o marti si spre seara mi-au venit niste ganduri contra duhovnicului meu, parintele Iosif, pentru ca ne-a pus sa semnam o scrisoare. Avea si dreptate, dupa cum s-a dovedit ulterior. Sambata merg la slujba cu parintele. Cum mã vede imi zice: „Parinte, ai ceva contra mea, ceva te separa de mine, ai ceva inlauntru. Nu te desparti de duhovnic, nu te rupe de mine!” Eu uitasem ca l-am judecat, uitasem gandurile. „Parinte, zic, nu-mi amintesc sa am un gand care sa ma separe de sfintia ta.” „Si totusi ai ceva care te separa de mine. Cum te-am vazut, am stiut. A stiut sufletul meu ca ai ceva ganduri care te separa de mine.” „Parinte, nu-mi amintesc nimic!” “Sa incerci sa-ti amintesti!”

Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie am plecat. Mergand spre chilia mea si urmarind ce ganduri am avut in aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am facut-o in legatura cu scrisoarea. M-am intors inapoi si mi-am cerut iertare cu lacrimi.

Calugarul trebuie, deci, sa faca ascultare orbeste, sa nu faca deosebire. Imi amintesc ca, alta data, m-am dus la chilie sa ma rog. Ma gaseam intr-o stare harica. Deodata, parintele Procopie, care era ucenic impreuna cu mine, bate la usa si ma cheama la lucru. Pentru ca stiu ca harul poate sa vina sa te bucure fie cinci minute, fie o ora, fie doua, m-am gandit ca acum cand ma gasesc sub lucrarea harului sa profit si cand se va sfarsi sa merg la lucru. Parintilor, nici nu am apucat sa termin de gandit ce am zis, ca am si pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar daca parintele Procopie nu era duhovnicul meu. Si mi-am zis atunci in sine: „Si neascultarea am facut-o si rugaciunea am pierdut-o”. De aceea zic: Fa ascultare si vei gasi rugaciunea. Nu urmari rugaciunea ca ea vine din ascultare.

Primul lucru pe care l-am intalnit noi la parintele Iosif a fost ca Dumnezeu te mantuieste prin rugaciunile duhovnicului. Ce putem spune e ca pe cat de unit esti cu duhovnicul, pe atata de mult har primesti. Ca fierul in foc, se face si el foc. Pe cat il indepartezi de foc, cu atata se raceste.

Rugaciunea izvoreste din ascultare, nu ascultarea din rugaciune. Fa ascultare acum si in continuare va veni harul.

Parintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va iesi bine numai si numai pentru ascultare! Nu are importanta cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda ca L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam ca L-a avut staret pe Dumnezeu si ca era in Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, caci a facut neascultare. Cu ce l-a impiedicat de la sfintenie pe marele Acachie faptul ca duhovnicul sau era sucit si nebun si il batea zilnic? Cu nimic!

Intrebare: Dumnezeu ne-a dat putere de judecata. Asta e alba, asta e neagra. Daca iti spune duhovnicul ca albul e negru si invers, nu elimini judecata?

Raspuns: Asta este ascultarea, parintele meu, asta este ascultarea. Sa te incredintezi ca e negru si nu alb cum il vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul il vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Sa te straduiesti sa vezi ca nu este cum spui tu, adica alb, sa nu crezi nici macar ceea ce vad ochii tai.

Cand esti unit cu duhovnicul te inunda harul. Imi amintesc anii aceia: suvoi venea harul. Mi-a spus intr-o zi: „N-o sa primesti nimic pana sambata viitoare”. Cu adevarat moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se implineste cuvantul duhovnicului, cum il pecetluieste Dumnezeu.

Odata, niste crestini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu, incepator (acum nu mai este la noi) mi-a spus ca este obosit si ca nu vrea sa mearga sa-l aduca si m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am facut semn. Inauntru erau doi profesori universitari care imi zic: „Parinte, nu stiti unde sta parintele Efrem?” „Eu sunt”, le raspund. Iar unul dintre ei imi zice: „Voi monahii sunteti cu adevarat fericiti, pentru ca traiti cu adevarat viata crestina”.

Cand m-am intors la chilie, i-am povestit ucenicului intamplarea, la care el mi-a zis cu multa nerusinare: „Mda, cand vin aici ii izgonesti, iar jos ii inviti aici”. „Ce sa ma fac, mai copile, asa mi-a venit atunci sa le zic, ii raspund. Acum hai sa ne rugam o ora la chilie”. Dupa o ora vine la mine si ma intreaba: „Cate rugaciuni ai facut?” „Atatea”, ii raspund. „Doar atatea? Eu am facut cu mult mai mult si inca mai pot sa mai fac”. Mi-a zis toate astea cu nerusinare. M-am intors intristat la mine la chilie. Numai ca nu am plans pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul sa doarma. Cum insa sa poata dormi cand diavolii au inceput sa-l atace? Si numai ce vine la mine la chilie speriat si-mi spune ce i se intampla. Ii raspund: „Asta ti se intampla pentru ca l-ai suparat pe duhovnicul tau”. I-am citit o rugaciune, au trecut toate si s-a culcat linistit.

Cand te faci prost pe tine insuti, pentru ascultare, si daca esti asa cum iti spun si intrebi pentru toate, incepe Dumnezeu sa-ti dea har.

Parintele Procopie a plecat o data, facand neascultare de parintele Nichifor. Cand a ajuns la o anumita stare de lepadare a simtit deodata lipsa harului. Se simtea ca si cum ar fi un alt Procopie care-l intreaba: „De ce ai plecat?” „De asta si asta!” – ii raspund. „De ce ai lasat ascultarea si pe duhovnicul tau? Du-te inapoi la ascultarea ta!” Si s-a intors Procopie.

Nu are importanta cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Facand ascultare la parintele Nichifor in anii aceia, am vazut minuni.

Parintele Iosif spunea: „Nici preotia, nici Sfanta Impartasanie, nici rugaciunea mintii, nici postul, nici privegherea nu mantuiesc fara ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli!” „Caci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infaptuieste nu numai lepadarea de sufletul sau, ci si rastignire fata de toata lumea.

Cel ce contrazice pe parintele sau, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pana la moarte, se minuneaza ingerii. Caci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemanandu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a implinit ascultarea de Parintele Sau pana la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)”.

Procesiune cu moastele Sfantului Iosif cel Nou de la Partos

Inghesuiala la racla Sfantului Iosif cel Nou de la Partos. Peste 1000 de credinciosi au participat la procesiune

Inghesuiala la racla Sfantului Iosif cel Nou de la Partos

Peste 1000 credincioşi au participat la procesiunea moaştelor Sântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş. Cu busuioc în mână, mulţi dintre credincioşi s-au înghesuit să atingă racla Sfântului. Joi se prăznuieşte cel de-al doilea hram al Catedralei Mitropolitane Timişoara, al Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş. Slujbele au început miercuri seara, iar după vecernia de litie a urmat procesiunea cu moaştele Sfintelui Iosif de la Partoş.

La procesiune au participat zeci de preoţi, în frunte cu Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, zeci de măicuţe, dar şi peste 1000 de credincioşi. Aceştia au înconjurat zona centrală o oraşului şi Catedrala Mitropolitană.
„Procesiunea este simbolică, pentru că Sântul Iosif de la Partoş ocroteşte întreg Banatul. Procesiunea sporeşte importanţa pe care i-o aducem ca şi Sfânt. Este singurul moment cand moaştele sunt în afara bisericii”, a spus preotul Marius Florescu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Banatului.
Pe toată durata procesiunii au fost trase clopotele, iar o măicuţă a bătut toaca. Credincioşii au aprins lumânări şi au venit cu busuioc să atingă racla Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş.
„Îmi aduc aminte, elevă fiind – aici veneau femei de la ţară care stăteau pe trepte. Când suntem aici venim an de an.  Am venit să ne rugăm pentru sănătate. E ca la Înviere, preoţii ies cu lumânări”, ne-a spus una dintre credincioasele care a participat la procesiune, Valeria Jifcu.
„În fiecare an vin să mă rog pentru sănătate. Am cumpărat busuiocul să îl pun aproape de moaşte, pe urmă îl ducem acasă, îl punem la păstrat şi îl păstrăm”, ne-a mai spus un credincios, Nicolae Cărămidariu.
Dacă în timpul anului moaştele Sfântului Iosfi cel Nou de la Partoş stau în pronaus, după procesiunea de miercuri seara, moaştele vor rămâne în faţa altarului până vineri seara. În tot acest timp, credincioşii se pot ruga la moaştele care nu vor mai fi acoperite de sticlă.
Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş a fost ales mitropolit al Timişoarei în anul 1650. A păstorit credincioșii din Banat timp de trei ani. În această calitate a săvârșit mai multe minuni. Una dintre ele este stingerea unui incendiu ce a cuprins o parte a Timișoarei. În 1653 s-a retras la mănăstirea Partoş din Banat.
A murit în vara anului 1656, la vârsta de 85 ani. Tradiția spune că, în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată fără să le tragă cineva. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș în anul 1956, când moaştele  sale au fost aduse din mănăstirea Partoș și așezate în Catedrala Mitropolitană din Timișoara. El este sărbătorit în data de 15 septembrie.

INTAMPLARI DIN IAD...

 

 

In Sfantul munte Athos,un calugar,fiind bolnav si paralizat de mai multi ani,de la o vreme isi pierduse rabdarea in boala sa atat de indelungata si a inceput a se ruga lui Dumnezeu sa-i scurteze viata. Dumnezeu, ascultandu-i rugaciunea,a trimis la el un inger care i-a zis : "O,parinte,Domnul,in indurarea Sa,a auzit rugaciunea ta. El iti scurteaza viata pamanteasca,dar cu conditia sa alegi: ori sa mai rabzi boala inca un an pe pamant,ori sa te chinuiesti trei ceasuri in iad".
La cuvantul ingerului,monahul a zis : "Sa mai zac inca un an pe pamant ? E un timp foarte lung. Mai bine voiesc sa sufar trei ceasuri in iad ". La aceste cuvinte,ingerul lui Dumnezeu i-a luat sufletul si l-a dus in iad,apoi s-a retras de la el,spunandu-i ca peste trei ore il va cerceta.
Dupa plecarea ingerului,a fost cuprins de intunericul ce domnea pretutindeni,iar tipetele sfasietoare ale pacatosilor,care ajungeau pana la el,vederea fetelor diavolilor,in toata uraciunea lor infernala,vuietul focului care ardea cu nesuferita fierbinteala,precum si alte negraite munci,care-l inconjurau din toate partile,il facura sa strige cu groaza dupa ajutorul lui Dumnezeu,dar nu primea nici un raspuns. I se parea ca au trecut trei sute de ani de cand se chinuia si,vazand ca de nicaieri nu vine nici un ajutor,a inceput sa geama si sa scrisneasca din dinti de durere. Nimeni nu-l asculta si nu-i auzea durerile,fiindca toti ardeau in chinuri.
Deodata insa se facu o lumina mare si ingerul Domnului aparu vesel si il intreba: "Cum te afli,frate?".
Monahul i-a raspuns : " Niciodata n-as fi putut sa cred ca un inger poate minti! Oare nu mi-ai promis ca ma vei scoate de aici dupa trei ore? Iata,au trecut mai mult de trei ore,caci am stat sute de ani in aceste chinuri groaznice!".
"De ce zici,frate.sute de ani? a zis ingerul Domnului. O ora numai a trecut de cand te-am parasit si mai ai inca doua ore de ramas aici". " Doua ore? a strigat monahul cu groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut numai o ora pana acum? Oh ! Nu mai pot suporta aceasta munca,caci nu mai am putere. De se poate,scoate-ma de aici. Vreau sa sufar pe pamant ani si sute de ani,ba chiar pana in ziua Judecatii de apoi,la venirea a doua a Domnului,Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos,numai,te rog,scoate-ma de aici! Fie-ti mila de mine si nu ma lasa". Atunci ingerul a zis : " Dumnezeu,fiind Parintele indurarilor si mangaierii,isi arata bunatatea Sa cea fara de margini asupra ta,dar tu sa nu uiti cele ce ai simtit si suferit si sa povestesti si altora cat de crude si necrutatoare sunt muncile gheenei "
( Viata repausatilor )

De Ziua Crucii se mănâncă nuci

Stindard al biruinţei, Crucea este mijlocul prin care Hristos a biruit moartea şi omul îşi găseşte pacea şi mântuirea. Arătată astăzi în slavă în Biserică, Crucea reprezintă modalitatea prin care omul se uneşte cu Dumnezeu prin ceilalţi oameni. Crucea uneşte în sine cele îndepărtate, în ea îşi află unitatea cele aparent contrare: dumnezeirea şi umanitatea, identitatea şi comuniunea.Departe de a fi un simplu obiect, crucea reprezintă mai ales un mod de trăire şi de gândire. De aceea, ca reflectare a credinţei drepte, creştinul trebuie să renunţe la atitudini sau credinţe deşarte care izvorăsc dintr-o evlavie eronată.Crucea se poartă la gât ca semn al demnităţii de creştin şi ca asumare a vieţii ca urcuş istovitor, dar care aduce satisfacţie şi împlinire. Ea nu este o "amuletă" care ţine la distanţă strigoi sau o podoabă care se poartă la cercei sau brăţări. Diavolii se tem în schimb de cruce atunci când ea este asumată şi trăită de cel care o poartă.

Facem cruce la rugăciune, înainte de lucru sau înainte de a merge în călătorie. Facem cruce peste vinul pe care îl vom bea cu măsură sau peste mâncarea pe care o vom consuma spre sănătate. Facem cruce peste obiecte sau vietăţi, cu o cruce se însemnează locul sau persoana bolnavă spre vindecare. Sfântul Macarie Egipteanul menţionează şi facerea crucii peste gura care cască. Pe scurt, cu Sfânta Crucea se însemnează creştinul pe sine şi pe alţii, lucrurile şi natura înconjurătoare, căci prin Taina Crucii se înţelege misterul creaţiei.

Nu se mai întâmplă aşa atunci când omul nu mai meditează la adevăratul înţeles al crucii şi se ajunge la forme de evlavie care nu are legătură cu înţelesul real al crucii. Astfel, se zice, de exemplu, că astăzi nu se mănâncă nuci sau alte alimente care sunt în forma crucii. Astăzi trebuie să se postească, dar chiar astfel de alimente ar trebui consumate pentru folosul omului. Nuca este simbolul crucii şi al înţelepciunii: doar după un efort care înlătură învelişul lemnos se poate obţine miezul hrănitor. Nu este întâmplător că studii ştiinţifice au demonstrat superioritatea nutritivă a acestui fruct faţă de toate celelalte fructe cu coajă tare. Lipidele pe care le conţine sunt esenţiale pentru o bună funcţionare a funcţiei neuronale, astfel omul ajutându-şi substratul fizic al gândirii pentru o înţelegere dreaptă a realităţii. Mai mult, nuca este utilă în majoritatea bolilor, fiind un bun aliment revigorant şi antiastenic. Dar toate acestea se obţin numai după spargerea şi înlăturarea "aparenţelor", ştiut fiind că nici un lucru bun sau vrednic de obţinut nu se poate obţine fără nevoinţă.

Azi se aduc la biserică flori şi busuioc pentru a se împodobi crucea, urmând ca apoi preotul să le împartă ca binecuvântare, ele putând fi luate acasă spre împodobirea icoanelor.

Sfântul Ioan de la Prislop cinstit azi în Biserica Ortodoxă Română



Creştinii ortodocşi români îl sărbătoresc azi , 13 septembrie, pe Sfântul Ioan de la Prislop. Fiu al Ţării Haţegului, Sfântul a trăit la începutul secolului al XVI-lea şi s-a nevoit la Mănăstirea Prislop. Aici a împletit rugăciunea cu munca. Dornic de o viaţă mai aspră s-a retras, într-o peşteră mai departe de Mănăstire.

Mai multe detalii despre viaţa Sfântului Ioan de la Prislop a oferit pentru Radio TRINITAS, maica Pavelina, stareţa Mănăstirii Prislop: „După tradiţia locului se spune că în timp ce îşi săpa fereastra la chilie, doi vânători l-au împuşcat, crezând că este un animal sălbatic. Astfel, Sfântul Ioan este totodată şi Cuvios şi Mucenic. Creştinii de pe meleagurile hunedorene l-au considerat sfânt încă din timpul vieţii şi până în zilele noastre. Acest fapt este amintit şi în cronica Mănăstirii Silvaşului din Ţara Haţegului, din Prislop”.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992. 

 

JUDECATILE LUI DUMNEZEU..

       „Am să vă arăt acum cum lucrează Dumnezeu în lume, căci nouă ni se pare că nu după vrednicia omului îi dă. Oamenii au obiceiul de a se judeca unii pe alţii. Măi, de ce îi merge bine ăluia care înjură, bea, fumează, e desfrânat şi totuşi e bogat, are copii sănătoşi, iar cutare om deşi e drept, cuminte, evlavios, îi merge tot rău, îi bolnavă soţia, copiii, animalele din ograda… şi uite aşa judecăm noi, oamenii… “Planurile Mele nu sunt ca planurile voastre, ci cât este de departe cerul de pământ, atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre, zice Domnul”…

Era un călugăr bătrân, cu viaţă înaltă, în pustia Schetică. Călugărul acesta l-a trimis pe ucenicul lui la Alexandria, iar acolo tocmai s-a întâmplat că prefectul cetăţii murise. Prefectul fusese un om rău, care prigonise şi omorâse creştini. Acum însă îl duceau la groapă cu muzică mare şi cu flori, lume multă, o zi frumoasă. Când a venit ucenicul acasă, la pustie, l-a găsit pe pustnicul bătrân, care trăise 50 de ani în pustie, mâncat de un leu… Atunci tânărul ucenic îi zise unui alt pustnic: “Părinte, uite, ucigaşul creştinilor ce înmormântare a avut iar pe bătrânul meu Părinte l-a mâncat leul!!!” Atunci pustnicul răspunde: “Mi se pare că Dumnezeu fiind prea bun îngăduie şi unele lucruri dumnezeieşti”. Iar acest bătrân s-a rugat lui Dumnezeu aşa: “Doamne arată-mi mie judecăţile tale! De ce unii sunt bogaţi şi alţii săraci, alţii răi şi o duc bine şi altele…”

Rugându-se aşa, a venit vremea să plece la Alexandria, să vândă coşniţele făcute în pustie şi să-şi cumpere pâine, pe care o uscau şi de aveau pesmeţi cu apă, le era de ajuns; alţii mâncau pâine cu rădăcini, alţii numai rădăcini fără pâine. Tocmai când a ieşit din pădure, îi apare în faţă un călugăr tânăr care îl întreabă: “Unde mergi Avvo?” “Merg la Alexandria să îmi vând lucrul mâinilor!” “Părinte, mata eşti bătrân, lasă că îţi duc eu coşărcile!” Apoi tot tânărul călugăr îl întreabă pe bătrân: “Ştii care e datoria călugărului când merge pe drum?” “Ştiu fiule, să tăcem şi să ne rugăm!” “Te jur părinte bătrân ca până la Alexandria să nu vorbim nici un cuvânt, dar bagă de seamă, părinte, că ai să vezi la mine lucruri, care n-o să-ţi prea convină, dar să nu vorbeşti că ţi-ai călcat jurământul!”. Şi a zis bătrânul: „Cred, fiule, căci cu ajutorul lui Dumnezeu n-am să vorbesc!” Şi din momentul acela au început călătoria şi au tăcut.

Către seară au ajuns la poala muntelui, la un sat. Acolo era o casă din care iese un tânăr şi zice: “Părinte, hai la noi că e seară acum!”. Gazda le-a spălat picioarele la amândoi, le-a dat o cameră şi i-a chemat la masă. Tânăra gazda avea în casă un blid frumos de argint, cu flori, iar pe blid scria bisericeşte (cu litere slavone n.n.). Ca să le arate cinste musafirilor, tânărul a pus fructe în blidul de argint. Când să plece dimineaţa cei 2 călugări, călugărul cel tânăr fură blidul de argint şi îl ascunse sub haină. Cel bătrân a văzut, dar a tăcut, căci era sub jurământ. A zis în sine: “Mare pacoste e călugărul ăsta, să fure blidul de la omul ăsta bun!”. Când au ajuns la o apă limpede, călugărul tânăr a luat blidul, a făcut cruce peste el şi l-a aruncat în apă.

Când era soarele sus, au ajuns în alt sat, unde îi vede un gospodar care le zice: „Părinţilor, haideţi la noi!” Omul acela avea un câine groaznic, legat în lanţ. Către seară, înainte de a părăsi casa, tânărul călugăr a făcut o cruce peste câine, iar câinele a sărit în sus, a crăpat şi a murit.

Spre seară ajung la alt sat, unde îi primesc doi tineri (căsătoriţi n.n.) cu mare evlavie. Aceşti tineri aveau un singur copil, nou născut. La plecare, călugărul tânăr se repede la leagănul în care dormea pruncul, îl dezveleşte, îi suceşte gâtul şi îl omoară. Atât de repede i-a sucit gâtul că n-a putut ţipa deloc, apoi l-a învelit şi l-a lăsat acolo. Zice bătrânul în sine: “No, altă crimă, cine ştie unde merg eu cu criminalul acesta! Vai de capul meu!”

A doua zi treceau pe lângă o crâşmă, tânărul călugăr a făcut cruce spre crâşmă şi trei metanii, iar cei din crâşmă au zis: “Uite mă, că popa se închină la noi!” şi râdeau. Au mers înainte şi au ajuns la marginea unei păduri, unde se afla o biserică pustie, fără uşi, geamuri, acoperiş, erau numai zidurile. Călugărul tânăr s-a aplecat la un pârâuţ, a luat nişte pietricele, a făcut cruce peste ele şi a început să arunce cu ele în biserică. După aceea a făcut cruce peste biserică şi a plecat. Cel bătrân zicea: Acesta numai drac poate să fie!”

Către amiază ajung într-un sat unde era căldură mare. Văd o căsuţă veche, acoperită cu stuf, trestie şi paie. Pe prispă casei erau nişte copilaşi ce plângeau; bătrânului i-a fost milă de ei şi le-a dat ce-a avut şi el, un pic de pâine, câte un fruct… Copiii plângeau că anul trecut au îngropat pe tatăl lor, iar acum pe mama lor. Călugărul cel tânăr a dat foc casei, iar copilaşii, ca nişte pasarele, au fugit ţipând că a luat foc casa. Până să vină vecinii casa a ars în totalitate. Zise bătrânul: “Doamne, uite că a dat foc casei! Numai rele face acesta!”

Seara ajung în Alexandria. La marginea oraşului era o vilă, o casă cu fântână frumoasă dar nu era nimeni acasă la ora aceea. Ce face tânărul călugăr? Se suie pe casă şi într-o oră o desface pe toată, aruncă uşile, geamurile, tot.

Când s-a dat jos, călugărul bătrân n-a mai avut răbdare, căci până aici le-a fost tăcerea şi i-a zis tânărului: „ I-a ascultă mă!! Am ajuns la Alexandria, aşa-i? Mă, până aici am jurat să tac? Să-mi spui ce eşti, DRAC? ÎNGER? Sau OM? Dar tânărul a zis: “Ce ai cu mine părinte?” “Eu n-am văzut oare ce ai făcut până acum? Multe rele ai făcut până acum!” Tânărul i-a zis: „Părinte, trei lucruri mari am făcut: când am aruncat blidul de argint în apă, blidul a fost furat de la biserică de părinţii acelui tânăr şi acum ei se muncesc în iad. Dacă nu luam blidul atunci şi tânărul băiat ar fi ajuns în iad. L-am aruncat în apă aceea curata şi are să vină cântăreţul bisericii şi o să-l ducă înapoi de unde a fost furat. Aceste trei lucruri bune am făcut: părinţii care au furat au ieşit din iad, nu va merge în iad fiul lor iar blidul revine la biserică”

“Dar câinele de la casa aceea?” “Cei ce aveau câinele erau creştini buni, dar în ziua următoare câinele avea să turbeze şi, muşcându-i, mureau toţi din casă, aşa am omorât câinele şi i-am scăpat pe toţi de la moarte”

“Dar de ce ai omorât copilul din leagăn?” “Şi aceşti doi tineri erau creştini buni, însă dacă creştea copilul, devenea hoţ şi avea să îşi omoare părinţii, aşa i-am salvat pe cei doi creştini”

“Dar la crâşmă de ce ai făcut semnul crucii şi te-ai închinat?” “În crâşma era primarul satului şi cântăreţul bisericii, care au venit să bea un vin bun şi să se veselească. Şi ce au hotărât cei doi în crâşmă? I-a zis cântăreţul, primarului: Mai vărule, hai să facem o biserică în satul nostru, eu pun 100.000 şi tu la fel şi aşa s-au învoit şi le-am binecuvântat hotărârea lor, ca să poată face biserică, iar vinul pe care-l aveau spre a-l bea, a intrat în el un şarpe otrăvitor şi de l-ar fi băut mureau amândoi. Dar făcând semnul crucii peste vin, au scăpat de la moarte şi vor face biserica. De aceea m-am închinat şi am făcut semnul Crucii peste ea”.

“Dar în biserică de lângă pârâu, de ce ai aruncat cu pietre?” “În ea, fiind părăsită, erau o mulţime de draci care jucau pe masă Sf. Altar, eu i-am alungat de acolo şi acum vor veni oamenii şi o vor repara, şi vor face slujbă în ea”

“Dar de ce ai dat foc la casa copiilor orfani?” “Dacă rămânea casă acolo, copii ar fi dus-o greu, dar aşa pe locul unde a ars vor găsi o căldare cu bani, iar o rudă a lor îi va lua şi va zidi altă casă şi aşa toată viaţa lor le va merge bine”

“Dar casa de la marginea Alexandriei de ce ai dărâmat-o? ” “Vila aceea a fost făcută din bani de furat şi de ar fi trăit în ea cei ce au făcut-o, nu se mai mântuiau, aşa, când vor veni, vor face alta din sudoarea feţei lor şi îşi vor mântui sufletul.

A zis bătrânul: „Văd că toate le-ai făcut bine, dar acum spune-mi cine eşti? ÎNGER SAU DRAC?” Şi a zis tânărul: “EU SUNT ÎNGERUL LUI DUMNEZEU ŞI M-A TRIMIS DUMNEZEU SĂ ÎŢI ARĂT JUDECĂŢILE LUI CELE NEPĂTRUNSE DE MINTEA OAMENILOR, PENTRU CĂ JUDECĂŢILE LUI NU SUNT CA JUDECĂŢILE OAMENILOR”.

“Şi pustnicul ce a murit mâncat de leu, prin durerea morţii şi-a spălat şi ultimele păcate ce le mai avea şi aşa s-a mântuit, iar bogătaşul din Alexandria, înmormântat cu pompă, a făcut şi el ceva fapte bune în viaţă, iar Dumnezeu i-a plătit prin cinstea înmormântării, iar acum este în iad. Întoarce-te în chilia ta şi nu căuta să înţelegi Judecăţile lui Dumnezeu, care sunt nepătrunse de mintea omenească.”

Fraţii mei, să ştiţi că pe doi îi trăsneşte Dumnezeu, pe doi deodată, şi pe cel bun şi pe cel rău. Oare ce se petrece aici? Cel bun prin această moarte îşi găseşte mântuirea, iar cel rău ajunge în iad, prin pedeapsa lui Dumnezeu, după faptele sale. Dumnezeu face cum ştie, cum vrea, dar toate le face bine, Dumnezeu fiind BINELE cel mai mare din lume“.”

(Părintele Cleopa Ilie)

Înţelepciune biblică: Limba, puţin foc ce aprinde întreg codrul

Ciprian Apintiliesei
 http://www.ziarullumina.ro/articole;1721;1;62397;0;Intelepciune-bib...

"Cel ce-şi păzeşte gura şi limba lui îşi păzeşte sufletul lui de primejdie." (Pilde 21, 23)

Între nevoinţele creştinului ocupă un loc foarte important şi nevoinţa înfrânării limbii. Deşi, de multe ori, se tinde spre o diminuare a gravităţii păcatelor pe care omul le poate săvârşi prin limba sa, totuşi cuvintele Mântuitorului rămân valabile şi pentru noi, cei de astăzi, atunci când zice: "Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Mt. 12, 36-37). Este un text foarte concis şi clar, care nu suportă nici un fel de răstălmăcire arbitrară. Limba, un organ atât de mic, poate pierde întreg trupul sau îl poate câştiga pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este izvorul prin care ţâşneşte în afară ceea ce se află în inima omului şi dă chip celor bune sau celor rele ale sufletului. De aceea, cuvintele sunt numite "roade", pentru că ele materializează trăsăturile lăuntrice ale sufletului.

Sfântul Apostol Iacov acordă mare atenţie acestei învăţături a Mântuitorului şi numeşte limba "foc" ce poate aprinde întreg codrul, făcând două analogii pentru nevoinţa înfrânării sale: frâul pus în gura calului, pentru a ni-l supune, şi cârma care stăpâneşte întreaga corabie împresurată de valuri (Iac. 3, 3-4). Dar trebuie ştiut că aceasta nu este un fapt uşor de realizat, căci omul a fost şi este capabil să-şi supună toate vieţuitoarele acestei lumi, însă "limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească" (Iac. 3, 8). De aceea, creştinul are datoria să-şi păstreze acea "trezvie" sau vigilenţă duhovnicească despre care vorbesc mult paginile filocalice, căci "dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul" (Iac. 3, 2).

Această învăţătură scripturistică este cu atât mai importantă cu cât insistă asupra ei şi Vechiul Testament, deşi e cunoscut ca cel care a punctat mult pe cele exterioare din relaţia om-Dumnezeu: "Păziţi-vă de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba voastră de la clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă şi gura mincinoasă aduce sufletului moarte" (Înţel. 1, 11), precum şi "Cine îşi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul său; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pieirea lui" (Pilde 13, 3).

Despre lumanari in cultul crestin

Lumanarile sunt asociate, odata cu primul gand legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Culoarea lumanarilor aduce aminte de Moastele Sfintilor, lumina ce o imprastie acestea aprinde in inima ravna spre vederea luminii dumnezeiesti, "bunul simt" cu care acestea descopera ce este in jurul lor aduce pacea si linistea in om, acesta nemaiputand vedea in lux de amanunt toate detaliile din jur, care i-ar putea imprastia mintea.
Cultul crestin a imbratisat lumanarile inca din primele zile, formand o materie de baza in multe dintre slujbele sale. In practica vietii religioase a oricarui crestin, aprinderea unei lumanari este una din obligatiile sale elementare. Aproape ca nu exista crestin care sa intre intr-un lacas de cult si sa nu aprinda o lumanare pentru sine, pentru cei dragi si, mai ales, pentru cei care au adormit in Domnul.
Cel mai mult, lumanarile s-au folosit pentru a lumina locuintele ori locasurile de cult, iar mai putin spre a incalzi in vremurile reci. Trecerea de la lumanarile naturale, folosite inca de la inceput, la cele din materiale chimice, folosite astazi, cat si la cele decorative, constituie o caderea a omului, interesat cu mult mai mult - sau doar - de profit, decat de sanatatea tuturor si de calitatea produselor.
Ce este lumanarea ?
Dupa cum spuneam si mai sus, lumanarea este, in primul rand, o sursa de lumina, pe langa alte cateva folosite pierdute, precum masurarea timpului. In China, in timpul dinastiei Sung, se foloseau lumanarile ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora. Acest lucru era facut datorita modului in care era calculata arderea constanta a lumanarii.

Lumanarea sre forma de tija, fiind alcatuita dintr-un strat ceara, lipit in jurul unui fir de bumbac. Materialele din care s-au lucrat lumanarile au diferit de la loc la loc, firul putand fi lucrat si din alte materiale decat bumbacul, iar "combustibilul" ce intretine arderea de asemenea, pe langa ceara de albine, s-a folosit si grasimea animala                
In antica Roma, in jurul secolului intai, lumanarile erau facute din substantele unei plante. Egiptenii si locuitorii cei din Creta preparau lumanarile din ceara de albine, inca din anul 3.000 i.Hr. Dupa cum vede, primele lumanari erau produse din diferite forme de grasime naturala (ceara si seu).
Din pacate, astazi, majoritatea lumanarilor sunt produse din ceara de parafina, un produs chimit ce afecteaza chiar sanatatea celor ce stau mult langa locul de ardere al acestora. Parafina a fost distilata prima data in anul 1830 si a revolutionat confectionarea lumanarilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumanare inodora de calitate. Industria a fost ulterior devastata, o data cu distilarea kerosenului, numit si ulei de parafina, ceea ce ducea la confuzii. Recent, lumanarile pe baza de rasina, care sunt transparente, au fost dezvoltate si se afirma ca ar dura mai mult decat cele traditionale, din parafina. Dupa cum vom vedea mai jos, urmarile sunt nefaste si ignorate.
Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.
In perioadele mai grele prin care a trecut crestinismul, nu se puteau randui cu usurinta cele necesare cultului, drept aceea varianta cu parafina a fost una satisfacatoare la acea data, insa acum, cand lucrurile s-au intors pe fagasul lor, revenirea la lumanarile din ceara naturala de albine se cere neintarziat.
Cand au intrat lumanarile in cultul crestin ?
Din marturiile pe care Istoria Bisericii ni le pune la indemana, deducem ca lumanarea s-a intrebuintat in cultul crestin inca de la inceputurile sale. Practica aprinderii lumanarilor in sau langa biserica o intalnim inca si inainte de Mantuitorul Iisus Hristos, in Vechiul Testament, de unde a fost preluat si de catre crestini. Trebuie insa mentionat si faptul ca nu numai evreii au intrebuintat lumanarile in cult, ci si alte popoare precum egiptenii, grecii si romanii.
In randuielile cultice de la templul iudaic, intalnim in special candelabrul sau sfesnicul cu sapte lumini. Primii crestini, proveniti dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mantuitorul Hristos a savarsit Cina cea de Taina, cand a instituit Sfanta Euharistie intr-un foisor, la lumina lumanarilor. Sfantul Apostol Pavel a predicat si savarsit Sfanta Liturghie la Troia, in "camera de sus", tot intr-un fel de foisor unde erau lumini multe si candele. Obiceiul s-a raspandit apoi pretutindeni, inca din vechime nemaigasindu-se nici o slujba la care sa nu se intrebuinteze lumanarile.
       La statornicirea practicii arderii lumanarilor la cult a contribuit foarte mult si situatia speciala a crestinilor din primele secole, care, din cauza persecutiilor, se rugau in catacombe, in case sau camere ascunse, unde trebuia sa aprinda lumanari sau candele pentru a putea savarsi cultul divin. Incepand cu secolul al III-lea, avem si marturii istorice scrise care atesta intrebuintarea lumanarilor si la slujba inmormantarii martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme este mentionat acolutul, care avea intre sarcinile sale si pe aceea de a aprinde lumanarile in biserica.
In biserica, lumanarile sunt asezate de obicei in sfesnice. Acestea poarta doua, trei, sapte sau douasprezece lumanari, fiind asezate de obicei pe masa Sfantului Altar si in dreptul Icoanelor Imparatesti. De asemenea, pana nu demult, lumanarile impodobeau candelabrul cel mare, de sub turla Pantocrator. Inca si astazi mai exista biserici care folosesc lumanarile in policandru (Biserica Sfantul Grigorie Palama - Politehnica, Manastirea Stavropoleos). Alaturi de sfesnice si candelabre, in biserica se mai folosesc si candelele, care au aceeasi semnificatie si rost ca si lumanarea.
Lumanarile sunt aprinse adesea de credinciosi, pentru ei si pentru cei adormiti, in locuri special amenajate, in interiorul ori in curtea bisericii. Pentru pastrarea picturii bisericilor, la multe lacasuri de cult, s-au confectionat hote speciale pentru arderea lumanarilor.
Biserica Catolica cere ca lumanarile sa fie fabricate din 51% ceara de albine, restul din parafina sau alte substante, in schimb Biserica Ortodoxa cere ca luminarea sa fie realizata 100% din ceara de albine, pentru ca ceara de albine este cea mai pura si mai indicata pentru a face lumanari, ea intruchipand atat curatenia, cat si harnicia.
Fiind folosite initial doar pentru a lumina incaperea in care se savarseau sfintele slujbe, adica dintr-o necesitate practica, lumanarile au fost pastrate in cultul crestin si mai apoi, pentru a-i spori maretia sau solemnilatea. Nici primirea libertatii de a fi crestin, nici aparitia electricitatii nu au mai putut vreodata sa scoata din cultul crestin calda si lina lumanare.
Odata cu introducerea luminii electrice, numarul lumanarilor si candelelor care ard in biserica a scazut, insa niciodata nu a pierit. Lumanarile se pastreaza mai ales ca jertfa adusa de credinciosi. Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ce ne insoteste totdeauna cand ne intalnim intr-un fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand se roaga in Biserica sau acasa, cand merge la Santul Altar cu prescura si pomelnicul, si in orice alt moment cand se adreseaza lui Dumnezeu sau in fata Lui, omul credincios aprinde lumanarea.
Lumanarile si cele doua semnificatii ale acestora
Valoarea sacra, lumarile o capata in ceremoniile religioase din aproape toate religiile, budism, hinduism, crestinism si iudaism. In crestinism lumanarea simbolizeaza lumina lui Hristos. Lumanarile lumineaza altarul, icoanele, drumul parcurs in procesiuni.
Prima semnificatie pe care o aduce cu sine lumanarea este cea care reiese si din lumina. Lumina semnifica cunostina, vederea lucrurilor, aceasta simbolizand, in cele din urma, pe Dumnezeu. Lumina lumanarilor simbolizeaza pe Mantuitorul Iisus Hristos, numit in Sfanta Evanghelie "Lumina lumii", cat si invatatura Sa, care este bucurie, dragoste, adevar si viata. Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Parintele Constantin Coman spune: "Dumnezeu este lumina in cel care aprinde o lumanare, iar cel care aprinde o lumanare se arata iubitor de lumina, adica de Dumnezeu."

    Cea de-a doua semnificatie a lumanarilor este aceea de jertfa, venita de asta data din partea crestinilor. Lumanarea este ofranda pentru Dumnezeu oferita de credinciosi ca semn de oferire a sufletului lor catre Dumnezeu. Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea totala a omului in lumina. Acestea inalta mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curatia celor viitoare, la lumina lui Hristos si la darurile ce trebuiesc intoarse Daruitorului.
Lumanarea este un semn al jertfei curate pe care crestinul o aduce in fata lui Dumnezeu. Nu exista alta cale de mantuire decat aceea a jertfei curate. Lumanarile sunt jertfe nesangeroase aduse de crestini lui Dumnezeu, care mai intai S-a jertfit pentru ei, o data pentru totdeauna, jertfindu-Se inca si astazi, si pana la sfarsitul Lumii, din dragoste pentru noi si pentru a noastra mantuire.
Lumanarile din parafina si pericolul purtat de acestea !
Crestinul aprinde lumanarea in momentul in care se indreapta catre Dumnezeu, acasa ori in vreo slujba a Bisericii. Minunat ar fi ca omul sa foloseasca doar cele lasate de Dumnezeu si mostenite din intelepciunea Parintilor de odinioara. Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.
    Vechile lumanari din grasime animala ori din ceara de albine au fost astazi inlocuite, aproape total, cu lumanarile din parafina, mult mai ieftine si rapid de prelucrat. Parafina este insa un reziduu ieftin al industriei petroliere, care este albit si texturizat cu acrolyn, un produs cancerigen recunoscut. Parafina si fitilul de plumb din lumanarile obisnuite emit, prin ardere, substante toxice extrem de periculoase pentru organism. Arderea parafinei emite o varietate incredibila de compusi organici volatili, printre care acetona, benzen, tetraclorid de carbon si xilina. La acestea se adauga particule de funingine microscopice cu continut de metale grele, precum plumbul sau cadmiul, provenite de la fitilul lumanarii. Efectele asupra sanatatii sunt devastatoare, de la simple dureri de cap pana la astm si cancer.
Reglementarile cu privire la continutul lumanarilor sunt aproape inexistente, nu numai in Romania, ci si la nivel international. Doar in America si Australia s-a interzis, de cativa ani, utilizarea plumbului in fitilul lumanarilor, dupa ce s-a constatat ca nivelul concentratiei plumbului dintr-o incapere in care se ard lumanari parfumate depaseste nivelul maxim admis. Unii producatori adauga plumb in festila pentru ca flacara lumanarii sa fie dreapta si sa arda frumos. Prin incalzire, metalul se transforma in particule foarte mici, care sunt inhalate si se depoziteaza in plamani, de unde trec in fluxul sangvin. Majoritatea producatorilor nu sunt obligati sa specifice compozitia materialului din care sunt fabricate fitilele, asa ca e aproape imposibil sa-ti dai seama care sunt cele ce contin plumb. Desi putin mai scumpe si mai greu de gasit astazi, lumanarile din ceara naturala ard curat si nu ne pun viata in pericol.

    Cele mai otravitoare lumanari de parafina sunt lumanarile parfumate, care emit o mare cantitate de funingine microscopica, dar si substante toxice provenite de la arderea esentelor si a culorilor sintetice. Hidrocarburile aromatice policiclice generate prin arderea lumanarilor sunt bine-cunoscute pentru potentialul lor de a genera cancer, afectiuni ale sistemului nervos central sau dezechilibre hormonale. Fumul negru, care innegreste in timp peretii si textilele, contine aceleasi toxine ca acelea produse de arderea motorinei.

Teodor Danalache

CINCI MERE PENTRU CINCI GALBENI

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.

Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.

„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.

Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.

Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut.

Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.

Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.

Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.

Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:

„Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump!

Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători.

Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.

Ia să măresc eu birurile!”