Învățătura despre Sfânta Treime - termen care nu apare în Sfânta
Scriptură - își face simțită prezența în filozofia creștină prin
intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în
simbolurile de credință creștine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:
- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfințitor;
- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor;
- Duhul Sfânt este sfințitor, dar co-creator, co-mântuitor.
Trinitarienii susțin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta
Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către
diverși "eretici", cum sunt numiți de aceștia adversarii trinității,
precum Arie și Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii
contestatari ai Sfintei Treimi.
Primele două concilii ecumenice (Niceea - 325 și Constantinopol -
381) au statornicit definitiv învățătura de credință a Bisericii,
inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după
Hristos se poate vorbi de o "adevărată cinstire în toată lumea creștină a
Sfintei Treimi."
Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: "Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu
Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu
orice" într-adevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea
celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naștere
într-un univers preexistent.
În același timp această accepțiune a Sfintei Treimi se diferențiază
net și de viziunea monoteistă a evreilor nominali, care în 1500 de ani
până la Hristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut
duce la o asemenea accepțiune.
Problema trinității rămâne destul de controversată, la fel cum a
fost și la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării
acestei dogme ca oficială de către bisericile creștine a dus la reacții
adverse în lumea orientală.
Se pot observa remarci de condamnare și în scrierile musulmane
referitor la această dogmă, ținând cont că și islamul are la bază
credința monoteistă iudaică și îl acceptă pe Iisus Hristos drept un
profet foarte important, la fel ca Moise.
Din acest punct de vedere mulți exegeți susțin că "acest cuvânt
simplu al adevărului despre mântuire și despre viața veșnică a devenit
tot mai greu de răspândit printre necredincioși datorită acestei dogme,
din punct de vedere logic, complicate a trinității".
Doctrina Treimii
Conform religiei creștin-ortodoxe, Sfânta Treime este formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.
• Dumnezeu Tatăl este singurul Creator și Atotputernicul.
• Dumnezeu Fiul este unicul Fiu al Domnului, trimis spre a ridica
păcatele lumii. Cu toții suntem considerați fiii lui Dumnezeu, însă
Iisus este "Fiul Omului" trimis spre a ridica "păcatul strămoșesc".
• Sfântul Duh, ne este precizat în Sfânta Scriptură, că a apărut la
botezul lui Iisus în formă de porumbel. Atunci botezul a fost ridicat la
rang de Sfântă Taină: "Taina Sfantului Botez".
Cei trei formează o singură ființă în trei persoane (sau în trei ipostaze).
Referințe despre Sfânta Treime în Biblie
Singurele versete biblice care fac referire directă la Sfânta Treime
sunt 1 Ioan 5:7-8. Aceste versete sunt numite Comma Johanneum, ele
fiind o falsificare a manuscriselor grecești ale Bibliei, falsificare
care a apărut (se zice) pentru prima oară într-un manuscris grecesc
menit să-l facă pe Erasmus din Rotterdam să includă dogma Treimii în
ediția tipărită a Noului Testament în greaca veche. Unii cercetători
sunt de părere că ea nu apare în manuscrise grecești dinaintea lui
Erasmus, Erasmus incluzând-o în textul Noului Testament pentru a nu fi
trecut la index, deși știa că adăugirea nu face parte din Noul
Testament, în timp ce alții afirmă că Erasmus nu și-ar fi dat seama că a
fost păcălit. Mai concret, prima apariție care conține Comma în greacă
în text este minusculul 629 (în numerotarea Gregory-Alland), manuscrisul
fiind bilingv (greco-latin). El a fost datat paleografic ca fiind scris
în secolul al XIV-lea. Există manuscrise anterioare care cuprind Comma
(88, 221, 429 și 636), dar nu în text, ci ca nota laterală, notele fiind
adăugate în secolele XV-XVI.
SINAXAR
In aceasta luna, in ziua a patra, pomenirea celui intre sfinti
Parintelui nostru Mitrofan, primul patriarh de Constantinopol.
Acesta a trait in zilele marelui Constantin, intaiul imparat al
crestinilor, fiind fiu a lui Dometie, care era frate al imparatului
Prov, si a nascut doi feciori: pe Prov si pe Mitrofan. Acest Mitrofan
cugetand cu socotire deplina credinta idolilor ca ratacita si
mincinoasa, a venit la credinta lui Hristos si s-a botezat. Si mergand
la Bizant, locuia cu Tit, episcopul aceleiasi cetati, care era om sfant
si purtator de Dumnezeu, care vazand pe Mitrofan ca era impodobit cu
fapte bune, l-a introdus in clerul bisericii. Deci, dupa moartea
episcopului Tit, a luat scaunul Dometie, tatal Sfantului Mitrofan; si
dupa moartea lui Dometie s-a facut episcop Prov, fiul lui, si tinand
Biserica zece ani, s-a mutat catre Domnul; si indata s-a suit in scaunul
Bizantului Mitrofan, fratele lui Prov si fiul lui Dometie; pe care
aflandu-l marele Constantin, episcop la Bizant, si luand aminte si la
buna fapta a lui, si la tocmirea firii sale si la sfintenia ce avea,
spun ca numai putin pentru dansul, dar mai ales pentru placerea locului
cetatii ce era cu aer sanatos, si roditor si langa mare, asezat fiind
intre doua parti ale lumii (a Europei si a Asiei) a indragit locul si a
aratat asupra lui atata dorire si nevointa, si nu s-a scumpit de
cheltuiala si a zidit marea cetate a Constantinopolului, care intrecea
pe toate cele facute de oameni, si era mai presus de acelea. Intru care a
asezat puterea si imparatia, mutand-o de la Roma cea veche. Deci,
strangandu-se Sinodul cel dintai, ce s-a facut la Niceea, fericitul
acesta Mitrofan n-a luat parte din pricina slabiciunii si a batranetii,
caci zacea in pat, vestejindu-i-se fireasca putere de indelungarea
vremii, ci a trimis pe cel mai intai dintre preoti, pe Alexandru, barbat
cinstit, pe care si mostenitor al scaunului l-a facut. Caci
intorcandu-se imparatul cu purtatorii de Dumnezeu parinti, si
savarsindu-se Sinodul, atunci a zis dumnezeiescului Mitrofan, ca i s-a
aratat de la Dumnezeu, cum ca Alexandru si cel ce era sa fie dupa
dansul, Pavel, erau iscusiti si placuti lui Dumnezeu la o slujba ca
aceasta. Deci adormind sfantul, s-a mutat catre Dumnezeu. Si se face
pomenirea lui in sfanta biserica cea mare, si cinstitul sau locas, ce
este aproape de Sfantul Marele Mucenic Acachie, in cea cu sapte scari,
unde se afla cinstitele si sfintele lui moaste.
Tot in aceasta zi, pomenirea Sf Mc Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel.
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE
La 4 iunie, Martirilogiul siriac indică sărbătorirea Sfântului
Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zoticus, Atalus, Euticus
(Eutihie), Kamasis, Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita,
Fortunio (Furtunio) şi alţi 25, ale căror nume nu sunt amintite.
Patru martiri din grupul acesta mare şi anume: Zotikos, Attalos,
Kamasis şi Philippos au fost înmormântaţi în cripta unei bazilici
descoperite pe teritoriul comunei Niculiţel, judeţul Tulcea, în toamna
anului 1971. Localitatea aceasta era în antichitate o aşezare romană
rurală pe teritoriul oraşului Noviodunum, Isaccea de astăzi.
Înmormântarea celor patru martiri aici - şi pe care martirologiile îi
arată că au pătimit la Noviodunum - este explicabilă prin aceea că
ambele localităţi formau o singură unitate administrativă şi erau foarte
apropiate (cca. 10-12 km).
Moaştele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de
lemn, aşezată apoi pe pavimentul de piatră al criptei. Ei au fost puşi
în raclă în poziţia creştină pe care o cunoaştem azi, adică cu mâinile
pe piept şi cu capul spre apus. Cripta are formă aproape pătrată şi e
construită din cărămidă cu mortar; dimensiuni: cca 3,70 x 3,40 (3,50) m.
şi înaltă de 2,30 m. Intrarea a fost blocată cu o lespede mare de
piatră. În interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în
mortarul crud inscripţia: Martirii lui Hristos, iar pe cel din dreapta
întâlnim repetarea cuvântului „martiri” şi apoi înscrierea numelui lor
în următoarea ordine: Zotikos, Attalos, Kamasis, Philippos. Aceste
inscripţii sunt precedate de crucea monogramată.
Indicarea ca loc de pătimire a celor patru martiri a oraşului
Noviodunum se explică prin aceea că ei au fost judecaţi împreună cu
ceilalţi fraţi de suferinţă de către autorităţi în aceasta aşezare
urbană. După ce li s-a aplicat pedeapsa capitală, ei au fost poate luaţi
de către creştini şi duşi pentru odihna veşnică într-un loc mai ferit,
pe care l-au găsit la Niculiţel. Este de presupus că la început
trupurile lor au fost depuse într-o criptă sau capelă modestă, de unde
au fost transhumate în bazilica actuală. Aceasta a fost construită de o
comunitate în perioada când creştinismul se putea manifesta liber. Data
pătimirii lor, ca şi a construirii bazilicii, nu este cunoscută şi ea
este cercetată şi azi de învăţaţi. Până acum s-au dat mai multe
răspunsuri.
Unii specialişti socot că cei patru bărbaţi au suferit martiriul
în timpul marii persecuţii a lui Diocleţian, prin anii 303-304. Un alt
moment critic au fost anii 319-324, ca o consecinţă a măsurilor luate
împotriva creştinilor de către împăratul Liciniu. Potrivit altor opinii,
Iulian Apostatul (361-363) ar fi făcut, prin măsurile de restaurare a
păgânismului, victime şi printre creştinii din Sciţia Mică. O inscripţie
latină descoperită pe teritoriul comunei Niculiţel şi care îl slăveşte
pe împărat ca „stăpân victorios şi veşnic augustus” ar putea fi pusă în
legătură cu aceste evenimente. S-a afirmat, de asemenea, că cei patru
bărbaţi ar fi suferit martiriul la nord de Dunăre, în regiunile
stăpânite de goţi, unde aceştia, la fel ca Sfântul Sava de la Buzău, ar
fi propovăduit credinţa creştină.
Persecuţia dezlănţuită de regele got Athanaric împotriva
creştinilor, prin anii 370-372, ar fi provocat şi moartea celor patru
bărbaţi înmormântaţi la Niculiţel. Trupurile lor ar fi fost transportate
la sud de Dunăre de către creştini şi înmormântate în cripta la care
ne-am referit. În sfârşit, potrivit unei alte opinii, Zotikos, Attalos,
Kamasis şi Philippos ar fi pătimit la începutul secolului al V-lea, cu
prilejul unei incursiuni barbare.
În legătură cu data construirii bazilicii s-a spus - de către
cei care socotesc că martiriul a avut loc prin anii 370-372 - că atât
cripta cât şi bazilica au fost construite în legătură cu acest
eveniment. Luând în considerare unele detalii de construcţie ale criptei
şi bazilicii, precum şi prezenţa crucii monogramate în fruntea
inscripţiilor, un cercetător a opinat că acestea pledează pentru datarea
celor două construcţii către sfârşitul veacului al IV-lea sau începutul
celui de al V-lea. Cripta s-ar înscrie, după acesta, în categoria
martinilor cu plan pătrat (în formă de cu sau aproape pătrat, cu ziduri
pline pe trei laturi şi prevăzute cu o cupolă hemisferică. Ea ar fi cea
mai veche construcţie de acest tip din ţara noastră şi poate cel mai
vechi martirion cunoscut până acum în lumea creştină. În acest caz, dacă
mucenicii au murit în vremea lui Diocleţian sau Liciniu, s-ar fi
construit pentru ei o criptă mai modestă, de unde mai târziu ar fi fost
mutaţi în cea prezentă. Dar acestei ipoteze i s-a opus observaţia făcută
de arheologi că moaştele au fost găsite în poziţia lor firească; or, o
transhumare, oricât de atentă ar fi fost, ar fi dus la deranjarea lor.
În momentul când se făceau aceste consideraţii cu privire la
sistemul constructiv şi forma criptei, cercetările arheologice încă nu
erau încheiate. Continuarea lor a dus la rezultate noi, şi anume, s-a
constatat că sub cripta asupra căreia s-au făcut consideraţiile de mai
sus se află o alta mai puţin înaltă decât cea de deasupra, dar de
aceeaşi lărgime. Ea este împărţită în două prin lespezi de calcar puse
pe cant, şi care servesc să sprijine greutatea pavimentului criptei de
deasupra. În ambele încăperi s-au găsit numeroase fragmente de oase
umane (cca 100), de dimensiuni foarte mici, de la doi bărbaţi în vârstă
de aproximativ 45-50 ani, precum şi un inventar funerar constând
dintr-un castron şi o oală, ambele de lut.
Felul cum au fost găsite oasele a îndreptăţit pe descoperitor să
conchidă că este vorba de o reînhumare. Această reînhumare s-ar fi
făcut prin anii 370-380, în timpul împăraţilor Valens şi Valentinian, cu
prilejul construirii criptei şi a bazilicii. Oasele ar fi fost luate
dintr-un mormânt mai vechi (hypogeu) de formă rectangulară (2,50 x 1,70
m), găsit şi el sub altarul bisericii, şi construit la începutul
secolului al IV-lea, mai exact în timpul lui Constantin cel Mare. Oasele
ar reprezenta resturi din trupurile a doi martiri morţi poate în vremea
împăratului Deciu (249-251). Numele lor nu se cunosc. Am avea deci
îngropaţi la Niculiţel şase martiri: doi de la mijlocul veacului al
III-lea şi ceilalţi patru, din a doua jumătate a veacului al IV-lea.
Intrarea la cea de a doua criptă era blocată cu o lespede de
calcar zidită cu mortar, după care se afla o alta cu inscripţia: „Aici
şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor“. Literele inscripţiei
sunt asemănătoare cu cele care se găsesc pe pereţii criptei superioare
şi acest element pledează pentru contemporaneitatea lor.
Din cele de mai sus reiese că nu există elemente categorice care
să pledeze pentru o fixare sigura a datei pătimirii celor şase mucenici
de la Niculiţel şi nici pentru construirea criptei şi a bazilicii.
Afirmaţiile care s-au făcut până acum trebuie privite doar ca simple
ipoteze de lucru. Un impediment în stabilirea datei pătimirii şi a
construcţiilor, în care au fost înmormântaţi mucenicii, îl constituie şi
faptul ca rezultatele săpăturilor de la cea de a doua criptă
(subterană) n-au fost publicate decât în chip foarte sumar.
Din păcate, şi inscripţia: „Aici şi acolo (se află) sângele
(vlaga) martirilor”, sau „Pe aici şi pe acolo (a curs) sângele (vlaga)
martirilor“, este cam vagă şi nu este uşor de înţeles. Adverbul ώδε
poate avea sens modal ori locativ. Se pare că aici trebuie înţeles
locativ, şi atunci s-ar putea referi la spaţiul de jos (aici) şi de sus
(acolo) al criptei, unde sunt depuse moaştele martirilor. Cuvântul ίχωρ
rar folosit cu sensul de «sânge», semnifica iniţial sângele (vlaga)
zeilor. Mai târziu s-a generalizat cu a doua semnificaţie. Ar reieşi
deci din textul inscripţiei că atât sus cât şi jos se află rămăşiţe ale
martirilor.
În încercările de stabilire a datei pătimirii martirilor de la
Niculiţel şi a celorlalţi localizaţi de martirologii la Noviodunum,
credem că trebuie să se ţină seama, în afară de alte elemente, şi de
numărul lor mare. Aceasta presupune în primul rând o persecuţie de mari
proporţii, cum a fost aceea din timpul lui Diocleţian, din anii 303-304,
sau aceea din anii 319-324, dezlănţuită de Liciniu. S-ar putea chiar să
existe mai multe şanse pentru vremea lui Liciniu, dacă ne gândim la
posibilitatea ca actuala criptă să fi fost construită de creştini
imediat sau puţin timp după persecuţie, în cadrul atmosferei de
libertate asigurată pentru ei de către Constantin cel Mare.
Dar chiar dacă încercările de precizare cronologică nu sunt
definitive, se poate admite că martirionul şi bazilica nu depăşesc
secolul al IV-lea sau începutul celui de al V-lea.
Descoperirile de la Niculiţel au o valoare cu totul deosebită pentru că:
(1) ele au adus la lumină, pentru prima oară, moaştele
(scheletele) întregi ale unor martiri, cărora le cunoaştem sigur şi
numele;
(2) a ieşit la iveală una dintre cele mai vechi bazilici de pe
teritoriul ţării noastre şi cel mai vechi martirion cunoscut până acum;
(3) se întăreşte convingerea noastră în ştirile din martirologii, şi anume că ele sunt veridice;
(4) se dovedeşte forţa şi vechimea crediniţei creştine pe pământul României;
(5) în sfârşit, asemenea descoperire este până acum unică în
întreg spaţiul balcanic şi extrem de rară în întregul Imperiu roman.
Astăzi moaştele martirilor de la Niculiţel, după 16 veacuri de
odihnă în încăperile răcoroase ale criptei, se păstrează în biserica
mănăstirii Cocoşu, judeţul Tulcea, şi este o mângâiere pentru oricine
poate ajunge acolo şi li se închină.
Pr. Dr. Emilian Popescu
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi
apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p.
173-177, Sfinţii Martiri <<de la Niculiţel>>:Zotikos,
Attalos, Kamasis şi Philippos
Tot in aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Sofia cea din Tracia, care a vietuit sihastreste si cu cuviosie.
Sfanta Sofia s-a nascut in Aenus, Rhodope, si era mama a sase copii.
Desi ocupata cu grijile si datoriile acestei lumi, a tinut poruncile
Domnului si a trait o viata plina de virtute. Dupa ce i-au murit copiii,
a devenit mama pentru orfani si a ajutat pe vaduve. Si-a vandut
avutiile si a dat banii saracilor. A dus o viata de austeritate, mancand
paine si apa. Avea neincetat pe buze Psalmii regelui-profet David si
lacrimi curgeau fara incetare din ochii ei. Prefera sa se lipseasca ea
de cele necesare decat sa lase pe un sarac sa plece din casa ei cu
mainile goale. Prin smerenia ei si dragostea fata de saraci, Dumnezeu a
binecuvantat-o in felul urmator. In casa ei era un butoi cu vin pe care
il pastra pentru saraci. Ea a remarcat ca oricat ar fi luat din bidon
acesta ramanea plin. Dar imediat ce a povestit cuiva despre aceasta
minune si a slavit pe Dumnezeu, bidonul s-a golit. Sfanta Sofia s-a
intristat, crezand ca vinul s-a sfarsit din cauza caracterului sau
nedemn. De aceea, a sporit nevointele sale ascetice pana la a-si pune in
pericol sanatatea. Simtindu-si sfarsitul aproape, ea a primit tunderea
in monahism. Sfanta Sofia a adormit intru Domnul la varsta de 53 de ani.
Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Cuviosului Mucenic Ioan,
egumenul Manastirii Monagriei, care, fiind in sac bagat si in mare
aruncat, s-a savarsit.
Tot in aceasta zi, pomenirea Cuviosului Alonie, care cu pace s-a savarsit.
Zicerile / apoftegmele lui avva Alonie din Patericul Egiptean: 1.
Zis-a avva Alonie: "De nu va zice omul intru inima sa ca eu singur si
Dumnezeu suntem in lume, nu va avea odihna". 2. Zis-a iarasi: "De nu as
fi stricat tot, n-as fi putut sa ma zidesc; adica, de n-as fi lasat tot
ce mi se pare bun din vointa mea, n-as fi putut sa dobandesc faptele
bune". 3. Zis-a iarasi: "De va voi omul, de dimineata pana seara ajunge
in masura dumnezeiasca". 4. Intrebat-a odata avva Agaton pe avva Alonie,
zicand: "Cum voi putea tine limba mea sa nu graiasca minciuni?" Si i-a
raspuns lui avva Alonie: "De nu vei minti, multe pacate ai sa faci". Iar
el a zis: "Cum vine aceasta?" Si i-a raspuns batranul: "Iata doi oameni
au facut inaintea ta ucidere si unul a fugit in chilia ta. Si iata
dregatorul il cauta pe el si te intreaba zicand: "Inaintea ta s-a facut
uciderea?". De nu vei minti, dai pe om la moarte. Mai bine lasa-l pe el
inaintea lui Dumnezeu fara legaturi, caci El stie toate".
Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintelor Maria si Marta, surorile lui Lazar, care cu pace s-au savarsit.
Aceste doua sfinte femei, surori ale lui Lazar, prietenul lui
Hristos, locuiau in Betania, un sat aflat la mica distanta de Ierusalim.
Intr-o zi Hristos a fost primit in casa lor. Marta, cea mai mare, se
silea slujind Invatatorului si, vazand ca sora sa, Maria, ramanea tacuta
la picioarele lui Iisus ascultand vorbele sale dumnezeiesti, spuse pe
un ton maniat : "Doamne, au nu socotesti ca sora mea m-a lasat singura
sa slujesc ? Spune-i deci sa-mi ajute". Dar Domnul ii raspunse : "Marto,
Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti dar un lucru trebuie"
(Luca 10 : 38-42) (De aceea Parintii au considerat pe Maria drept chip
al contemplatiei, de preferat fata de fapta virtutii reprezentata de
Marta.). Mai tarziu, cu putin timp inaintea Patimilor, Lazar se
imbolnavi si muri. Cele doua surori trimisera la Iisus sa fie instiintat
dar El nu ajunse in Betania decat patru zile mai tarziu. Marta se grabi
de indata in intampinarea lui, in timp ce Maria ramase acasa, unde
numerosi prieteni si rude venisera sa le mangaie. Domnul o asigura ca
fratele sau avea sa invieze iar Marta isi arata credinta fata de El ca
Fiu al lui Dumnezeu, apoi o chema pe sora sa si se dusera impreuna pana
la mormant. La chemarea lui Iisus, cel inmormantat iesi, cu picioarele
si mainile legate cu fasii de panza iar fata acoperita de un giulgiu
(Ioan 11). Cu sase zile inainte de Paste, o masa mare i-au pus lui Iisus
in Betania, in prezenta lui Lazar. Marta se silea ca de obicei slujind
la masa, in timp ce Maria, luand o litra de mir de mare pret, unse
picioarele Domnului si le sterse cu parul ei. Cum Iuda, cel zgarcit, se
arata nemultumit de o asemenea risipa, Domnul ii spuse ca pentru
ingroparea Lui ii pastrase ea mirul acesta (Ioan 12). Dupa Inaltare,
Marta si Maria insotira pe Lazar pentru a raspandi Vestea cea Buna a
Invierii. Desi anumite manuscrise ale Sinaxarului le praznuiesc ca
Mironosite, Sfanta Scriptura nu mentioneaza printre acestea din urma
decat pe Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov si / sau Maria lui
Cleopa (cf. 23 mai), Salomea si "cealalta Marie" pe care unii Parinti o
identifica cu Maica Domnului.
Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
Texte si imagini preluate din cartea "Vietile Sfintilor Ortodoxiei".
.jpg)
.jpg)
