CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Motto: „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde

miresme (smirnă sau tămâie). Această tămâiere neîntreruptă se

va face pururea înaintea Domnului din neam în neam“

(Ieşirea30:8).

                                                                                                Preot Ioan

                            Iubiţi credincioşi,

Tămâia a fost folosită din toate timpurile şi de toate popoarele. În

America Centrală tămâia aparţine aceluiaşi simbolism ca sângele, seva

şi ploaia. Fumul de tămâie, ca şi norul, izvorăşte din spiritul sfânt. Nor

şi fum sunt două cuvinte înrudite în limbile din America Centrală. De

aici şi ritualurile celor ce aduc ploaia care înalţă spre cer nori de fum

(magie imitativă). Triburile maya quiche au folosit tămâia provenită

din copal (un copac), în toate ceremoniile lor religioase pentru a goni

spiritele rele. Cartea Chilam Balam din Chumayel spune că tămâia

este răşina cerului şi mirosul ei este atras spre mijlocul cerului. Până

în zilele noastre la triburile chorti, preoţii merg în procesiune să ardă

tămâie la miezul nopţii pentru a grăbi căderea primelor ploi. Folosirea

pipei păcii la Pieile-Roşii din America pecetluieşte o alianţă sau un

2

tratat, prin prezenţa divinităţii în urma trimiterii fumului spre

înălţimile cerului. În China antică se considera că fumul produs de

rugul funerar poartă cu sine sufletul defunctului. În ritualurile hinduse,

tămâia este legată de elementul aer despre care se spune că ar

reprezenta percepţia conştiinţei. Dacă fumul de tămâie este folosit la

modul artificial de anumite experienţe ale yoghinilor, în schimb

arderea bastonaşului parfumat serveşte mai degrabă, în metodele

budiste de meditaţie, la măsurarea timpului...

Se poate vorbi deci, de un obicei universal al tămâierii cu aceeaşi

valoare simbolică: el leagă pe om de divinitate, uneşte finitul cu

infinitul, muritorul cu cel nemuritor. Mulţi fraţi de-ai noştri, stând în

Sfânta Biserică Ortodoxă, văd cum preotul aduce Domnului mireasma

tămâiei, dar nu pricep pentru ce. De aceea, în câteva cuvinte vom

explica ce înseamnă tămâia şi ce mare folos sufletesc, ne aduce ea.

TĂMÂIA este un produs lichid, obţinut prin crestarea cojii libanului

(arbore exotic), şi care în contact cu aerul se solidifică. Termenul

tămâie îl întâlnim de două ori în Noul Testament:

1. În Evanghelia după Matei (2:11) citim că magii (craii) de la

Răsărit, călăuziţi de stea, căutau pe Pruncul Iisus şi pe Mama Lui.

Ajungând la Betleem, au căzut la picioarele Lui, I s-au închinat,

aducându-I ca daruri:

_ Aur - ca unui Împărat;

_ Tămâie - cu unui muritor;

_ Smirnă - cu unui Dumnezeu.

2. În Apocalipsă (5:8; 8:3) se vorbeşte de patru fiinţe şi douăzeci

şi patru de bărbaţi care se închină Mielului (adică lui Iisus Hristos),

având fiecare alăută şi cădelniţe de aur pline cu tămâie pe care o aduc

ca jertfă, alături de îngeri, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor. Şi

tot în Apocalipsă (18:13) se arată că tămâia se comercializează pentru

utilitatea ei în cult. Grăuncioarele de tămâie puse în cădelniţă sau întro

căţuie, pe cărbuni înalţă un fum ce aduce un miros foarte plăcut ce

ne înalţă sufleteşte. Întâlnim cuvântul „tămâiere“ în expresiile:

„ceasul tămâierii“ (Luca 1:10), când « s-a arătat lui Zaharia

îngerul Domnului în dreapta altarului tămâierii » (Luca 1:11).

SMIRNA este o substanţă extrasă din scoarţa unui arbore exotic

(Stirax benzoin) care răspândeşte un miros plăcut, caracteristic. Este

întrebuinţată, ca şi tămâia, în cultul nostru ortodox.

Termenul de smirnă este folosit de trei ori în Noul Testament:

1. Magii de la Răsărit venind să se închine Pruncului Împărat

Iisus: „I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă“ (Matei 2:11).

2. Înainte de a fi răstignit pe cruce, Lui Iisus: „I-au dat să bea

vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat “ (Marcu 15:23).

3. Trupul lui Iisus mort, coborât de pe cruce, a fost

îmbălsămat cu „amestecul de smirnă şi aloe“ (Ioan 19:39) adus de

Nicodim.

CĂDELNIŢA este un mic recipient de metal, legat cu trei

lănţişoare care se unesc în partea de sus într-un mâner şi este folosită

la tămâierile prevăzute de tipic. Folosirea cădelniţei şi a tămâiei sau

smirnei este moştenită din cultul Vechiului Testament. Cele dintâi

cădelniţe folosite de creştini erau însă simple căţui din pământ (argilă,

ceramică) ori metal cum se mai folosesc şi astăzi în mod frecvent. O

cronică anonimă ne spune că împăratul Iustinian ar fi dăruit Bisericii

Sfânta Sofia din Bizanţ 30 de cădelniţe din aur împodobite cu pietre

scumpe. După patriarhul Gherman al Constantinopolului (secolul

VIII), cădelniţa simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul

simbolizează divinitatea, iar fumul de tămâie simbolizează mireasma

Duhului Sfânt. Căuşul (arzătorul) căţuii, cădelniţei reprezintă

pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat într-însul

cărbunele cel Dumnezeiesc, Hristos. Totodată, cădelniţa aminteşte şi

de Altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu (Evrei

9:4). Fiecare icoană se cădeşte (o tămâiem) de trei ori în numele

Sfintei Treimi.

FUMUL TǍMÂIEI închipuie rugăciunea noastră, care, dacă e

făcută cu toată evlavia, se înalţă către Dumnezeu ca fumul din jertfa

strămoşului nostru Abel, fiul lui Adam: „Şi a căutat Domnul spre

Abel şi spre darurile lui“ (Facerea 4:4).

De aceea, Psalmistul David spune atât de frumos: „SĂ SE

ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA, CA TĂMÂIA ÎNAINTEA

TA; RIDICAREA MÂINILOR MELE, JERTFĂ DE SEARĂ“

(Psalm 140:2). În popor se spune: „Cum e sfântul (aşa e) şi tămâia,

cum este omul aşa sunt şi faptele lui“.

Mirosul plăcut al tămâiei este asemănat în

Sfânta Scriptură cu mai multe lucruri:

► Sfântul Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa

Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat pe

Sine ca jertfă lui Dumnezeu: „SPRE MIROS DE BUNĂ

MIREASMĂ“ (Efeseni 5:2).

► Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine

mirositoare pe care le-a adus Nicodim pentru îngroparea

Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna

mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre

înviorarea sufletească a oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.

► Tot cu mireasma tămâiei este asemănată şi buna

mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi

preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui

Dumnezeu“ (Filipeni 4:10-19).

► Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a

rugăciunilor evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce

se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci de la răsăritul soarelui şi

până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în

orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi

prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice

Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).

► Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică,

la sfintele rugăciuni: „A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul

adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare

cum poruncise Domnul lui Moise“ (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un

dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul nu este

împăcat cu fratele său: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi

acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă

darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te

cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău“ (Matei 5:23-24). Nu

este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea să

se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva preotului (Iuda 11).

► Proorocul Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor

vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu (Maleahi 1:8-12). Tămâia

curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui

Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea

ta“. DIAVOLUL SE ÎNDEPĂRTEAZĂ când tămâiem, (de aici şi

zicala populară : „Fuge ca dracul de tămâie“) aşa cum s-a întâmplat

atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul

s-a depărtat (Tobit 6:17) şi MÂNIA DOMNULUI ÎNCETEAZĂ:

„Şi a zis Moise către Aaron: Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe

jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă

pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început

pedepsirea poporului» (Numerii16:46). Biserica Legii celei noi are şi

ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar..“- Matei 5:23) şi

rânduială de cult ca şi cea veche.

► Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi)

între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar, unde preoţii le

vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu. Tămâierea înseamnă

şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl.

Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care o spun preoţii când

binecuvântează tămâia: „TĂMÂIE ÎŢI ADUCEM ŢIE,

HRISTOASE DUMNEZEUL NOSTRU, ÎNTRU MIROS DE

BUNĂ MIREASMĂ DUHOVNICEASCĂ, PE CARE PRIMINDO

ÎNTRU JERTFELNICUL TĂU CEL MAI PRESUS DE

CERURI, TRIMITE-NE NOUĂ HARUL PREA SFÂNTULUI

TĂU DUH“.

► Tămâind icoana Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu

închinarea noastră cea mai smerită şi mai fierbinte numită

ADORARE.

► Atunci când preotul tămâiază spre icoana Maicii Domnului îi

arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare decât aceea arătată

Sfinţilor şi care se numeşte VENERARE.

► Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Sfinţilor

se arată prin aceasta o CINSTIRE deosebită.

► Iar când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa

unde face o rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească

prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.

► Tămâia este şi un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Un

astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur, au

adus Mântuitorului, la naştere, Magii de la Răsărit (Matei 2:11). În

Noul Testament găsim scris despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului

Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să

tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea

poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga“ (Luca 1:9-10).

În Apocalipsa se arată că: „cei douăzeci şi patru de bătrâni au

căzut înaintea Mielului (Iisus Hristos), având fiecare alăută şi cupe

de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa

5:8).

 

      Câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi despre tămâiere

 

SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, care a murit pe la anul 167

d.Hr., ne spune că în vremea sa, jertfa Sfintei Liturghii era însoţită de

tămâieri cu bune miresme (Dialog 28, 29, 41).

SFÂNTUL CLEMENT, Episcopul Alexandriei (Pedagogul

2:8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe atunci,

împlinindu-se astfel prezicerea proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).

FERICITUL TERTULIAN arată că tămâia se întrebuinţa foarte

mult şi în vremea aceea; şi mai ales la îngroparea creştinilor se

aprindea multă tămâie, ca semn al rugăciunii şi al mângâierii şi

uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile

neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea sufletească

şi pe cea trupească.

SFÂNTUL IPOLIT, episcopul portului roman de la gurile

Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile plâng cu multe

lacrimi, fiindcă nu li se aduc jertfe , nici tămâieri“.

În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea

soţului ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă

tămâie ca să fie adusă ca jertfă lui Dumnezeu cu prilejul

îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se

chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată,

de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451

în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin canonul 3 apostolic

se arată că tămâia este o jertfă bine primită înaintea

Domnului.

                         Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii

Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se face la toate

rugăciunile mai de seamă pe care le rosteşte preotul. În vremea Sfintei

Liturghii ea se face de patru ori:

1. Cea dintâi tămâiere e cea din vremea când se pregătesc

prescurea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele

Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce s-a făcut

peste tot pământul în timpul răstignirii Domnului.

2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată

buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii

Apostoli, în tot locul unde au predicat ei (2 Corinteni 2:14).

3. A treia tămâiere se face în timpul cântării „Heruvicului“.

Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după cum

zice El Însuşi: „ ŞI ATUNCI VOR VEDEA PE FIUL OMULUI

VENIND PE NORI CU PUTERE ŞI CU SLAVĂ MULTĂ“ (Luca

21:27).

4. A patra tămâiere se face la Axion, adică atunci când preotul

spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata,

Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu

Născătoarea şi pururea Fecioară Maria“.

                                                           Iubiţi credincioşi,

La toate popoarele lumii, chiar dacă sunt necreştine, se întâlneşte

cultul tămâierii (fie că folosesc beţişoare parfumate, lemn de santal etc.) şi

iată că acum după aproape 2000 de ani de credinţă sfântă ortodoxă au

venit sectele să ne înveţe că nu este bine să tămâiem. Deşi există dovezi

biblice clare pentru tămâiat, sectanţii refuză să facă acest lucru fiindcă

crucea, apa sfinţită şi tămâia sau smirna îi arde pe diavoli şi pe slujitorii

lor. Nu vă lăsaţi amăgiţi de ei, fiindcă niciodată nu a existat o epocă

populată cu atâţia învăţători falşi ca secolele XX şi XXI, atât de bogată în

lucruri materiale, dar atât de săracă spiritual. Numai într-un singur loc

poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la însuşi

Dumnezeu, nesecat de secole şi veşnic cristalin: în Sfânta Biserică

Ortodoxă. Înţelegând folosul mare şi înţelesurile adânci pe care le avem

din fapta tămâierii, să aducem şi noi ca şi magii, tămâie la sfintele

rugăciuni.

După exemplul din Biblie, să aducem şi noi jertfă înaintea Domnului

smirnă sau tămâie şi în nici-un caz răşină. Această răşină este un clei

care se culege de pe coaja molizilor şi care prin ardere scoate fum

afectând pictura Bisericii, cădelniţa, veşmintele şi plămânii celor din

Biserică. Să ne ferim ca de foc să ne afumăm casa, icoanele, şi pe toţi

ai noştri cu fumul urât de Dumnezeu şi otrăvitor al tutunului, căci

banul dat pe tutun este pâinea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care

noi o aruncăm! Deci să ne silim şi noi să ne înmiresmăm viaţa cu

buna mireasmă a tămâierilor sfinte acum şi pururea şi în vecii

vecilor. AMIN.

BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Arhimandrit Ilie Cleopa, Călăuză în

credinţa ortodoxă, Tipografia centrală Chişinău; Părintele Serafim Rose, Mai aproape de

Dumnezeu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003; Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de

simboluri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.