DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
ASCULTAREA DE PREOTUL DUHOVNIC
Preot Ioan
Moto: „NU
CUNOSC SUFLET MAI
VICLEAN CA
ACELA CARE VORBEŞTE UN
PREOT DE RĂU“
(Sfântul Ioan
Gură de Aur) .
OMUL este
„coroana creaţiei“: („Micşoratu-l-ai pe dânsul cu
puţin faţă de îngeri...“ Psalm 8:5). El este o mulţime în
mii, în milioane, în miliarde de fiinţe asemănătoare şi totuşi deosebite,
fiecare având chipul şi sufletul său cu însuşiri unice. Omul nu este numai cel
material şi văzut, ci şi cel lăuntric, mai ales lăuntric, cel tainic, cel care
nu se descoperă nimănui, cel pe care-l cunoaşte bine numai Dumnezeu. Mai ales
acesta este omul. Acolo este taina
omului, în acel necunoscut. Aceasta face din om o lume de contraste, de
contradicţii, un complex de însuşiri şi tendinţe, un microcosmos în
macrocosmos. Nu există mai multe taine în lumea ce ne înconjoară decât în lumea
omului, în sufletul lui, în fiinţa lui interioară şi nemărturisită, în ceea ce
au depus acolo generaţii de înaintaşi buni şi răi, mediul, educaţia, credinţa
sau necredinţa lui, oamenii şi împrejurările din afară.
Cu acest material
dificil, variabil, inegal, greu de cunoscut şi de mânuit lucrează preotul. Cu
omul se ocupă într-un fel, o anumită perioadă de timp, pedagogul, medicul, ofiţerul,
judecătorul, funcţionarul de stat, dar cu toţi oamenii, în tot timpul şi în tot
felul se ocupă numai preotul. Pe toţi ceilalţi, omul îi interesează în parte, în
anumite momente şi scopuri ale vieţii; pe preot îl interesează în toate
momentele vieţii lui şi în toate laturile fiinţei lui, în ceea ce are omul
cunoscut şi mai ales necunoscut. Din fericire, lucrul preotului este uşurat în această
latură grea a misiunii sale spirituale prin lumina proiectată de sus asupra
sufletului omenesc. Necunoscutul care este omul a fost descoperit de Iisus
Hristos. Omul nu putea fi descoperit şi cunoscut decât de sus. Văzut de jos, el
este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă,
un sclav, un prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se
usucă, floare ce se veştejeşte. Privit de sus, omul apare în realitatea sa
spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.
CE ESTE
PREOTUL ?
Preotul este un mijlocitor între om şi Dumnezeu prin
Sfintele Taine şi Ierurgiile pe care le săvârşeşte. Preoţia creştină
este de origine divină, căci începutul şi puterea ei slujitoare vin, prin Sfinţii
Apostoli, de la Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al preoţiei
creştine, iar existenţa ei se poate constata neîntreruptă de la întemeierea
Bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până astăzi. Din preoţia lui
Hristos ia naştere preoţia divină a Apostolilor, pe care El, Arhiereul ceresc,
le-a transmis-o direct şi personal după Înviere, zicând: „Luaţi Duh Sfânt;
Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20: 21-23).
„Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte
preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ. Dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă (îşi săvârşeşte slujirea sa), ar deveni un mare nevoitor (ascet), ca să nu întristeze cu nimic Duhul Sfânt care viază în el“ (Sfântul Siluan Athonitul, „Între
iadul deznădejdii şi iadul smereniei“).
CE ESTE PREOTUL ( PĂRINTELE)
DUHOVNIC ?
Preotul duhovnic este
acel preot la care ne spovedim (ne mărturisim
păcatele). Iată ce ne spune Cuviosul
Paisie Aghioritul despre spovedanie:
„Într-o zi săpam în grădină, să plantez nişte răsaduri
de roşii. În acel timp a venit cineva la mine
şi m-a întrebat: „Ce faceţi Părinte?“. „Ce să fac?“ îi spun. „Îmi
spovedesc grădina“. „Bine Părinte, dar şi grădina
are nevoie de spovedanie?“. „Desigur că are.
Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot
pietrele, pirul, spinii, buruienile..., face legume alese, iar dacă nu fac
acest lucru, roşiile sunt palide şi slabe“.
Duhovnicul este cel
care ne dă binecuvântarea de Împărtăşanie, la care alergăm pentru un sfat părintesc
în orice moment greu al vieţii, este o „călăuză spirituală“ în drumul nostru către
Iisus Hristos, este cel fără de care nu ne putem mântui. Sfântul Siluan
Athonitul spune: „Fiecare duhovnic are putere
dumnezeiască din
moment ce poartă epitrahil“.
Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Când eşti unit cu duhovnicul
te inundă harul. Dumnezeu te mântuieşte prin rugăciunile duhovnicului. Sfântul
Siluan Athonitul îi îndemna pe oameni spunându-le:
«Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că
duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să
avem evlavie faţă de el. Să mă credeţi fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să
moară de faţă cu duhovnicul său şi cel ce moare i-ar spune: „Părinte Sfinţite, dă-mi binecuvântare să-L
văd pe Domnul în Împărăţia Cerurilor“, iar duhovnicul i-ar spune: „Du-te fiule, şi vezi pe Domnul!“, va fi după binecuvântarea duhovnicului».
Pe cât de unit eşti cu
duhovnicul, pe atâta de mult har primeşti, asemenea fierului care dacă este băgat
în foc, se face şi el foc, şi pe cât îl îndepărtezi de foc, cu atât se răceşte.
Fără părinte duhovnic ne rătăcim (spiritual).
Unii au rătăcit din neştiinţă, alţii din încrederea prea mare în propriile
puteri de a înţelege cele spre Dumnezeu, câţiva din râvna de a înţelege pe
Dumnezeu fără Dumnezeu, iar o parte au rătăcit din trufia minţii lor.
Duhovnicia are două
aspecte: cel sacramental-liturgic (oficiază
Sfintele Taine) şi cel pedagogic pastoral (face din credincioşii săi, fii adoptivi). În zilele noastre se
vorbeşte frecvent de doctor de familie, de avocat de familie şi foarte rar sau
aproape niciodată, de preot de familie. Este nevoie şi de ceilalţi doi, dar cel
mai important este PREOTUL DE FAMILIE.
De avocat este nevoie doar în cazul unui
proces la tribunal, de doctor, doar în cazul în care ne îmbolnăvim, dar de
preot nu ne putem lipsi pe tot parcursul vieţii, de la leagăn până la mormânt, fiindcă fără Sfintele Taine pe care numai el
le poate săvârşi (Botez, Mirungere, Spovedanie,
Împărtăşanie, Cununie, Maslu), nu ne putem mântui. Duhovnicul mai este
numit şi „arbitrul disciplinei“.
Părinte
CUVÂNTUL PĂRINTE are o evoluţie
interesantă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, exprimând
raportul dintre învăţător şi ucenic. Învăţătorul
este „părintele“ şi ucenicul este „fiul“. În primele secole calificativul de părinte
s-a folosit mai ales pentru episcop. A trecut asupra scriitorilor bisericeşti şi
apoi asupra preoţilor şi diaconilor. PĂRINTE
DUHOVNICESC înseamnă că preotul este înzestrat cu Duhul Sfânt, însufleţit de
Duhul Sfânt, ale cărui virtuţi sunt numite duhovniceşti fiindcă sunt
„roade
ale Duhului Sfânt“ (Galateni
5:22), iar viaţa
credinciosului care primeşte o educaţie duhovnicească, are un sens ziditor,
duhovnicesc, centrul fiinţei lui fiind luminat de viaţa în Hristos.
Ascultarea de preotul duhovnic
ASCULTAREA DE DUHOVNIC este esenţială pentru dobândirea
Duhului Sfânt. Ascultarea este
opusul anarhiei, acea anarhie care l-a dus pe Lucifer la răzvrătire, la dezordine,
la indisciplină. Când nu facem ascultare la părintele duhovnic, domnul anarhiei
(diavolul) găseşte uşa sufletului
deschisă. Ieşind din ascultare, ieşim implicit din comuniunea cu părintele
duhovnic şi în acelaşi timp de sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Trebuie să stăm în „căruţa ascultării !“ Nu se poate fără ascultare, fără sfat, nu se poate să nu asculţi de nimeni. Chiar şi
Dumnezeu Cel în Treime slăvit s-a sfătuit: „Să facem om...“ (Facerea 1:26). Avem ca model de ascultare absolută pe Domnul Nostru Iisus
Hristos care conform voii lui Dumnezeu - Tatăl, s-a pogorât din ceruri, s-a întrupat,
a pătimit, a murit şi a înviat pentru a împăca cerul cu pământul, pe Dumnezeu
cu neamul omenesc. Sfântul Apostol Pavel a ascultat de Anania,
şi prin el i s-a spus şi i s-a rânduit cele ce avea de făcut (Fapte Apostolilor 9), deşi putea să-i
spună Mântuitorul în mod direct. Cele spuse până acum sunt confirmate şi de
cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul:
„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică,
scară cerească, suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii,
suire şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă,
pe toate le face şi le zideşte, iar sufletul, în chip nevăzut şi neştiut, cu
mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre
Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină“.
Citind în Pateric
observăm că atunci când era vorba de ascultarea călugărilor, aceasta lua la
unii părinţi forme aparent absurde. Dar prin absurditatea poruncilor se urmărea
tocmai deprinderea cu disciplina. Când părinţii din Sfintele Mănăstiri porunceau novicilor (începători în viaţa călugărească) să sădească plante, morcovi,
varză, de pildă, cu rădăcina în sus, ei testau nu raţiunea, ci disciplina. Vrând
să ne îmbogăţim sufleteşte să cercetăm şi cuvintele părintelui Efrem
Katounakiotul care este astăzi unul din cei mai apreciaţi duhovnici aghioriţi. În
vârstă de aproape 80 de ani, a fost unul dintre cei 7 ucenici de chilie ai cunoscutului
părinte Gheron Iosif Isihastul. Dacă ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif au
preluat, fiecare, conducerea unei mănăstiri
aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras în pustia
Katounakiei unde vieţuieşte cu trei ucenici. Redăm mai jos, în traducere, câteva
dintre sfaturile sale:
Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe
toate. Ascultarea va
aduce harul, iar cea mai mică
neascultare îl va alunga. Duhovnicul este, oarecum, în locul lui
Dumnezeu.
Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic
ca pe „chipul lui Dumnezeu“. Toate patimile, puţin câte puţin,
se vindecă prin ascultare. Nu mântuieşte nici preoţia, nici postul, nici
asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea
face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuieşte rugăciunea,
ci ascultarea de duhovnic ne mântuieşte.
Un demonizat a intrat în ascultare la doi bătrâni şi
prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el însuşi cum vedea demonul înaintea
lui şi când zicea o dată rugăciunea lui Iisus,
demonul se tulbura. Când zicea rugăciunea
a doua oară, demonul începea să tremure. A treia oară când zicea rugăciunea,
demonul dispărea.
Faci ascultare? Ai
harul lui Dumnezeu, eşti pentru rai. Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi,
nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe
care îl avem datorită ascultării de duhovnic. Cel care face ascultare nu se
teme - oarecum - de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post,
asceză, etc. - nu mântuiesc. Numai ascultarea mântuieşte. Cel care face
ascultare se aseamănă cu Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte şi încă
moarte pe Cruce. Duhovnicul poate să cadă. Cel care face ascultare nu cade
niciodată. Duhovnicul va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru dânsul, dar
cel care face ascultare nu.
Prin duhovnic vorbeşte
Hristos. Se poate oare să cadă cineva câtă vreme se aseamănă în ascultare cu
Hristos? Chiar dacă porunca
duhovnicului e rătăcită, Dumnezeu, pentru ascultare, o va întoarce în folos
sufletesc. Pe duhovnicul tău, aşadar,
să-l vezi ca pe Hristos. Să nu-l întristezi. L-ai întristat pe duhovnic, L-ai întristat
pe Dumnezeu.
Ştii ce canon se primeşte
dacă-l forţezi, dacă-l obligi pe duhovnic să facă ceva? E cu adevărat înfricoşător.
Cel ce face ascultare e ca o hârtie albă. Nu are nimic scris pe ea care să fie
luat de diavol. Cât valorează duhovnicul cu frică de Dumnezeu, nu valorează întreaga
lume, nu valorează tot Sfântul
Munte Athos. Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu
şi la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a făcut desăvârşită
ascultare la Tatăl Ceresc te primeşte, te aude, te face asemănător Lui. De
aceea, cel ce face ascultare va avea o dublă cunună în viaţa veşnică. Dacă te trimite duhovnicul undeva şi te duci, eşti în ascultare. Îl
odihneşti pe duhovnic? Îl odihneşti pe Dumnezeu.
Demonizatul care
a făcut desăvârşită ascultare la cei doi bătrâni şi care s-a tămăduit prin
ascultarea sa, mi-a spus cum îi şopteau demonii: «Pleacă de la bătrânii la care
eşti şi coboară pe ţărm, pe stânci. Bătrânii aceştia mănâncă, dorm, se roagă
prea puţin. Ca să ieşim din tine trebuie multă rugăciune şi post». Şi desigur
ziceau adevărul, însă era o cursă a diavolilor pentru a-l scoate de sub ascultare.
Mai târziu, siliţi de puterea lui Dumnezeu, diavolii au mărturisit: «Dacă reuşeam
să te scoatem de la bătrâni şi să te facem să cobori pe stânci, spre ţărm,
te-am fi aruncat încet-încet în deznădejde şi te-am fi făcut să sari în mare,
adică să te sinucizi». Prin ascultarea lui a învins demonii şi s-a vindecat. Numai diavolul ştie
ce e duhovnicul, ce înseamnă duhovnicul, ce înseamnă ascultarea de duhovnic!
Făcându-mi eu odată
voia şi plantând pomi, toţi s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvântarea
părintelui meu duhovnic s-au prins.
Nu trebuie să tolerezi să-l judece cineva pe duhovnicul tău. Să te opui, să te împotriveşti când auzi că se spune
ceva împotriva duhovnicului tău. Aşa e corect şi aşa trebuie să faci.
O întâmplare asemănătoare cu cea în care acel călugăr
a zis: „am duhovnic“ şi prin aceasta au dispărut dracii i s-a întâmplat şi
tatălui părintelui Amfilohie.
Părinte Amfilohie şi-a adus
tatăl la Sfântul Munte, l-a făcut călugăr şi-l îngrijea. Ca să vezi, copilul şi-a
făcut tatăl călugăr!... Când tatăl lui trăgea să moară, părintele Amfilohie a
intrat în camera muribundului şi văzându-l foarte tulburat îl întreabă: «- De ce eşti, tată, atâta de tulburat?» «- Au venit diavolii înspăimântându-mă, că-mi vor lua
sufletul ». Iar părintele Amfilohie i-a spus: -
Nu-ţi fie frică pentru că nu-ţi pot face nimic, pentru că eşti sub ascultare.
Dacă mai vin la tine să le zici: «Ce aveţi cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultător». Au venit din nou demonii în ziua următoare cu
mult zgomot, cu săbii, cu topoare, speriindu-l că-l vor lua. Imediat ce le-a
spus că are duhovnic, demonii s-au făcut nevăzuţi.
Numai
diavolul ştie ce putere are duhovnicul, ce putere are cuvântul duhovnicului. A zis
duhovnicul? Du-te! Să te duci fără să te temi de ceva! Ai făcut ascultare,
mergi în Rai,
nu ai făcut,
mergi în Iad. Chiar dacă te-ai împărtăşi
de zece ori pe zi, ai face rugăciunea minţii neîncetat, privegheri sau posturi,
toate acestea nu valorează nimic fără ascultare. Adam a făcut neascultare şi a
căzut din har!
ASCULTAREA DE DUHOVNIC = VIAŢĂ (sufletească).
NEASCULTAREA DE DUHOVNIC = MOARTE (sufletească)
Ai
făcut ascultare, ai făcut totul. Eu nu spun că celelalte nu ne folosesc, însă
sunt pe planul doi.
Nu-i acelaşi lucru să judeci un străin, cu a-l
judeca pe duhovnicul tău. Vai ţie! Este ca şi cum L-ai fi judecat pe Însuşi
Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit şi singurul om de care m-am temut a
fost părintele Iosif. Duhovnicul poate să-ţi spună un cuvânt mândru sau
sucit. Tu fă-ţi ascultarea ta, fă ascultare desăvârşită.
Gura duhovnicului ce zice? Să fii
binecuvântat... fă ascultarea care ţi-a
poruncit-o şi vei fi binecuvântat de Dumnezeu!
Construieşte pe
smerenie! Dacă a zis duhovnicul: Fii binecuvântat! De nimic să nu te îngrijeşti
de vreme ce faci ascultare. Te vei mântui, o să mergi în Rai.
Un diacon i-a
zis duhovnicului: «Părinte vreau să merg să fac baie în mare pentru sănătate». «Nu te du
copile pentru cutare sau cutare motiv». «Ba mă duc să fac baie». Şi se duse...
Făcu baie şi în timp ce se scălda un rechin l-a omorât. Mai târziu i-a scos
marea trupul sfâşiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui? DESIGUR, LA OSÂNDĂ, PENTRU CĂ A MURIT ÎN NEASCULTARE.
Ascultarea aduce lumină în suflet, lacrimi şi rugăciune. Dacă n-ai ascultare,
chiar dacă le ai pe acestea, le vei pierde. Cât de mult îl cinsteşti şi îl iubeşti
pe duhovnic, atât de mult primeşti.
Harul ascultării îl înconjoară
pe cel ascultător ca o flacără şi de aceea nu-l poate prinde diavolul. Dacă
lipseşte această flacără, diavolul ne va tulbura. Teologia este rezultatul rugăciunii
iar rugăciunea este rezultatul ascultării. Când faci ascultare, o să găseşti şi
rugăciune, şi teologie. Când însă nu faci ascultare nu găseşti nimic. Primul
lucru, sau mai bine spus rădăcina, este ascultarea. Ai făcut ascultare? O să găseşti
rugăciunea. Se poate să o găseşti acum sau o găseşti mâine, dar o vei găsi
sigur.
Întrebare:
Şi dacă duhovnicul dă o poruncă greşită? Răspuns: Niciodată nu ajungi tu rău, pentru că la mijloc este ascultarea.
Cu cât ai în suflet
mai mult devotament, mai multă abnegaţie, iubire şi credinţă, cu atât nu ai împotriviri
lăuntrice. Când însă ai ceva cu duhovnicul tău, să ştii că nu eşti una cu el, că
nu-l iubeşti şi n-ai credinţă în el. Cu cât ai mai multă credinţă în sfaturile
duhovnicului, cu atât ai mai puţină grijă.
Să fii devotat
duhovnicului. Când te uneşti cu duhovnicul tău, e zelul cel mai bun. Când vezi
faţa duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Când vezi greşeli la
duhovnic, e vai de tine! Puterea
ascultării se vede şi din următoarea
întâmplare:
Era într-o marţi, spre seară
şi mi-au venit nişte gânduri contra duhovnicului meu, părintele Iosif, pentru că
ne-a pus să semnăm o scrisoare. Avea şi dreptate, după cum s-a dovedit
ulterior. Sâmbătă merg la slujbă cu părintele. Cum mă vede îmi zice: «Părinte,
ai ceva contra mea, ceva te separă de mine, ai ceva înlăuntru. Nu te despărţi
de duhovnic, nu te rupe de mine!» Eu uitasem că l-am judecat, uitasem gândurile.
«Părinte, zic, nu-mi amintesc să am un gând care să mă separe de sfinţia ta». «Şi
totuşi ai ceva care te separă de mine. Cum te-am văzut, am ştiut. A ştiut
sufletul meu că ai ceva gânduri care te separă de mine». «Părinte, nu-mi
amintesc nimic!». «Să încerci să-ţi aminteşti!». După ce am terminat Sfânta
Liturghie am plecat. Mergând spre chilia mea, şi urmărind ce gânduri am avut în aceste zile, mi-am amintit de
judecata pe care i-am făcut-o în legătură cu scrisoarea. M-am întors la părintele
duhovnic şi i-am cerut iertare cu lacrimi. Rugăciunea izvorăşte din ascultare, nu ascultarea
din rugăciune.
Fă ascultare acum şi în continuare va veni
harul:
«Cel ce face
ascultare va ieşi bine numai şi numai pentru ascultare! NU ARE
IMPORTANŢĂ CINE ESTE DUHOVNICUL. Ce i-a folosit lui Iuda că L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam că l-a avut „stareţ“ pe Dumnezeu şi că era în Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, căci a făcut
neascultare. Cu nimic nu l-a împiedicat de la sfinţenie pe marele Agachie
faptul că duhovnicul său era poruncitor şi
aprig la mânie? Cu nimic!»
Părintele Iosif
spunea: „Nici preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie,
nici rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc fără
ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavol! Căci împlinind
cineva voia altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai lepădarea de sufletul său,
ci şi răstignirea faţă de toată lumea.
Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se
smereşte până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul
lui Dumnezeu (Ioan 6:28), asemănându-se
Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la
moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni
2:4-11).
Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Să faci ce spune duhovnicul fără să
analizezi, fără să cercetezi şi fără să murmuri.
Într-o zi am asistat la o discuţie foarte interesantă,
între doi consăteni pe tema preotului duhovnic. Unul dintre ei, foarte
credincios, care avea părinte duhovnic, l-a
întrebat pe vecinul său: „Măi nea Marine, te-aş întreba şi eu ceva numai
să nu te superi pe mine. În postul Crăciunului care tocmai a trecut, te-ai
spovedit şi te-ai împărtăşit şi dumneata după rânduiala Sfintei Biserici?“ Iar
el a zis: „Nu m-am spovedit niciodată în viaţa mea şi nici nu vreau să mă
spovedesc, pentru că preotul nostru este un păcătos“. Nea Marine, să ştii că
lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând aş vrea să-ţi spun că pentru
dumneata Crăciunul nu a fost Crăciun, ci doar grijă pentru pântece, adică ai mâncat
o fripturică de porc, puţin şorici, sărmăluţe cu smântână, o ţuică fiartă, un
pahar cu vin... dar atât. Fecioara Maria născându-L pe Hristos, L-a născut în
acelaşi timp şi în sufletele noastre. Numai că El fiind Preasfânt şi Preacurat,
nu vine într-un suflet nespovedit (murdar
de păcate) şi neîmpărtăşit. Şi apoi o fi preotul păcătos, că prea spui cu
foc, dar eu am citit în Biblie acolo unde scrie: „Toţi greşim în multe
chipuri“ (Iacov 3:2). Cuvântul acesta „Toţi“, se
referă şi la credincioşi şi la preoţi. Cât despre păcatele preotului n-ar
trebui să vorbim, pentru că Cel care i-a dat preoţia Acela îl va şi judeca, nu
noi. Aş vrea să te întreb ceva:„Dacă îţi trebuie o adeverinţă de la primărie şi
primarul este un desfrânat, chiar îl găseşti mort de beat, înjurând şi drăcuind,
dacă-ţi pune ştampila şi semnează este valabilă acea adeverinţă?“ Cum să nu fie
valabilă, ce are una cu alta? Vezi nea Marine, tot aşa-i şi cu preotul: Nu
contează vrednicia sau nevrednicia lui, pentru că păcatele nu ţi le iartă preotul, ci HRISTOS PRIN PREOT ÎN DUHUL SFÂNT! Preotul este cel care
săvârşeşte Sfintele Taine şi, câtă vreme nu se leapădă de ortodoxie, oricât de păcătos ar fi nu pierde harul. Deci
pe părintele meu duhovnic te rog să nu-l mai judeci, căci are cine. Ca la armată,
dacă a greşit ceva va da socoteală în faţa celui mai mare, iar cel mai mare
este Însuşi Iisus Hristos. Şi mai ştiu
un cuvânt de învăţătură de la Sfântul Nectarie: „La orice preot vino smerit şi
vei primi însutit, dar dacă vii cu mândrie să-l judeci pe preot, nu vei primi nimic de la
Dumnezeu“. Sfântul apostol Petru îi îndemna pe creştini aşa: „...fiilor duhovniceşti , supuneţi-vă preoţilor“ (1 Petru 5:5), iar când au venit la
Iisus Hristos cei 10 leproşi şi L-au
rugat să aibă milă de ei, El le-a spus:
„DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR“ (Luca 17 : 14).
La ce foloseşte ascultarea???
Cu
toţii când ne gândim la ascultare, ne gândim mai întâi la procesul simplu de „a
face ceea ce ni se spune“. Probabil aceasta este cea mai simplă
definiţie a ascultării. Este greu să ne imaginăm întreaga responsabilitate a
creşterii copiilor fără a ne gândi imediat la ascultare. Această idee universală
a ascultării este un lucru pe care îl asociem şi procesului educaţional. Există
şi o latură negativă a ascultării. Ca exemplu avem înaintea noastră mărturia
unei societăţi care în numele ascultării, a justificat genocidul şi violenţa de
proporţii incredibile: Germania nazistă. Aşa spuneau naziştii: Am ascultat
ordinele.
La
ce foloseşte ascultarea? Sufletul se simte eliberat de povară dacă o preia
altcineva, în armată, în familie, în mănăstire. Un duhovnic bun este un învăţător
bun. Fără un duhovnic bun ne suflă „vântul“ şi ne poartă unde
vrea el. „Ascultarea
este mai bună decât jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea
este la fel cu închinarea la idoli“
(1 Regi15:23).
(1 Regi15:23).
Avva
Moise spunea unui tânăr care se
pregătea să îmbrăţişeze viaţa monahală: Vino, fiule şi gustă viaţa fericită a
ascultării. În ascultare vei găsi smerenie, tărie, bucurie, răbdare şi îngăduinţă.
Din ea se naşte căinţa şi înfloreşte iubirea. Ea ajută pe ucenicul bun să păzească
toate poruncile divine toată viaţa sa.
Sfântul Antonie cel
Mare zice că Ascultarea, împreună cu înfrânarea, supun chiar şi
animalele sălbatice.
Avva Iperchie
mai numea ascultarea cea mai nepreţuită comoară a călugărului. Cel ce o dobândeşte,
să fie sigur că rugăciunea lui va fi întotdeauna ascultată şi că va fi prezent
cu trupul în faţa tronului Celui care a fost ascultător până la moarte.
Avva Ruf
spunea că o slavă mai mare îl aşteaptă pe călugărul care împlineşte ascultare
faţă de Părintele duhovnicesc, decât pe eremitul care trăieşte după propria lui
voinţă în singurătatea deşertului.
Avva Iosif Tebeul
spunea că trei lucruri sunt în special bine plăcute lui Dumnezeu: boala îndurată
cu răbdare, munca făcută fără a se aştepta plată, ci pur şi simplu din dragoste
pentru El, şi ascultarea arătată părintelui duhovnicesc în totală negare de
sine. Aceasta din urmă faptă este minunat încununată.
Avva Pimen
dădea următorul sfat: Să nu te înşeli gândind că te poţi îndruma singur în cele
spirituale. Supune-te unui Părinte duhovnic cu experienţă şi lasă-l pe el să te
îndrume în toate lucrurile. Un alt Părinte dădea acest sfat celui care se hotăra
să urmeze viaţa de ascultare: Fii, frate,ca o cămilă. Ducându-ţi defectele, lasă-ţi
îndrumătorul duhovnicesc, care ştie mai bine decât tine, să-ţi arate calea spre
Dumnezeu.
Sfântul Pamvo a fost consultat de patru putnici care au venit
de departe. Primul era mare postitor, al doilea sărac cu desăvârşire, al
treilea se dăruise slujirii celor bătrâni şi infirmi, iar al patrulea petrecuse
douăzeci de ani în ascultare faţă de un Părinte duhovnic bătrân. Ascultându-le
virtuţile, Sfântul le-a zis aceste cuvinte: Acesta din urmă v-a depăşit pe toţi,
deoarece voi ceilalţi, tot ceea ce faceţi, faceţi potrivit voinţelor voastre. Însă,
întrucât el îşi jertfeşte zilnic propria voinţă, fără îndoială inima îi sângerează.
Din această cauză călugării care se află în ascultare sunt număraţi printre mărturisitorii
credinţei.
Într-o zi, în timp ce se ruga, unul dintre marii Bătrâni din
vechime a intrat în starea de extaz şi s-a urcat cu duhul în lumea cerească.
Acolo a văzut patru clase distincte de drepţi. În prima se aflau cei care au
suferit boli trupeşti în timpul vieţii şi au îndurat fără a se plânge, mulţumindu-i
lui Dumnezeu. În a doua se aflau toţi cei care au pus în practică virtutea
iubirii şi au mângâiat în toate chipurile pe semenii lor. În a treia erau
cuprinşi eremiţii şi anahoreţii, care au îndurat suferinţe şi greutăţi nespuse.
Cea de-a patra clasă era compusă din toţi cei care au trăit în ascultare. Aceştia
îi depăşeau în slavă pe toţi ceilalţi. Ca semn distinct al rangului superior,
ei purtau manşete de aur curat. „Cum
se face că aceştia, cei mai mici, sunt mai cinstiţi decât ceilalţi“, l-a întrebat Bătrânul
pe Îngerul care îl însoţea. Îngerul i-a
spus: „Deoarece
ceilalţi, au trăit potrivit propriei lor voinţe, pe când aceştia şi-au jertfit
zilnic voinţa din dragoste faţă de Dumnezeu, răstignindu-se neîncetat“.
Doi fraţi au părăsit lumea din
dragoste faţă de Hristos şi au îmbrăţişat viaţa monahală. Unul a devenit eremit
( eremit înseamnă pustnic, sihastru, călugăr care s-a retras într-un loc
pustiu). Celălalt a ales jugul sigur al supunerii pentru a-şi mântui
sufletul şi a devenit exemplu de ascultare. El îndeplinea cu dragă inimă şi cu
bucurie tot ceea ce ceilalţi îi cereau şi din această pricină era iubit şi cinstit
de toţi. Odată, eremitul a dorit să pună la încercare ascultarea fratelui său,
pentru a vedea dacă ceea ce se spunea despre el este adevărat. Aşadar, într-o
zi, el şi-a luat fratele la plimbare şi în mod voit la dus la un râu, care era
plin cu crocodili. „Aruncă-te în apă şi treci în partea cealaltă“,
i-a poruncit fratele, în timp ce se apropiau de râu, sigur fiind că nu va face
acest lucru niciodată, deoarece crocodilii l-ar fi mâncat.
Cu
toate acestea, fratele ascultător, fără nici o îndoială în mintea sa, s-a
aruncat în râu şi a trecut pe malul celălalt. Nimic rău nu i s-a întâmplat.
Fiarele îmblânzindu-se i-au lins picioarele. Eremitul a văzut toate acestea şi
s-a minunat. În timp ce mergeau spre mănăstire, cei doi au dat peste un cadavru
dezvelit. Eremitul a zis: „să
luăm o bucată de pânză şi să-l acoperim“. „Oare nu ar
trebui să ne rugăm“, a răspuns călugărul ascultător. „Poate
Dumnezeu îl va învia“.
Amândoi s-au aşezat la rugăciune şi, într-adevăr Bărbatul răposat a înviat.
Eremitul îşi atribuia acest lucru sieşi: „Fără îndoială, marea mea nevoinţă a săvârşit
această minune“, gândea el.
Cu
toate acestea, în timp ce se apropiau de mănăstire, Stareţul, care era un Sfânt
şi căruia Dumnezeu îi arătase toate aceste întâmplări, nu a pierdut nici o clipă
pentru a-l scoate pe eremit din amăgire: „De ce ţi-ai supus fratele la o astfel de
primejdie, i-a spus cu reproş, eremitului. Şi ia aminte că, datorită virtuţii
ascultării sale, bărbatul a fost înviat“. Eremitul şi-a
recunoscut greşeala şi a cerut iertare de la Dumnezeu şi de la fratele său.
Un
călugăr tânăr s-a dus să caute sfat la un anume Părinte duhovnic. „Îmi
îndeplinesc toate îndatoririle monahale, i-a spus el Părintelui şi
încă cu prisosinţă. Cu toate acestea sufletul meu nu are
odihnă. Nu primesc nici o mângâiere de la Dumnezeu“. „Tu trăieşti după placul
voii tale, acesta este motivul a tot ce ţi se întâmplă“, i-a
explicat Părintele. „Atunci ce trebuie să fac, Avva, pentru a-mi găsi
odihna sufletului?“ „Mergi la un Părinte şi lasă-l să te îndrume
după cunoştinţa lui. Atunci sufletul tău va afla mângâiere“. Tânărul
a luat aminte la sfatul acelui Părinte, iar sufletul său şi-a găsit liniştea.
Avva Marcu, eremitul, dă aceste sfat folositor
tinerilor care doresc să păşească pe calea ascultării: Să nu deveniţi ucenicii
celui care obişnuieşte să se laude pe sine, ca nu cumva, în loc să învăţaţi
ascultarea, să învăţaţi mândria.
Sfântul Antonie cel Mare a spus odată:
„Am
cunoscut călugări, mândria deşertului, care după trudă uriaşă şi nevoinţe
ascetice au căzut în păcat şi şi-au pierdut minţile. Cauza căderii lor a fost încrederea
pe care au dobândit-o în ei înşişi şi în faptele lor. Aceşti călugări nefericiţi
au uitat sfatul înţelept al Scripturilor: Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire,
întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune“.
Sfântul Antonie cel Mare altă dată a zis:
„Un ucenic bun trebuie să spună Părintelui
său duhovnic câţi paşi face şi câţi stropi de apă a băut, ca nu cumva să greşească
în aceste lucruri“.
Ucenicul
unui bătrân Părinte a găsit un loc frumos, departe în deşert, care era ideal
pentru o sihăstrie. Îngăduie-mi, Avva, i-a zis el bătrânului Părinte, să merg şi
să stau acolo, întrucât nădăjduiesc că dobândesc mult în acel loc. Nu locul
este cel ce oferă câştig unui om, i-a răspuns părintele cel înţelept, ci modul în
care trăieşte. Un tânăr are nevoie mai întâi de toate de ascultare pentru a creşte
în virtute.
Avva Moise cel negru era de aceeaşi părere. Un călugăr începător, spunea
el, care nu a învăţat ascultarea şi smerenia, dar posteşte şi se nevoieşte de
unul singur, nu e de aşteptat să facă vreun progres. Un astfel de călugăr nu
are nici cea mai mică idee despre ce înseamnă a fi călugăr.
Virtutea pe care un călugăr o dobândeşte de unul
singur, spune Avva Theona, nu trebuie să se aştepte
să rămână mult timp la el. Dumnezeu, ia harul Său de la el, deoarece El ştie că
monahul se va rătăci încrezându-se numai în sine. Virtutea permanentă se găseşte
în acei ucenici binecuvântaţi care s-au dăruit trup şi suflet părintelui lor
duhovnicesc. Se spune despre Avva Ioan cel Şchiop că,
înainte de a deveni sihastru, a petrecut mulţi ani în ascultare faţă de un bătrân
părinte din Thebaida. Îndată ce a venit la mănăstire, pentru a-l încerca, Avva
l-a luat cu sine. După ce au mers cale de vreo douăsprezece ceasuri departe de
coliba lor, au sosit la un loc uscat. Bătrânul i-a luat toiagul, l-a înfipt în
pământ, şi i-a poruncit tânărului Ioan să meargă în fiecare zi cu o găleată de
apă să ude locul. Tânărul a îndeplinit cu dăruire porunca Părintelui său. După
trei ani, băţul de lemn uscat a înmugurit şi apoi a făcut nuci. Atunci bătrânul
Părinte le-a cules şi le-a adus în Biserică Duminica. După Sfânta Liturghie el
le-a împărţit eremiţilor, zicându-le:
„Veniţi, fraţilor şi gustaţi din roadele ascultării“.
Un Părinte
avea un ucenic atât de ascultător încât el împlinea cuvântul de îndată şi exact
ceea ce Părintele îi spunea să facă. Într-o zi, Avva, pentru a-l încerca, i-a
spus să ia cartea din care se citea în Sfânta Biserică şi să o arunce în
cuptorul care ardea. Fără să ezite, ucenicul a făcut ceea ce i-a cerut Avva. Însă,
datorită ascultării sale, în clipa în care cartea a fost aruncată în foc, focul
s-a stins. Timp de doisprezece ani, Avva Ammoi a fost
chinuit de o boală. În tot acest timp, Ioan, ucenicul său ascultător, a stat alături
de el ca o făclie aprinsă şi i-a slujit în toate felurile. Avva era sever şi nu
i-a spus niciodată un cuvânt de apreciere ucenicului său, nici cel puţin „Domnul,
să te miluiască“.
Însă în ultimele clipe, când toţi fraţii asceţi s-au adunat în jurul lui, Avva
Ammoi, cu mare emoţie, a luat în mâinile sale tremurânde mâinile ucenicului,
le-a sărutat şi a şoptit: Fiul meu, poţi fi sigur că te-ai mântuit prin buna ta
ascultare. Apoi s-a întors către fraţi şi, arătând spre Ioan, le-a zis: Acesta
la care priviţi este înger, nu om.
Călugării
aflaţi în ascultare, zicea Avva Isidor, sunt datori
să-i iubească pe Părinţii lor duhovnici ca pe taţii lor şi să se teamă de ei ca
de stăpâni. Ei nu trebuie să treacă cu vederea frica din pricina dragostei,
nici să păteze dragostea cu frică. Ioan, ucenicul lui Avva Pavel, era un
exemplu de ascultare. Părinţii istorisesc următoarea întâmplare în legătură cu
el:
Nu departe de coliba lor
se afla o peşteră în care o hienă îşi făcuse culcuş. Într-o zi, Avva Pavel a văzut
că în jurul peşterii crescuse nişte ceapă sălbatică şi l-a trimis pe Ioan să o
culeagă pentru a o găti. „Ce să fac, Avva,
dacă se întâmplă ca hiena să iasă în afară“, a întrebat tânărul
monah. „Leag-o şi adu-o aici“,
a zis Avva în glumă. Ucenicul s-a dus să îndeplinească porunca Părintelui. Însă,
cum se aşteptase, animalul fioros a ieşit şi l-a atacat pe neaşteptate. Tânărul
nu numai că nu a arătat laşitate, ci s-a năpustit să lege fiara. Şi s-a întâmplat
un lucru ciudat: în loc monahului să-i fie teamă, fiara s-a înfricoşat şi a
fugit în deşert spre a se salva. Ioan a început să fugă după ea şi să strige: „Opreşte-te
acum! Avva mi-a poruncit să te leg“. Într-un târziu, după
mult efort, el a prins hiena, a legat-o şi a adus-o Avvei Pavel. Între timp
Avva începuse să se neliniştească, văzând că ucenicul său întârzie, a ieşit în întâmpinarea
lui. În depărtarea l-a văzut pe acesta târând după el fiara legată şi s-a
minunat de tăria ascultării lui. Cu toate acestea faţă de Ioan el nu s-a arătat
surprins deloc. Dimpotrivă, pentru a-l smeri, a strigat, cu prefăcută asprime: „Prostule,
de ce mi-ai adus aici acest câine jigărit?“ Apoi, el a dezlegat
fiara şi a lăsat-o să se întoarcă la peştera ei.
Avva
Siluan era stareţ al unei mici mănăstiri de pe vârful muntelui Sinai, unde se
aflau în total doar zece călugări. Întrei ei, un călugăr tânăr, care era
dintr-o familie de aristocraţi şi care jertfise totul din dragoste pentru
Hristos, se distingea datorită absolutei sale ascultări. Datorită virtuţilor
sale tânărul era iubit de Avva Siluan. Cu toate acestea, ceilalţi călugări erau
invidioşi pe Marcu, căci aşa se numea tânărul cel bun, şi s-au plâns Părinţilor
din Sinai că Avva Siluan are faţă de acesta o consideraţie specială. În
consecinţă Părinţii au mers să-l cerceteze pe Avva Siluan. Veniţi le-a zis Bătrânul
Sfânt cu smerenie, să vă convingeţi voi înşivă de ce Marcu se deosebeşte de toţi
ceilalţi. El i-a luat şi au făcut înconjurul întregii mănăstiri. S-au oprit la
fiecare chilie, au bătut la uşă şi l-au chemat pe fiecare frate după nume. Dinlăuntrul
chiliei se auzea o voce: „Acum,
imediat, Avva“. Însă nimeni nu ieşea. Apoi la scurtă vreme se auzea: „Nu pot ieşi în această clipă sunt ocupat.“
La o altă chilie li s-a răspuns: aşteaptă
o clipă, Avva, îndată ce termin mănunchiul de trestii pe care-l împletesc“.
În cele din urmă au ajuns la chilia lui Marcu.
Auzind vocea bătrânului, ucenicul ascultător s-a grăbit să iasă imediat. Avva
Siluan a găsit motiv să-l trimită undeva, după care s-a întors către părinţi şi
le-a zis: unde sunt ceilalţi călugări pe care i-am
chemat?“ Nici unul nu a ieşit, doar acest copil binecuvântat
al ascultării. Apoi au intrat în chilia lui Marcu. El picta şi lăsase
neterminată o linioară doar pentru a răspunde chemării Părintelui său. Atunci Părinţii
au zis lui Avva Siluan: Într-adevăr el este demn de dragostea ta. Din această
zi el va avea cinstea şi respectul nostru, căci Dumnezeu îl iubeşte şi îl oblăduieşte.
Cu altă ocazie Părinţii mergeau prin deşert cu Avva Siluan. Nu departe în
spatele lor venea şi Marcu împreună cu ceilalţi fraţi. Avva Siluan, pentru a le
arăta celorlalţi Părinţi absoluta ascultare a ucenicului său, l-a chemat pe
Marcu lângă el şi, arătându-i un şarpe care se târa la mică distanţă înaintea
lor, i-a zis: Fiule, vezi acest bivol? „Da, Avva“, i-a răspuns
el. „Îi vezi coarnele, par a fi de două ori mai mari?“ „Da,
Avva,“ a zis Marcu, care vedea doar cu ochii Părintelui Siluan.
Astfel, încă o dată, Părinţii din Sinai au avut ocazia de a se minuna de ucenicul
devotat.
Ucenicul unui Părinte pătimea mult
din pricina dorinţelor trupeşti şi nemaiputând să reziste, s-a întors în lume şi
a găsit o femeie cu care să se căsătorească. Avva, era nemângâiat din na căderii
fratelui şi îl implora pe Dumnezeu să-l ocrotească, ca nu cumva acesta să-şi
piardă fecioria pentru care luase vot când a devenit călugăr. Dumnezeu a auzit
rugăciunea slujitorului Său şi a încuviinţat că tânărul să moară, fără a se pângări,
în ziua în care căsătoria fusese fixată.
(Arhiepiescopul Chrysostomos al Etnei şi
Episcopul Ambrozie al Methonei,
Ascultarea în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea XXI,
Bucureşti, 2004).
De ce avem nevoie de un Părinte duhovnic?
Trăim
într-o lume caracterizată de un profund analfabetism în gospodărirea vieţii lăuntrice;
însă ne străduim, după putinţe, să ne sfinţim. De vreme ce experienţa creştină
nu este una simplistă, avem nevoie de un îndrumător care să cunoască frumuseţile
şi capcanele urcuşului duhovnicesc şi care să ne fie călăuză pe potecile credinţei.
El este cel care ne trezeşte când rătăcim confuzi printre dărâmăturile fiinţei şi arată unde este Răsăritul. Duhovnicul ne
reaminteşte câte frumuseţi ratăm alergând să frecventăm păcatul; el ne învaţă
cum să creştem în desăvârşirea pe care o presupune îndumnezeirea. Şi tot Părintele
duhovnicesc este intermediarul prin care Împărăţia lui Dumnezeu începe întru
noi (Luca 17:21); pentru că el ne dă
binecuvântarea pentru a ne împărtăşi cu Trupul tainic al lui Hristos.
Trebuie
ştiut că nu putem găsi un duhovnic potrivit decât atunci când suntem pregătiţi
să-l ascultăm. Dacă e adevărat că ne confruntăm cu o criză de îndrumători
veritabili, este la fel de adevărat faptul că există puţini ucenici dispuşi să îi
asume ca Părinţi.
Amin şi Aleluia
Un
călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale următoarele
cuvinte: Amin şi Aleluia. Un om, mergând pentru sfat la acest călugăr şi văzând
cele două cuvinte, l-a întrebat: „Părinte,
ce înseamnă aceste cuvinte şi de ce le-ai scris pe perete?“ „Fiule,
aceste două cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. Amin înseamnă aşa să
fie, iar aleluia înseamnă slavă lui Dumnezeu“. Cum pe faţa
pelerinului încă se citea uimirea a adăugat părintele: „Când
spunem amin, ne predăm voii lui Dumnezeu, căci
zicem; aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu! Când spunem aleluia, zicem de fapt: slavă Ţie,
Doamne, pentru tot ce-mi dai! Prin acceptarea tuturor lucrurilor ce ni le
trimite Dumnezeu ne arătăm smerenia şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru
toate cele îngăduite de Dumnezeu, spre bucurie sau întristare, ne arătăm încrederea
în Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii, în ascultarea desăvârşită
faţă de Dumnezeu, prin preotul duhovnic şi în supunerea voinţei noastre, cu mulţumire,
la voia şi mila Lui“.
Eva
prin neascultare a adus blestemul iar prin Naşterea Mântuitorului din Maica
Domnului a venit binecuvântarea.
Rugăciune pentru părintele duhovonic
Doamne,
Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Care pe desfrânată şi pe tâlhar i-ai primit,
primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău, duhovnicul meu, Ioan preotul, ales
de tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara întregii
lumii în faţa Tatălui ceresc.
Iartă-i
toate greşalele lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca să pun început
bun de pocăinţă, eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui.
Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi sufletească şi de slăbiciunea
firii căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi
ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga
răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i
blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i
minte luminată şi pricepere sfântă care se pogoară de la Tine, Împăratul
Luminii.
Bine
sporeşte în el, Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând
cuvântul adevărului Tău. Amin
Împărate
ceresc, Mângâietorule, deschide slava cerului şi plouă peste duhovnicul meu,
Ioan preotul, belşug de har şi bogată milă. Pogoară-te asupra lui, odihneşte în
el pururea şi revarsă peste el mulţimea îndurărilor tale. Amin.
Maica
Domnului, acoperă cu atotputernicul Tău acoperământ pe robul tău, duhovnicul
meu, Ioan preotul, şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile
tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească, tămăduieşte-l, întăreşte-l
şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin.
Cuvioase
Părinte Siluan, roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul
meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile tale.
Cuvioase
Părinte Arsenie cel Mare, roagă-te Domnului miluiască şi să mântuiască pe
duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile tale.
Cele
9 cete îngereşti, Sfinţilor români, mucenici şi muceniţe, cuvioşi şi cuvioase,
preacuvioşi părinţi ai noştri care-i pomenim
astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi
să mântuiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile voastre. Amin.
Fără duhovnic ne
suflă vântul...
Sufletul
se simte eliberat de povară dacă o preia altcineva, în armată, în familie, în mănăstire.
Un duhovnic bun este un învăţător bun. Fără un duhovnic bun ne suflă „vântul“ şi
ne poartă unde vrea el. Preotul este indirect în slujba
oamenilor, dar de fapt în slujba cerului, este omul lui Dumnezeu (O antropos Teu) cum îl numeşte Sfânta
Scriptură (1 Timotei 6:11).
Dintre
toate vredniciile omeneşti, cea mai înaltă este aceea da a sluji lui Dumnezeu
ca preot. Puterea preoţilor din Noul Testament diferă esenţial de puterea preoţilor
din Vechiul Testament. Preoţii evrei aveau puterea de a curăţi trupul de lepră,
pe când preoţii creştini curăţesc lepra sufletului adică păcatele.
„Ascultarea este mai bună decât jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci nesupunerea este
un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la
idoli“ (1 Regi 15:23).
Bibliografie:
Biblia E.I.B.M., Bucureşti,1994; Consilier editorial Preot Nicolae
Tănase, Ascultarea de duhovnic, Ediţie
îngrijită de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Editura Credinţa
Strămoşească, 2002; Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament,E.I.B.M.,1995;
Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească, Editura
Arhiepescopiei Ortodoxe Române a Vadului şi Feleacului, Cluj-Napoca, 1990; Pr.
Prof. Dr. Ene Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase,
Editura Diecezana Caransebeş, 2001; Cuviosul Siluan Athonitul, Între
iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu,
2001;Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2003.
.jpg)
