*Ce nu văd ochii noștri la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie*
De am avea ochii sufletului deschiși, nici unul dintre noi nu ar mai îndrăzni să intre în biserică nepăsător, cu inima rece și mintea risipită.
Am păși tremurând.
Căci, în clipa în care începe Dumnezeiasca Liturghie, pământul încetează, pentru o vreme, să mai fie doar pământ. Timpul se despică asemenea unei catapetesme, iar prin această sfântă ruptură se revarsă veșnicia.
Biserica se umple de cer.
Noi vedem oameni.
Sfinții vedeau îngeri.
Noi auzim cântăreții.
Sfinții auzeau glasurile Heruvimilor.
Noi vedem un altar de piatră.
Sfinții vedeau Tronul Dumnezeului Celui Viu.
În jurul Sfintei Mese stau, în chip nevăzut, cetele îngerești: înger lângă înger, ceată lângă ceată, adânc de lumină peste adânc de lumină. Heruvimii, cei cu ochi mulți, privesc cu uimire taina iubirii dumnezeiești, iar Serafimii, arzând asemenea unor nori de foc, își acoperă fețele înaintea Celui Neapropiat.
Iar noi?
De multe ori privim ceasul.
În timp ce îngerii își îndreaptă privirea spre Sfântul Altar.
În clipa cea mare a prefacerii Darurilor, întreg cerul amuțește. Îngerii își pleacă aripile.
Sfinții îngenunchează. Întreaga zidire își ține răsuflarea.
Și un om...
Un om îmbrăcat în veșminte sfințite.
Un om cu neputințe, cu lacrimi, cu lupte și cu răni ascunse.
Se pleacă înaintea Sfintei Mese.
Este preotul.
Și atunci se petrece ceea ce nici îngerilor nu li s-a dat să săvârșească.
Prin mâinile sale de țărână lucrează Însuși Dumnezeu.
La rugăciunea lui smerită și la chemarea Duhului Sfânt, pâinea încetează să mai fie pâine, iar vinul încetează să mai fie vin.
Cerul coboară pe Sfântul Disc.
Veșnicia intră în Potir.
Hristos Se face prezent.
Nu simbolic.
Nu poetic.
Nu imaginar.
Ci cu adevărat.
Același Hristos Care a fost purtat în brațele Fecioarei Maria, Care a umblat pe apele mării, Care a fost răstignit pe Golgota și Care a înviat, biruind moartea, Se odihnește acum pe Sfântul Altar.
Și preotul...
O, ce taină înfricoșătoare!
Cu mâini de carne Îl ține pe Cel pe Care Heruvimii Îl slăvesc cu frică.
Ridică în palmele sale pe Cel pe Care stelele nu-L pot cuprinde.
Poartă pe brațele sale pe Cel Care poartă universul în palma Sa.
Și apoi, cu glas tremurat, Îl oferă lumii:
„Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”
În acea clipă, nu omul ne cheamă.
Hristos ne cheamă.
Nu ne apropiem de o simplă linguriță.
Ne apropiem de Foc.
De Focul Dumnezeirii.
De Jarul care a atins buzele lui Isaia.
De Pâinea care vindecă moartea.
De Sângele care spală veacuri de întuneric.
O, dacă am vedea ceea ce se petrece la Sfânta Liturghie, poate că am veni la biserică încă din zori, asemenea femeilor mironosițe care alergau spre mormânt.
Poate că am plânge pentru fiecare Liturghie pierdută.
Poate că am săruta pragul bisericii înainte de a intra.
Pentru că Sfânta Liturghie nu este o slujbă între altele.
Ea este răsuflarea Bisericii.
Este Cina cea de Taină care nu se sfârșește niciodată.
Este Golgota scăldată în lumina Învierii.
Este cerul coborât pe pământ.
Este iubirea lui Dumnezeu făcută hrană pentru oameni.
Și ce durere că atât de mulți pleacă de la sf. Liturghie așa cum au venit: fără uimire, fără lacrimi, fără să fi înțeles că, pentru două ceasuri, au stat la poarta veșniciei.
Iar veșnicia le-a trecut pe lângă inimă
(monahia Ierusalima)
.jpg)
