Călugăria albă

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                                                                        (aranjament preot Ioan)

       Iată cum s-a schimbat viaţa unei femei pe de-a-ntregul. A lăsat în

urmă toate cele lumeşti, nu i-a mai păsat nici de agonisirea banilor,

nici de înfrumuseţarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A

început să postească, să se roage, să se îngrijească de aziluri de bătrâni

şi de cămine de copii, să facă pomeni şi parastase pentru morţi, într-un

cuvânt, să-şi pună întreaga viaţă în slujba semenilor, fără să mai

păstreze nimic pentru ea. Şi azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea,

niciodată nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din

viaţa ei e plină de semne supralumeşti şi miracole atât de puternice,

încât ar putea fi asemuite - fie şi prin spectaculozitatea lor - cu cele pe

care le citim, de obicei, în „Vieţile Sfinţilor“.

     Eu o vizitez în fiecare vară şi pot spune că trăieşte ca o sfântă. E

o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o

răni. Plăpândă şi tristă, cu capul plecat, nu vorbeşte decât când este

absolut necesar, şi atunci fără risipă de cuvinte. Camera ei seamănă

mai degrabă cu o chilie călugărească. N-are televizor, trăieşte

sărăcăcios, mănâncă doar o dată pe zi şi fără să se sature, iar din

puţinul pe care-l are face doar milostenii. Din păcate, soţul ei aştepta

să se întoarcă de la spital aceeaşi Olga pe care o ştia el din tinereţe.

N-a acceptat niciodată această „călugărie albă” a nevestei sale. El nu

poate pricepe în ruptul capului cum e posibil ca un om să renunţe la

toţi banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca

să dea de pomană săracilor.

٭٭٭

       Într-o lună de iarnă, femeia a vrut că coacă un colac pentru un

parastas. Cu toate că soţul ei i-a interzis să-l facă, totuşi ea l-a făcut.

      Înfuriat la culme, bărbatul i-a aruncat colacul crud în balcon şi a

alungat-o din bucătărie. Dimineaţa, el s-a uitat aşa, într-o doară, pe

geam: afară era un ger cumplit - termometrul arăta multe grade sub

zero -, dar colacul acela dospise! În pofida acestor semne, bărbatul

devenea şi mai cuprins de mânie şi îndoială. Se certau des, ba a ajuns

chiar să o blesteme.

            Odată i-a strigat: „Femeie, dacă iei din făina asta pentru

pomenile tale, să te umpli toată de bube!“. Până la miezul nopţii,

femeia a terminat pomenile, iar după exact două ore, biet soţul ei s-a

trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar

nici după vreo două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun

diagnostic. Boala îşi bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o

eczemă necunoscută, când dispărea într-o parte, apărea în altă parte, şi

în cele din urmă, neputincioşi, ei au mărturisit că n-au de ce să îl ţină

în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din

Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată

împreună cu soţul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie

Papacioc (care mai târziu a trecut la cele veşnice, după cum se vede

din fotografia de mai jos) l-a pus să-şi ceară iertare soţiei. Apoi, i-a

pus mâna pe creştet şi a rostit o rugăciune de dezlegare. Şi la zece

minute după ce a ieşit pe poarta mănăstirii, toate rănile au început să

se vindece ca prin farmec.