Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
CUVANT CĂTRE CREŞTINII
ORTODOCŞI
DESPRE
FĂŢĂRNICIE
Motto: Omul prin făţărnicie / Încearcă să te mângâie / Dar îl
simţi că-i fariseu / Dorindu-şi binele său.
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Făţarnic înseamnă nesincer.
Făţărnicie - atitudine
făţarnică,
nesinceră, prefăcută, care înşeală în aparenţă; în realitate este
minciună, falsificarea realităţii
prin vicleşug. Cei
care se folosesc de
făţărnicie se numesc făţarnici
sau ipocriţi.
Acest termen a
devenit de fapt un titlu pentru
cărturarii şi fariseii iudei, care erau
artişti în a
şti să se prefacă, arătându-se pe dinafară drepţi
şi
cucernici, în timp ce pe dinăuntru
erau plini
de mândrie şi de nelegiuiri. Făţărnicia
este
numărată între păcatele grave, fiind o mare
piedică în calea mântuirii. Ea a molipsit şi pe
unii creştini. Sfântul
Apostol Pavel spune că şi Sfântul Apostol Petru şi
Barnaba, împreună cu
alţi creştini din Antiohia, au fost
atraşi în făţărnicie de unii
iudeocreştini:
„Şi, împreună cu el
(Sfântul Apostol Petru), s-au făţărnicit şi
ceilalţi iudei, încât şi
Barnaba a fost atras în făţărnicia
lor“ (Galateni
2:13-14).
Iată cum defineşte făţărnicia Arhiepiscopul
Arsenie Ciudov:
„Făţărnicia este faptul că omul
judecă şi în general lucrează nu în
numele
dreptăţii, al adevărului şi al corectitudinii,
ci de dragul
persoanei
care îi place cel mai mult, iar persoana respectivă poate fi
plăcută din orice motiv. Îi
poate fi plăcută pentru că este
sus pusă,
prin
urmare este bună pentru interesele
lui. Îi poate fi plăcută
pentru
că este frumoasă, pentru că stârneşte în el patimă trupească,
pentru
că are aceeaşi profesie cu el, aceeaşi
naţie sau acelaşi
domiciliu“.
De
aceea îi înfierează Mântuitorul: „Vai
vouă, cărturarilor şi
fariseilor
făţarnici, că... pe dinafară vă arătaţi drepţi
oamenilor,
înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie
şi de fărădelege“ (Matei
23:27-
28). Despre
aceşti făţarnici spune proorocul
David: „S-au sfătuit să
doboare
cinstea mea, alergat-au cu minciună;
cu gura lor mă
binecuvântau
şi cu inima lor mă blestemau“ (Psalm 61:4).
Căinţa făţarnică
Există o căinţă sinceră, aşa cum ne-o cere Dumnezeu,
dar există şi o
căinţă făţarnică. Putem spune că se căieşte în mod făţarnic:
1. Cel ce rămâne
în duşmănie şi nu voieşte să se împace cu
duşmanul său;
2. Hoţul,
atunci când nu voieşte să înapoieze cele furate;
3. Oricine tăinuieşte fărădelegea înaintea preotului duhovnic;
4. Oricine nu voieşte să se lepede de deprinderile păcătoase.
Blândeţea falsă
Pe lângă adevărata blândeţe, există şi o blândeţe falsă şi ea este de
fapt acea „blândeţe făţarnică“, prefăcută, arătată pentru slava din
partea
oamenilor. Însă aceasta este neplăcută lui Dumnezeu şi vătămătoare de
suflet. Aşadar, chiar dacă este
mascată de o falsă blândeţe:
► Făţărnicia noastră nu-L
înşeală pe
Dumnezeu: „Iisus le-a zis:
Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor,
dar
Dumnezeu
vă cunoaşte
inimile; pentru că ce este înălţat între
oameni,
este o urâciune înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16:15);
► Făţărnicia are motive dubioase: „Tu, dar, când faci
milostenie,
nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum
fac făţarnicii, în
sinagogi
şi în uliţe, pentru ca să fie
slăviţi de
oameni. Adevărat vă
spun,
că şi-au luat răsplata“ (Matei 6:2);
► Făţărnicia cunoaşte
adevărul, dar nu-l ascultă, pretinzând pe
Hristos ca Domn, dar
neurmându-L: „Vai de voi, cărturari
şi Farisei
făţarnici! Pentru că voi
închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici
voi
nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre,
nu-i lăsaţi să intre“
(Matei
23:13).
► Toate acestea ştiind proorocul David zicea: „Să nu tragi cu cei
păcătoşi sufletul meu, şi cu
cei ce lucrează nedreptatea să nu mă
pierzi;
Cu cei ce grăiesc pace către aproapele lor (făţarnici), dar cele
rele
sunt în inimile lor“ (Psalm 27:3-4).
Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?
Dacă citim cu atenţie,
Sfântul Evanghelist Matei ne spune că
Mântuitorul nostru
Iisus Hristos a fost ispitit mai întâi în pustie de către
diavolul: „Atunci
Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit
de către diavolul“ (Matei
4: 1-11) şi apoi de către cărturarii, saducheii,
fariseii, arhiereii şi legiuitorii vremii. Aceste ispitiri din partea lor,
întotdeauna erau
amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa
vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut
sfat ca să prindă în cuvânt pe
Mântuitorul, şi au trimis la El nişte
iscoade ca
să-L întrebe dacă se
cuvine să dea dajdie
Cezarului: „Iar
Iisus, cunoscând viclenia lor,
le-a
răspuns:
Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?“
(Matei
22:18). Altă dată saducheii şi fariseii sau
apropiat cu vicleşug de Domnul, să le
dea
semn din cer: „Iar
El, răspunzând, le-a zis:
Când
se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp
frumos,
pentru că este cerul roşu; iar
dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună,
pentru că se roşeşte cerul
posomorât.
Făţarnicilor,
faţa
cerului ştiţi să o
judecaţi,
dar semnele
vremilor
nu puteţi! Neam
viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se
va
da decât numai semnul lui Iona, şi lăsându-i a plecat“ (Matei
16:1-4).
Aşadar vedem că în cuvintele de răspuns
către saduchei şi
farisei, îi numeşte făţarnici, neam viclean şi adulter.
Făţărnicia lui Iuda
Mântuitorul
nostru Iisus Hristos a ales 12 Apostoli. Unul dintre
aceştia se numea Iuda, iar
acesta arătându-se că îi este milă de săraci,
înşela pe cei de faţă pentru
că lui nu-i era milă de săraci, „ci pentru că
era
fur şi
având punga, lua din ce se punea în ea“ (Ioan
12:6). O,
viclenie şi făţărnicie; cu chipul se
arăta milostiv, iar
în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la
vinderea
Mântuitorului în grădina Ghetsimani a dat
semn celor ce voiau să-L prindă pe Domnul, zicând:
Pe
care-L voi săruta,
Acela este: puneţi
mâna pe
El“ (Matei
26:48). „Şi
îndată,
apropiindu-se de
Iisus,
a zis: Bucură-Te,
Învăţătorule!
Şi L-a
sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru
ce ai
venit?“
(Matei 26: 49-50). O,
viclenie şi făţărnicie
nemaiauzită a vânzătorului şi o,
bunătate
negrăită a Mântuitorului!
Ştie toate cele din inima lui Iuda dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde,
ci cu
cuvânt plin de blândeţe îl
întreabă,
zicând: „Prietene, pentru ce
ai
venit?“ (Matei 26: 50).
Iată faptele vicleşugului
şi ale făţărniciei lui Iuda! În
inimă are
vânzarea şi prinderea Mântuitorului, iar pe buze, „Bucură-te,
Învăţătorule!“ şi sărutarea cea vicleană, ca
semn celor ce veniseră să-L
prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mântuitor L-a numit prieten, L-a
făcut apostol, L-a făcut
părtaş Trupului şi Sângelui Său, I-a dat harul şi
puterea de a face
minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a
tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei
10:1-8). Tot El i-a
încredinţat şi punga cea de obşte spre a-şi mângâia într-un fel inima
sa
cea iubitoare de
arginţi şi neputinţa sa (Luca 22:36), iar Iuda, ucenicul şi
prietenul, care de
atâtea daruri şi cinste s-a îmbogăţit, fără de nicio
5
recunoştinţă şi fără de nicio milă, L-a dat spre moarte. Câtă întunecare,
câtă orbire spirituală şi
câtă nerecunoştinţă era în inima sa atunci când
s-a făcut de bună voie fiu al pierzării? Căci de fapt Dumnezeu
ne-a
spus:
„Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul - şi nu
mai
degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?“ (Iezechiel
18:23).
Teme-te de făţărnicie
Episcopul
Ignatie ne învaţă astfel
: „Teme-te de făţărnicie, în
primul
rând în tine însuţi,
apoi de ceilalţi;
teme-te de aceea, că este
în
spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la
cea
mai
mică înclinare
spre purtare uşuratică... Urmăreşte făţărnicia
în
tine
însuţi,
izgoneşte-o
dinăuntrul
tău;
fereşte-te
de gloatele
molipsite
de ea, care acţionează voit sau inconştient
în această
direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu,
căutarea bunurilor trecătoare
prin căutarea
bunurilor veşnice,
ascunzând
sub masca sfinţeniei
un trai şi un
suflet vicios, supus în
întregime
pasiunilor“.
Iată o
primă trăsătură caracteristică, proprie mai ales vremurilor
noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie
pentru a ne
preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii
duhovniceşti.
A
doua trăsătură, subliniată de mai multe ori de Sfântul Ierarh
Ignatie în scrierile
sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai
adevăratei vieţi moral-duhovniceşti şi în legătură cu aceasta, ceea ce
este deosebit de
important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare
sârguitor pentru a-şi salva sufletul, înmulţirea
falşilor învăţători, înşelaţi
de ispitirile
demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E
necesară o prudenţă deosebită, cum adesea ne prevenea Sfântul Ierarh
Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul“ şi să nu ne încredem
cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie,
călăuzindu-l pe un drum fals.
Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie,
vremurile noastre
sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători
înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a
mai găsi „stareţi“
adevăraţi, cum au fost cei din
vechime. E cu mult mai sigur să ne
conducem după Sfânta Scriptură şi
scrierile Sfinţilor Părinţi. În legătură
cu aceasta, însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi
aminteşte cât de mult a suferit
de pe urma deselor
întâlniri cu aşa-zişii „îndrumători duhovniceşti“,
bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi
grele a îndurat din
această pricină.
A
treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita
înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate
îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui
Dumnezeu.
„Vai
lumii din pricina smintelilor! Că smintelile
trebuie să vină“ -
a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot
aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu
îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii, ispitele se vor
înmulţi întratât,
încât „din
pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea
multora se va
răci“ (Matei 24:12), iar „Fiul
Omului, când va veni, va găsi
oare
credinţă pe pământ?“ (Luca
18:8). „Poporul lui Israel“, Biserica „va
cădea de sabie“, zice Domnul Dumnezeu, „mânia
Mea se va aprinde
pe faţa Mea“ (Iezechiel 38:18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni
din
cale-afară de anevoioasă.
Aceasta se va
întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul
ispitelor, îi este
imposibil să nu cedeze ispitelor.
Aşa cum gheaţa se
topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină
de samavolnicie,
fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor
permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
Femeia gârbovă
În Evanghelia de
la Luca se spune în capitolul 13 despre minunea pe
care a făcut-o Domnul Iisus Hristos, vindecând o femeie gârbovă care
avea de 18 ani un duh
de neputinţă: „Iar
Iisus, văzând-o, a chemat-o şi
i-a
zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“
(Luca 13:12). Însă mai
marele sinagogii „s-a
mâniat“ când a văzut vindecarea femeii
gârbove.
De ce s-a mâniat
oare? Din spusele lui, reiese că a
fost nemulţumit de
faptul că femeia nu a găsit
o altă zi pentru a cere vindecare decât
sâmbăta: „Şase
zile sunt în care trebuie să se
lucreze; aşadar, în ele
veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua
Sâmbetei! (Luca 13:14). Dar din
cuvântul
Mântuitorului reiese clar atitudinea mai marilor sinagogii:
„Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă Sâmbăta boul sau
asinul
de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui
Avraam
fiind,
pe care, iată, de optsprezece ani a
legat-o Satana, oare nu se
cuvenea
să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua
Sâmbetei?“
(Luca
13:15-16). Aşadar, făţărnicia şi nu râvna pentru Lege erau
la
originea atitudinii
mai marelui sinagogii. Această făţărnicie, împreună cu
invidia faţă de Fiul lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor,
care săvârşea zi de zi minuni, cum
nimeni altul nu mai făcuse, îi
caracteriza pe farisei,
cărturari, saduchei şi îi
determina să I se
împotrivească. De fiecare dată,
însă, Mântuitorul îi făcea
să plece
ruşinaţi, ca şi în cazul femeii gârbove: „Şi zicând El acestea, s-au
ruşinat toţi cei ce erau
împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de
faptele
strălucite săvârşite de El“ (Luca 13:17).
„Biblia“ despre oamenii făţarnici
► Făţarnicii cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele: «Şi a zis
Domnul:
„De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu
buzele
Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea
înaintea
Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la
oameni“»
(Isaia 29:13).
► Nu fac ceea ce zic: „Deci
toate câte vă vor
zice vouă,
faceţi-le
şi
păziţi-le;
dar după faptele
lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac“ (Matei
23:3).
► Sunt cucernici numai la arătare: „Având înfăţişarea
dreptei
credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceştia“
(2 Timotei
3:5).
► Sunt drepţi la arătare, dar plini de
nedreptate în realitate:
„Vai
vouă, cărturarilor şi
fariseilor făţarnici!
Că înconjuraţi marea şi
uscatul
ca să faceţi un ucenic, şi
dacă l-aţi făcut,
îl faceţi
fiu al gheenei
şi
îndoit decât voi“ (Matei 23:15).
► Nu-şi cinstesc părinţii: „Acela nu va cinsti pe tatăl său şi pe
mama
sa; şi aţi desfiinţat
cuvântul lui Dumnezeu pentru patima
voastră“ (Matei 15:6).
► Fac lucruri bune din
mândrie: „Deci, când faci milostenie, nu
trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii
în sinagogi şi pe
uliţe,
ca să fie
slăviţi de
oameni; adevărat
grăiesc vouă: şi-au
luat plata lor“ (Matei
6:2).
► Le plac şederile în primul rând: „Păziţi-vă de cărturari,
cărora
le
place să se
plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile
în pieţe şi
scaunele
cele dintâi în sinagogi şi
locurile cele dintâi la ospeţe“
(Luca20:46).
► Sunt orbi faţă de propriile lor defecte şi
aspri faţă de
cele ale
altora:
„Cum poţi să zici fratelui tău:
Frate, lasă să scot paiul din
ochiul
tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice,
scoate
mai
întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din
ochiul
fratelui tău“ (Luca
6:41).
Dumnezeu
► Ne îndeamnă să nu fim făţarnici pentru a scăpa de
pedeapsă:
„Nu
râvni la cei ce viclenesc (sunt făţarnici), nici nu urma pe cei ce fac
fărădelegea.
Căci ca iarba curând se vor usca, şi ca verdeaţa
ierbii
curând
vor trece“ (Psalm 36:1-2).
► Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Galateni 6:7), deci
ce avem pe
buze să fie şi în inimă.
► Îi socoteşte urâciune pe cei făţarnici:
„Nu mai aduceţi
daruri
zadarnice!
Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de
odihnă şi adunările
voastre de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi
prăznuirea voastră este
nelegiuire!“ (Isaia 1:13).
► Nu ascultă pe făţarnici: „Aude
oare Dumnezeu strigarea lui,
când
dă el (făţarnicul) peste vreo nenorocire?“ (Iov
27:9).
► Iisus Hristos a ştiut şi a dat pe faţă pe făţarnici: „Iar
Iisus,
cunoscând
viclenia lor, le-a spus: Ce mă ispitiţi, făţarnicilor?“
(Matei
22:
18).
Făţarnicii
► Vor fi pedepsiţi: „Împotriva unui neam fără de
lege o voi
trimite
(mânia) şi
împotriva unui popor al urgiei Mele o voi îndrepta“
(Isaia
10:6).
► Vor fi cuprinşi de frică: „Păcătoşii vor tremura în Sion şi pe
cei
fără de
lege fierul îi va cuprinde: Care din noi poate să îndure focul
mistuitor,
care din noi poate să stea
în jarul cel de veci?“ (Isaia 33:14).
► Din timpurile de pe urmă sunt prezişi: „Prin
făţărnicia unor
mincinoşi care sunt înfieraţi în
cugetul lor“ (1 Timotei 4:2).
Exemple
de făţarnici din paginile Sfintei Scripturi
► Abesalom: „Când
venea cineva la rege să se
judece pentru vreo
pricină Abesalom îi spunea: Iată pricina
ta este bună şi
dreaptă,
dar la
rege
n-are cine te asculta“ (2 Regi 15:3).
► Israelitenii: „Pentru
că mâinile voastre sunt întinate cu sânge
şi
degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte
mincinoase
şi limba voastră, strâmbătate“
(Isaia 59:3).
► Irod: „Şi trimiţându-i
(pe cei 3 magi) la Betleem, le-a zis:
Mergeţi şi
cercetaţi cu
deamănuntul
despre Prunc şi,
dacă Îl
veţi afla,
vestiţi-mi şi
mie, ca, venind şi
eu, să mă închin Lui“ (Matei 2:8).
► Iuda: „Şi îndată,
apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-te,
Învăţătorule! Şi
L-a sărutat“
(Matei 26:49).
► Căpetenia Sinagogii: „Iar mai-marele sinagogii,
mâniindu-se
că Iisus a vindecat-o sâmbăta (pe
femeia gârbovă), zicea mulţimii: Şase
zile
sunt în care trebuie să se
lucreze; venind deci într-acestea,
vindecaţi-vă,dar
nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns:
Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta
boul său,
sau
asinul de la iesle şi
nu-l duce la apă?“ (Luca
13:14-15).
► Anania: „Iar
Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima
ta,
ca să minţi în Duhul Sfânt şi să doseşti
din preţul ţarinei?“ (Faptele
Apostolilor
5:3).
► Simon Magul: „Tu
n-ai parte, nici moştenire
la chemarea
aceasta,
pentru că inima
ta nu este dreaptă înaintea
lui Dumnezeu“
(Faptele
Apostolilor 8:21).
Două necunoscute:
Binefacerea şi Recunoştinţa
Odată, Bunul Dumnezeu a chemat virtuţile de pe pământ
la un
sfat
în cer. Între ele erau Adevărul,
Dreptatea, Mila, Credinţa,
Bunătatea, Blândeţea...
Între ele erau şi
două care
nu se mai văzuseră
niciodată şi nu se cunoşteau.
S-au apropiat una de alta, să se
recomande.
Eu sunt Binefacerea, a zis una. Eu
sunt Recunoştinţa, a
răspuns cealaltă.
Cum, voi nu vă cunoaşteţi? a
întrebat Bunul
Dumnezeu.
Nu, Doamne, au răspuns
cele două virtuţi, căci pe pământ
noi
nu ne-am întâlnit niciodată.
► Binefacerea este
actul de a face bine şi această jertfă este
bineplăcută atât lui Dumnezeu
cât şi oamenilor. Termenul
se
întâlneşte în Sfânta Scriptură uneori
ca locuţiune adverbială,
atunci când
Mântuitorul le spune
celor care cârteau împotriva femeii care I-a turnat
mirul de nard, de
mare preţ, pe cap, care mir după ei
trebuia vândut, iar
cu banii obţinuţi să fie ajutaţi săracii: „Lăsaţi-o. De ce îi faceţi
supărare? Lucru bun a făcut
ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi
aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe Mine nu
Mă aveţi totdeauna“ (Marcu
14:6-7). Sfântul Apostol Pavel vorbind
despre faptul că trebuie să ne supunem stăpâniilor zice în Epistola către
Romani,
13:3: „Fă binele
şi vei avea laudă de la ea“ (de la dregătorie).
► Binefacerea şi credinţa însoţite de har, sunt mântuitoare (Matei
25:34-40). Aşa ne îndeamnă Iisus Hristos în
Predica de pe Munte: „Aşa
să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, aşa încât să vadă
faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din
Ceruri“
(Matei 5:16).
► Binefacerea este
în bună parte opera lui Dumnezeu, creştinul
neputându-o săvârşi fără harul Său, „pentru că a
Lui făptură suntem,
zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune (binefacere), pe
care Dumnezeu
le-a
gătit mai dinainte, ca să umblăm întru ele“ (Efeseni
2:10).
► Recunoştinţa este
acel sentiment sufletesc de mare bucurie
exprimat
plenar atât în intimitatea noastră lăuntrică, cât şi în acţiunile
exterioare,
prin manifestarea de mulţumire însoţită de respect faţă de
binefăcătorii noştri. Recunoştinţa arătată se cere să fie cel puţin tot atât
de însemnată, pe cât ne-a fost şi
binele şi favoarea de care ne-am făcut
părtaşi, încât măsura dragostei să nu
fie mai prejos decât aceea ce ne-a
fost dăruită.
► Recunoştinţa trebuie
să fie întru totul sinceră, să pornească din
inimă şi nu din vârful buzelor, să fie caracteristică simţirii noastre
lăuntrice, durabilă şi
statornică, arătându-ne în orice
împrejurare şi în tot
timpul cu toată solicitudinea, bunăvoinţa şi dragostea faţă de
binefăcătorii noştri.
► Recunoştinţa este
virtutea asemuită, de către firile simţitoare,
cu
o
floare preţioasă şi rară, răsărită şi înflorită în
prea puţine inimi. Căci
dacă ne vom cerceta fără părtinire, vom recunoaşte cu amărăciune că
uităm cu prea multă uşurinţă pe binefăcătorii noştri. O, nerecunoştinţă,
cât eşti de urâtă! Eşti aidoma unei păsări negre ce acoperă cu
aripile ei
inimile oamenilor.
► Recunoştinţa trebuie
îndreptată în primul rând către Bunul
Dumnezeu,
Care ne-a creat, ne întreţine viaţa, ne dăruieşte sănătate şi
toate cele de trebuinţă. El este cel dintâi şi
cel mai mare Binefăcător al
nostru. Dumnezeu ne
iubeşte veşnic, chiar dacă n-a aflat nimic vrednic
de iubire la noi şi nu avem nici un merit. El este gata totdeauna să ne
ierte, numai să vrem să ne întoarcem la El.
De ce Dumnezeu cere oamenilor recunoştinţă?
Dacă nu ştim de ce Dumnezeu cere
recunoştinţă de la oameni, să
vedem de ce părinţii cer recunoştinţă de la copiii lor. Ne
întrebăm: De ce
stăruie părinţii ca fii lor să se
plece cu recunoştinţă pentru orice lucru,
mic sau mare, pe care
îl primesc? Îi îmbogăţeşte cumva recunoştinţa
copiilor sau îi face
cumva mai puternici? Nu, nicidecum. Dar atunci nu-i
ciudat că, necâştigând nimic de pe urma
recunoştinţei filiale, părinţii îşi
îndeamnă mereu copiii la recunoştinţă? Şi nu numai părinţii evlavioşi fac
lucrul acesta, ci şi necredincioşii!
Nu, nu-i ciudat, ci este înălţător.
Iubirea îi învaţă pe părinţi să ceară copiilor recunoştinţa. Şi de ce? Pentru
că este spre binele copiilor. Pentru că vor
ca vlăstarele lor să fie
pomi de
soi, nu buruieni.
Oamenii recunoscători sunt preţuiţi şi bineprimiţi
oriunde. Iar cine
învaţă recunoştinţa, învaţă mila, şi omul milostiv trece
mai uşor prin lumea aceasta.
Să ne întrebăm acum de ce a cerut
Dumnezeu oamenilor
recunoştinţă. De ce a cerut lui
Noe, Moise, Avraam (Facerea 8:20-21;
12:7-8;
35:1 şi Levitic 3) şi celorlalţi strămoşi ai noştri să-I aducă jertfe
de mulţumire. De ce Mântuitorul a dat în fiecare zi lumii pildă de
mulţumire (Matei 11:25; 14:19; 26:26-27)? De ce la fel au făcut şi
Sfinţii Apostoli (Faptele Apostolilor 2:47; 27:35)? Sfântul
Apostol Pavel
cere credincioşilor să mulţumească pentru orice lucru
lui Dumnezeu
(Efeseni
5:20; Coloseni 3:17).
Dumnezeu
cere recunoştinţă de la oameni şi
oamenii îi aduc
mulţumire lui Dumnezeu din iubire. Mulţumirile nu-L fac pe
Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat, ci oamenii
sporesc în toate
acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui
Dumnezeu nici pace,
nici bucurie, ci lor îşi adaugă îmbelşugare.
„Cine este aproapele meu?“
Legiuitorul din Sfânta Evanghelie (Luca
10: 25) venind către
Domnul, ispitindu-L
i-a zis: „Învăţătorule, ce voi face să moştenesc
viaţa cea veşnică?“. Dar
Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei
înţelepţi în vicleşugul lor (1Corinteni 3:19), văzând
pe legiuitor că una
vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui,
nu i-a răspuns cuvintelor sale, ci i-a pus o
întrebare, zicând:
„În Lege ce este scris, cum
citeşti?“ (Luca10:26), încercând prin cuvintele
lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mântuitorul, care
întotdeauna vedea
vicleşugul celor ce I se
adresau (Luca
20:23), l-a întrebat pe legiuitorul
care Îl ispitea:
„Ce scrie în Legea lui Moise?“
Iar el a zis: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul
tău
din toată inima
ta, din tot
sufletul
tău, şi pe aproapele tău
ca pe tine
însuţi“ (Levitic 19:18;
Matei 22:37-40), iar
Mântuitorul i-a zis:
„Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu“.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este
Dumnezeu. Pentru ce dar,
Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare
cineva să se
mântuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu,
căci Domnul a zis: „Cela
ce
crede întru Mine, nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe
Mine şi iarăşi:
Cel ce mă vede pe
Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe
Mine“ (Ioan
12: 44-45) şi iarăşi: „Cela ce crede în Mine,
chiar de va
muri,
viu va fi“ (Ioan 11:25). Atunci pentru ce a zis
Domnul
legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată
pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare
şi călăuză spre
Hristos (Galateni
3:24), iar sfârşitul Legii este Hristos,
spre îndreptarea
tuturor celor ce cred
(Romani 10:4), şi aceia ce cred în învăţătura lui
Moise, aceia cred şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în
alt loc: „De aţi fi
crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie“ (Ioan
5: 46-47). A mai zis
Domnul legiuitorului
că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise,
pentru că tot cel ce iubeşte
pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din
El (1 Ioan 5: 1). Iar
legiuitorul vrând a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe
Iisus: „Cine
este aproapele meu?“ (Luca 10:29). Iată, altă întrebare
pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare
legiuitorul nu ştia cine este aproapele
lui? Acesta ca un
legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este
aproapele lui, dar
prin această întrebare vroia să audă ce zice Domnul,
fiindcă el socotea că numai cei din neamul
iudeilor sunt aproapele lor, iar
nu oricare om. Dar
Preabunul nostru Mântuitor i-a răspuns
cu pilda
omului căzut între tâlhari, zicând: „Un
om cobora din Ierusalim la
Ierihon,
şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au
rănit, au plecat lăsându-l
aproape mort“ (Luca 10: 30). Vedeţi, iubiţi
credincioşi, că Mântuitorul nu a zis
un iudeu, ci un om oarecare, ca prin
aceasta să-i arate legiuitorului că orice
om este aproapele nostru şi de îl
vom vedea în
primejdie se cuvine cu toată dragostea
a-l ajuta.
Ispitirea cea vicleană şi făţărnicia
Să vorbim
ceva despre aceste două patimi pentru care
Mântuitorul
nostru Iisus Hristos
de atâtea ori i-a mustrat pe cărturari,
pe farisei, pe
saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi. Omul făţarnic este nesincer,
prefăcut şi viclean, căci una gândeşte şi alta vorbeşte.
Cuvântul lui
este
da, iar lucrul său nu. Oamenii
făţarnici cinstesc pe Dumnezeu
numai cu buzele, după cum arată Sfânta Scriptură: „Poporul acesta se
apropie
de Mine numai cu gura şi cu
buzele Mă cinsteşte, iar cu inima
este
departe de Mine“ (Isaia 29:13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia,
arătând acelaşi lucru, zice: „Aproape
eşti Tu, Doamne, de gura lor,
dar
departe de inima lor“ (Ieremia 12:2).
Oamenii făţarnici sunt
cucernici numai la arătare (2 Timotei 3:5). Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a asemănat cu aluatul păcatul
făţărniciei, zicând către
ucenicii
Săi: „Păziţi-vă de aluatul
fariseilor, care este făţărnicia“
(Luca 12:1).
Dar de ce Mântuitorul
a asemănat cu aluatul pe făţarnici?
Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte (Matei
13:33), aşa şi făţărnicia unită cu
vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima,
mintea, vederea,
limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din
afară şi cea dinlăuntrul lui sunt tulburate de
aceasta. În această categorie
de făţarnici intră toţi ereticii, toţi
sectanţii, care prin făţărnicie
şi falsă
smerenie şi credinţă strâmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai
vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea
este bine ca toţi credincioşii să
fugă de aceşti şerpi veninoşi, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a
înşela pe cei nevinovaţi.
Aceştia sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie
(Matei
7:15-16), care vor să înşele şi să piardă oile cele cuvântătoare ale
lui Hristos. Pe ei îi
puteţi cunoaşte din aceste semne: „Cinstesc
pe
Dumnezeu
numai cu buzele“ (Isaia 29: 13; Ieremia 12:2); nu
fac cele
ce
zic (Matei 23: 3-4); oamenii făţarnici sunt cucernici numai la
arătare (2 Timotei 3:5); se
îngrijesc numai de evlavia cea din afară
(Matei
23:25). Oamenii făţarnici sunt
observatori numai ai lucrurilor
celor mici şi neînsemnate: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor
făţarnici! Că daţi zeciuială din
izmă, din mărar şi din chimen, dar
aţi lăsat părţile mai grele ale
Legii... Călăuze oarbe care strecuraţi
ţânţarul şi înghiţiţi cămila“ (Matei 23:23-24); învaţă minciuna: „Şi
dintre
voi înşivă se
vor ridica bărbaţi, grăind învăţături
răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei“
(Fapte 20:30); fac
lucruri
bune cu îngâmfare: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa
înaintea
ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe,
ca să fie slăviţi
de
oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor“ (Matei 6:2);
postesc şi se roagă cu îngâmfare: Nu
oricine Îmi zice: „Doamne,
Doamne,
va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu
Celui din ceruri“ (Matei 6: 2-12).
Iubiţi credincioşi,
Făţărnicia
numită şi „aluat al fariseilor“ (Luca 12:1) este meşteşug
al diavolului, el
fiind primul amăgitor al oamenilor. Şi precum el, atunci,
s-a prefăcut binevoitor şi
prieten al oamenilor, minţindu-i nu numai pe
ei, ci tot neamul
omenesc, tot aşa făţarnicul de astăzi -
zicând în loc de
da, nu şi în loc de nu, da - minte şi amăgeşte sate, oraşe, popoare.
Făţarnicul îşi apreciază comportarea ca fiind iscusinţă, meşteşug, dar în
nici un caz păcat. El nu ia în considerare că păcatul lui stinge fapta cea
bună, dragostea faţă de
Dumnezeu şi de oameni, cinstea, curăţia.
Sfântul
Apostol Iacob spune:
DA-ul vostru să fie
DA şi NU-ul
vostru să fie
NU,
ca să nu cădeţi sub
judecată“ (Iacob
5:12). Când una gândeşti şi
alta grăieşti, când una zici şi alta faci, te faci mincinos, înşelător, viclean,
într-un cuvânt: făţarnic.
Una din Fericirile
rostite de Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe
Munte
spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu“ (Matei
5:8). Înţelegem din aceasta că doar cei care au
numai gânduri bune şi cugete curate, au făgăduinţa că vor vedea faţa lui
Dumnezeu, pe care o văd numai Sfinţii şi îngerii. Aşadar, să fugim ca de
moarte de păcatul vicleniei şi al
făţărniciei şi ce avem în inimă aceea să
avem şi pe buze. Să nu cădem în osânda lui Iuda vânzătorul.
Să ne
creştem copiii în frică de
Dumnezeu, învăţându-i să nu spună minciuni,
să asculte, să iubească Sfânta Biserică Ortodoxă, rugăciunea, milostenia
şi
citirea cărţilor sfinte. Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu
Dumnezeu
şi cu
aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în
inima şi conştiinţa noastră. Dacă vrem să ne purtăm ca oameni înţelepţi,
se cuvine să fugim de „întunericul făţărniciei“, îmbrăcându-ne,
prin
dobândirea virtuţilor, cu lumina lui Hristos, care luminează tuturor.
Ştiind
că oamenii făţarnici nu sunt deloc fericiţi,
să sădim
în
inimile
noastre vieţile Sfinţilor Părinţi, ale Sfinţilor
mucenici pentru
roada
lor cea bună. Să învăţăm de
la ei credinţa, răbdarea, nădejdea
şi iubirea de vrăjmaşi, virtuţi cu care putem
birui ispitele acestui
veac
şi astfel să putem păşi în Împărăţia Cerurilor,
rugându-ne cu
osârdie:
O Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul iubirii
şi al vieţii, nu îngădui întunecatelor puteri dinlăuntru şi din afară să
ne despartă pe noi de Tine şi de al Tău Trup Sfânt, carele este Biserica
Ta, răscumpărată cu Sângele Tău!
Că noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.
Fericirea
Pentru creştini
fericirea este un dar de la Dumnezeu. Toţi
vrem să
fim fericiţi, toţi luptăm şi alergăm după fericire, dar nu toţi suntem
fericiţi, pentru că nu toţi ştim care este şi unde este adevărata
fericire.
Unii îşi închipuie că fericirea
stă în avere, bogăţii,
în putere şi bani, alţii
în ranguri mari, alţii în diferite plăceri.
Dar toţi greşesc, pentru că şi
bogaţii sunt nefericiţi ca
şi săracii, cei supuşi, ca şi oamenii de rând. Ba
se întâmplă că mai mulţi fericiţi sunt între săraci decât între bogaţii
pământului. Cu adevărat
sunt „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia
vor
vedea
pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).
„Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască
vicleşug“ (cu făţărnicie)
(Psalm 33:12).
„S-au
sfătuit să doboare cinstea mea,
alergat-au cu minciună; cu
gura
lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau“
(Psalm
61:4). Spune
Sfântul Clement Alexandrinul: „A te
pocăi cu
nefăţărnicie înseamnă a te
opri de la păcat şi a nu te mai uita în
urmă“.
Cuvânt de învăţătură
Un om care lucra pe o schelă la etajul unui bloc, a căzut de acolo şi
a murit. Singurul martor care a fost găsit a fost un copil. Poliţistul l-a
întrebat: - Puştiule,
nu ştii cum de a căzut omul acesta de pe schelă?
- L-a pedepsit Dumnezeu, nene, pentru că a vorbit urât - Păi ce a
zis? - A zis: ,,…mama ta de copil, nu mai zgâlţâi
schela!“. Aşa
suntem şi noi, creştinii de astăzi. Întindem curse unora şi apoi spunem că
i-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele lor, păcate provocate, de fapt, de
noi! Să nu uităm însă că ochiul lui Dumnezeu ştie şi vede tot şi va lăsa
cândva, poate, să cadă şi „schela“ vieţii noastre.
Despre făţărnicie
● „Făţarnicii ca şi
albinele au pe buze miere, iar în gură ac
cu
venin“
(Montaigne).
● „Trebuie să fii, nu să pari“
(Sfântul Nil Sinaitul).
● „Poartă chipul virtuţii,
dar nu cu făţărnicie
ca să înşeli pe cei ce
te văd, ci ca să le
aduci folos“ (Sfântul Nil Sinaitul).
● „Cu făţarnicii adeseori se întâmplă ca şi cu cârtiţele,
care se
socotesc
în afară de
primejdie în vizuinele lor, dar mai devreme sau
mai
târziu ies afară şi se
descopăr. Şi făţarnicii
oricât s-ar acoperi cu
masca
dreptăţii,
dar în cele din urmă se
descoperă sufletul
lor josnic“.
(Avva
Pimen).
● „Învaţă-ţi
limba să vorbească ceea ce ai pe inimă“ (Avva
Pimen).
● „Ispiteşte-te, vorbeşti
tu oare ceea ce ai în minte şi,
purtând pe
buze
miere, nu ţii
oare uneori în inimă otravă şi fiere?“ (Prot. P.
Socolov).
● „E grea situaţia când pe buze se află sfinţenie, iar în inimă
fărădelgea
şi răutatea“ (Avva Isaia).
● „Câte unul are în gură cuvântul vameşului,
dar gândul şi
inima
lui
sunt ale fariseului“ (Sfântul Grigorie Dialogul).
● „Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi
nimic
tainic,
care să nu
se cunoască şi să nu vină la
arătare“ (Luca
8: 17).
● „După cum viermele, care se zămisleşte înlăuntru
rodului,
distruge
tot interiorul rodului, lăsând
numai învelişul,
tot astfel şi
făţarnicul distruge toată esenţa virtuţii“ (Ignatie-Episcopul
Caucazului).
Să nu fii cu două limbi,
adică aşezat în cuvintele şi altfel în
conştiinţă. Căci unul ca acesta, potrivit Sfintei Scripturi cade sub
blestem: „Pe
bârfitor şi pe
cel cu două limbi
blestemaţi-i,
că pe mulţi
care
aveau pace i-au pierdut“ (Înţelepciunea lui Sirah 28: 14).
Să nu fie una pe buzele noastre şi
alta inimă. Dumnezeu nu se lasă
batjocorit
(Galateni 6:7); căci El vede deopotrivă şi
cele ascunse şi cele
vădite (Avva Isaia).
Oamenii făţarnici nu sunt deloc fericiţi.
Cu adevărat sunt „fericiţi
cei
curaţi cu
inima, că aceia
vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).
„Fii
oamenilor, dinţii
lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie
ascuţită“ (Psalm56:6). Cu
numele dinţilor şi al limbii arată Proorocul
David cuvintele vrăjmaşilor, care cu clevetirile,
prihănirile şi vicleniile
lor, rănesc şi omoară (sufleteşte) pe
aceia asupra cărora se zic acele
vorbe.
Avertizare împotriva făţărniciei
În timp ce ucenicii vesteau adevărurile Evangheliei în Ierusalim,
Dumnezeu adeverea
prin minuni cuvântul lor şi o mare mulţime a crezut.
Mulţi dintre aceşti primi credincioşi erau despărţiţi de familie şi de
prieteni din pricina
bigotismului zelos al iudeilor şi
era nevoie ca ei să fie
ajutaţi cu hrană şi adăpost.
Raportul biblic spune:
„Nu era nici unul dintre ei, care să ducă
lipsă“; şi, totodată, ne arată cum erau împlinite
aceste nevoi. Aceia
dintre credincioşi care aveau bani şi
averi le sacrificau bucuros pentru a
face faţă nevoilor urgente. Vânzându-şi
casele sau pământurile, ei
aduceau banii şi-i puneau la picioarele Sfinţilor
Apostoli şi „apoi se
împărţea fiecăruia după cum avea nevoie“.
Această dărnicie din partea credincioşilor era rezultatul revărsării
Duhului Sfânt. Cei
întorşi la Evanghelie erau „o inimă şi un suflet“. Un
interes comun îi stăpânea pe toţi şi anume: succesul misiunii ce le fusese
încredinţată; iar lăcomia nu avea loc în viaţa
lor. Iubirea pentru fraţii lor
şi
pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era
mai mare decât iubirea lor
de bani şi de averi. Faptele lor mărturiseau
că ei preţuiau sufletele
oamenilor ca având o
valoare mai mare decât bogăţiile
pământeşti.
Aşa va fi totdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe
viaţă. Cei ale căror inimi sunt pline cu
iubirea lui Hristos vor urma
exemplul Lui, care
pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Sa
noi să ne îmbogăţim. Bani, timp,
influenţă - toate darurile pe care ei le-au
primit din mâna lui
Dumnezeu le vor preţui numai ca mijloace de
înaintare a lucrării Evangheliei. Aşa
era în prima Biserică; şi când în
Biserica de azi se
vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii şi-au
dezlipit inima de
lucrurile pământeşti şi sunt gata să facă sacrificii pentru
ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o
puternică influenţă asupra ascultătorilor.
Într-un contrast
izbitor cu exemplul de bunăvoinţă manifestat de
credincioşi a fost comportarea lui Anania şi a
Safirei, a căror experienţă,
redată prin pana inspiraţiei,
a lăsat o pată neagră asupra istoriei primei
Biserici. Împreună cu alţii, aceşti pretinşi ucenici se împărtăşiseră de
privilegiile auzirii
Evangheliei propovăduite de Apostoli. Ei au
fost de
faţă împreună cu alţi credincioşi când, după ce Apostolii s-au rugat, „s-a
cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul
Sfânt“ (Fapte
4:31). Asupra tuturor celor de faţă odihnea
o deplină
convingere şi, sub influenţa
Duhului lui Dumnezeu, Anania şi
Safira au
făcut un vot să dea Domnului venitul
din vânzarea unei moşioare. După
aceea însă, Anania şi Safira au mâhnit pe Duhul
Sfânt lăsându-se
stăpâniţi de simţăminte de lăcomie. Ei au început să regrete făgăduinţa
făcută şi, în curând, au
pierdut plăcuta influenţă a binecuvântării care le
încălzise inimile cu dorinţa de
a face lucruri mari pentru cauza lui
Hristos. Ei au gândit
că s-au cam pripit şi că ar trebui să reconsidere
hotărârea lor. Ei au discutat pe toate feţele această problemă şi au hotărât
să nu-şi mai împlinească votul. Totuşi, ei au văzut că aceia care se
despărţeau de averile lor pentru a
satisface nevoile fraţilor lor mai săraci
se bucurau de o mai
mare cinste între credincioşi; şi, fiindu-le ruşine
ca
nu cumva fraţii lor să afle că inimile lor egoiste se împotriveau
făgăduinţei făcute în mod solemn în faţa lui Dumnezeu, ei, în mod
conştient, au hotărât
să vândă moşioara şi să spună că au pus în fondul de
obşte tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze
pentru ei o mare
parte din bani. În felul acesta, aveau să se
asigure de
cele necesare vieţii din fondurile de obşte şi, în acelaşi timp, să câştige şi
stima fraţilor.
Însă Dumnezeu urăşte făţărnicia şi falsitatea. Anania şi Safira s-au
folosit de hoţie în purtarea lor cu Dumnezeu; ei au minţit pe Duhul Sfânt,
şi
pentru păcatul lor au primit o osândă imediată şi groaznică. Când
Anania a venit cu
darul său, Sfântul Petru a zis: „Anania, pentru ce ţi-a
umplut Satana inima ca să minţi pe
Duhul Sfânt, şi să ascunzi
o
parte din preţul moşioarei? Dacă
n-o vindeai, nu rămânea ea a ta?
Şi, după
ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum sa
putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci
pe Dumnezeu“. „Anania, când a auzit cuvintele
acestea, a căzut jos şi
şi-a dat sufletul. O mare frică a
apucat pe toţi cei ce ascultau aceste
lucruri“. „Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta ?“ a
întrebat Sfântul
Petru. Nici o influenţă nu venise asupra lui Anania ca să-l
silească să-şi
sacrifice moşioara pentru binele obştesc.
El acţionase din proprie
iniţiativă. Dar, încercând să înşele pe ucenici, el minţise pe Cel
Atotputernic. Cam după trei ceasuri, a intrat şi
nevastă-sa, fără să ştie ce
se întâmplase.
Sfântul Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atât aţi vândut
moşioara?“ „Da“, a răspuns ea, „cu atât“. Atunci
Sfântul Petru i-a zis:
„Cum
de v-aţi înţeles
între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată
picioarele
celor ce au îngropat pe bărbatul
tău sunt la uşă şi te vor
lua
şi pe tine“. Ea a
căzut îndată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul.
Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară şi au îngropat-o
lângă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată adunarea
şi pe toţi cei ce
au auzit aceste
lucruri.
Înţelepciunea infinită a văzut că această manifestare însemnată a
mâniei lui Dumnezeu
era necesară pentru a păzi tânăra Biserică ca să nu
ajungă să slăbească efectul principiilor
morale. Numărul membrilor ei
creştea foarte repede. Biserica ar fi fost în primejdie dacă, prin creşterea
rapidă a numărului celor convertiţi, ar fi fost adăugaţi Bisericii bărbaţi şi
femei care, în timp
ce mărturiseau că Îi slujesc lui
Dumnezeu, se
închinau lui Mamona.
Pedeapsa aceasta dă mărturie despre faptul că
oamenii nu-L pot înşela pe Dumnezeu, că El dă la iveală păcatul ascuns
al inimii şi că nu Se lasă batjocorit. Ea urmărea
să avertizeze Biserica,
să-i conducă pe credincioşi astfel, încât să se
ferească de înşelăciune şi
făţărnicie şi să ia seama să nu-L jefuiască pe Dumnezeu.
Nu numai primei
Biserici, ci şi tuturor generaţiilor viitoare i-a fost
dat acest exemplu, ca
un semnal de primejdie al urii pe care Dumnezeu o
are faţă de tot ce este lăcomie,
înşelătorie şi făţărnicie. Lăcomia a fost
aceea pe care Anania şi Safira au nutrit-o mai întâi. Dorinţa de a reţine
pentru ei o parte din
ceea ce au făgăduit Domnului i-a dus la înşelătorie
şi făţărnicie.
Dumnezeu a rânduit ca
vestirea Sfintei Evangheliei să depindă de
strădaniile şi darurile poporului Său. Darurile de bunăvoie,
ca şi
zeciuielile, alcătuiau veniturile lucrării
Domnului. Din mijloacele
încredinţate omului, Dumnezeu pretindea o anumite parte - zeciuiala. El
lasă tuturor libertatea alegerii, să dea
sau să nu dea mai mult decât
aceasta. Dar, când
inima este mişcată de influenţa Duhului Sfânt şi este
făcut un vot de a da o anumită sumă, cel care a făcut
votul nu mai are
nici un drept faţă de partea aceea pe care el a consacrat-o. Făgăduinţe de
felul acesta, făcute oamenilor, sunt privite ca o obligaţie; oare cele făcute
lui Dumnezeu nu sunt
mult mai obligatorii? Făgăduinţele făcute în forul
conştiinţei sunt oare mai puţin obligatorii decât învoielile scrise dintre
oameni?
Când lumina divină străluceşte în inimă cu o claritate şi o putere
neobişnuită, atunci egoismul obişnuit slăbeşte din strânsoarea sa şi se
vede o dispoziţie de a da pentru cauza lui Dumnezeu. Însă nimeni să nu
creadă că îşi vor putea împlini făgăduinţele făcute atunci, fără de nici o
împotrivire din
partea lui Satan. El nu vede cu plăcere
clădirea Împărăţiei
Mântuitorului pe pământ. El pune în minte gândul că votul
făcut este
prea mare, că acesta le-ar dăuna
în străduinţele lor de a strânge avere
sau
de a satisface dorinţele familiei lor.
Dumnezeu este Cel
care binecuvântează pe om cu diferite
bunuri şi
El face lucrul acesta
pentru ca ei să poată fi în stare, la rândul lor, să dea
mai departe pentru
înaintarea cauzei Sale. El trimite soarele şi
ploaia. El
face să crească vegetaţia. El dă sănătate şi capacitatea de a obţine
bunuri
materiale. Toate
binecuvântările noastre vin din mâna cea darnică a
Lui.
În schimb, El doreşte ca bărbaţii şi femeile să-şi dovedească recunoştinţa
prin a da înapoi lui
Dumnezeu o parte în zecimi şi
daruri - în daruri de
mulţumire, daruri de bunăvoie
şi daruri pentru păcat.
Dacă mijloacele ar
curge în tezaur,
potrivit cu acest plan dumnezeieşte
stabilit - o zecime
din orice venit, cum şi daruri de bunăvoie
- va fi un belşug de mijloace
pentru înaintarea
lucrării Domnului.
Însă inimile oamenilor se împietresc prin egoism şi, asemenea lui
Anania şi Safira, ei sunt ispitiţi să reţină o parte din preţ,
pretinzând în
acelaşi timp că împlinesc cerinţele lui Dumnezeu. Mulţi
cheltuiesc banii
în chip risipitor
pentru satisfacţii egoiste. Bărbaţi şi femei ţin seama de
plăcerile lor şi-şi satisfac gusturile, în timp ce lui Dumnezeu Îi aduc,
aproape de silă, un dar împuţinat.
Ei uită că, într-o zi, Dumnezeu va
cere
o strictă socoteală despre felul în care
au fost folosite bunurile Sale şi că
El nu va mai accepta
puţinul pe care ei îl aduc în visterie, cum n-a primit
nici darul lui Anania
şi Safira.
Prin pedepsirea aspră a acestor oameni care au jurat fals, Dumnezeu
doreşte, de asemenea, să învăţăm cât de profund urăşte şi dispreţuieşte El
orice făţărnicie şi înşelătorie. Pretinzând că au dat tot, Anania şi
Safira au
minţit pe Duhul Sfânt şi,
ca urmare, au pierdut viaţa aceasta, cum şi viaţa
viitoare. Acelaşi Dumnezeu care i-a pedepsit osândeşte
astăzi orice
falsitate. Buzele
mincinoase sunt o urâciune înaintea Lui. El spune că în
cetatea sfântă „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în
spurcăciune şi în
minciună“ (Apocalipsa
21:27). Rostirea adevărului
să
nu fie condusă cu o mână slabă sau cu o cunoaştere
nesigură. Fie ca ea să
devină o parte a vieţii.
Jucându-te pripit şi uşuratic cu adevărul şi
ascunzând faptul că-ţi urmăreşti propriile planuri
egoiste, aceasta
înseamnă naufragiul credinţei.
„Staţi
gata dar, având mijlocul încins
cu
adevărul“ (Efeseni
6:14). Cel care rosteşte
neadevăruri îşi vinde
ieftin sufletul.
Falsitatea lui s-ar putea să-i
slujească în vreo împrejurare
critică; s-ar putea să-i
pară că, în felul acesta, poate să aibă succes în
afaceri, ceea ce nu
ar fi putut dobândi pe cale cinstită;
însă, în cele din
urmă, ajunge în situaţia
de a nu se mai putea încrede în nimeni. El însuşi
un mincinos, nu mai
are încredere în cuvântul altora.
În cazul lui Anania şi Safira, păcatul înşelătoriei faţă de Dumnezeu
a fost pedepsit
imediat. Acelaşi păcat a fost deseori repetat în istoria de
mai târziu a Sfintei
Biserici şi este săvârşit de mulţi în vremea noastră.
Dar, deşi înşelătoria poate că nu
este însoţită de o manifestare vădită a
dizgraţiei lui Dumnezeu, ea nu este mai puţin
odioasă în ochii Lui acum
decât a fost în
vremea Sfinţilor Apostoli. Avertizarea a
fost dată;
Dumnezeu Şi-a manifestat în mod clar ura Sa neîmpăcată faţă de acest
păcat; şi toţi aceia care se dedau la făţărnicie
şi lăcomie să fie siguri că
îşi nimicesc astfel sufletul.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M.,
Bucureşti, 1994; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 2005; 1000 de
întrebări şi răspunsuri despre viaţa
duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Catehism
ortodox, Editura Mitropolia
Banatului,
Timişoara, 2002; Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău,
1997
.jpg)
.jpg)
