FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Pacea ar putea fi definită ca starea unor comunităţi sau ţări care nu sunt în război.
În „Noul Testament“ termenul este folosit mai ales privind liniştea sufletească, dar sunt şi texte care se referă la pacea lumii sau a unor popoare. Cu înţelesul de raporturi între oameni se vorbeşte de pace ca de o virtute, ca de o înţelegere cordială: „Trăiţi în pace unii cu alţii“ (Marcu 9:50). Îngerii au adus mesajul păcii pe pământ la naşterea Domnului Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Luca 2:14). Pacea apare însă în gradul cel mai mare ca darul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, ca darul împăcării popoarelor între ele şi a oamenilor cu Dumnezeu. Căci aducându-se jertfă Tatălui şi luând asupra Sa păcatele lumii, Hristos S-a făcut pacea noastră (Efeseni 2:14). Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus“ (Filipeni 4:7). Hristos este numit şi „Împărat al păcii“ (Evrei 7:2), iar cei care caută împărăţia lui Dumnezeu au viaţă şi pace, „căci El (Hristos) este pacea noastră“ (Efeseni 2:14). Pacea s-a binevestit ca ceva obiectiv, ca darul de sus şi ca întrupată sau personificată în Hristos, Care a vestit „Evanghelia păcii“ (Fapte 10:36). Pacea este şi o binecuvântare, o urare sau o rugăciune şi chiar formulă de salut cu care se încheie sau încep epistolele Sfinţilor Apostoli, după cum îi învăţase Mântuitorul: „Iar în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: Pace casei acesteia“ (Luca 10:5). Pacea fiind un dar de sus, Dumnezeu o poate lua când voieşte, dacă lumea n-o merită. Aşa s-a descoperit Sfântului Ioan Evanghelistul, care scrie: „Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul, şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat“ (Apocalipsa 6:4).
Pacea şi războiul
Măreţia creaţiei lui Dumnezeu se poate întrevedea şi din faptul că omul este unic şi irepetabil. Viaţa socială este unul din cele mai preţioase daruri ale lui Dumnezeu, Care încă de la Creaţie a constatat că singurătatea şi izolarea nu sunt folositoare omului: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el“ (Facerea 2:18). De aceea, omul este o fiinţă comunitară, trăieşte în societatea oamenilor pe care o influenţează, contribuie la ridicarea societăţii şi în felul acesta îşi împlineşte rostul său cu care a fost trimis de Dumnezeu. Fiind înzestraţi cu înclinaţii spre diferite activităţi, oamenii produc bunuri materiale şi spirituale necesare lor, semenilor şi omenirii în general. Viaţa omenească trebuie lăsată să se dezvolte liber, în pace, pentru că fiecare om reprezintă un moment unic în istorie, fiecare suflet aduce cu sine un gând al lui Dumnezeu pe care el l-a avut în sine din veşnicie.
Pacea a făcut parte întotdeauna din comoara bunurilor spirituale ale omenirii, deoarece ea creează condiţiile prielnice pentru bunul mers al vieţii în diferitele ei manifestări. Numai în pace oamenii se pot folosi liniştiţi, de bucuriile vieţii. Bunul vieţii este aşa de mare, încât în lucrurile pământeşti şi muritoare nu se obişnuieşte să se audă ceva mai fermecător, nici să se dorească ceva mai mult, nici să se descopere ceva mai bun decât pacea. De asemenea, pacea este graniţa armoniei şi a frumuseţii universale. Popoarele, oraşele, armatele, familiile, căsătoriile, comunităţile se conservă prin pace şi pier prin discordie. Războiul şi pacea sunt două noţiuni care exprimă două realităţi total opuse. Dacă războiul este expresia celor mai mari rele fizice şi morale, pe care le poate trăi omul, pacea este expresia supremului bine, bunul cel mai de preţ al omenirii din toate timpurile, parte integrantă şi temelie a vieţii omului, a omului de ieri, de astăzi, de mâine, de totdeauna. Războiul este rodul urii, este tatăl dezastrului şi al morţii, este o nenorocire obştească ce depăşeşte în dureri nenorocirile personale. Dacă războiul este rod al urii, pacea, dimpotrivă, este rod al dragostei. Cultivarea dragostei produce pacea şi o menţine. Pacea este dorită, este cultivată, este slăvită, reprezintă însăşi viaţa. Războiul şi pacea sunt realităţi pe care omenirea le-a trăit de când există. Le trăieşte şi astăzi. Acestea au preocupat spiritul omenesc în decursul timpurilor. În timp de pace, viaţa îşi urmează cursul ei firesc: artele, cultura, educaţia etc. se dezvoltă în mod armonios. Teama, groaza, trăite în timpul războiului au efecte negative asupra copiilor: anumite metehne sufleteşti se întipăresc în fiinţa lor plăpândă şi nu-i mai părăsesc toată viaţa.
În concluzie se poate spune că pacea este starea de linişte trupească şi sufletească, familială şi socială, starea de netulburare a vieţii din pricina pizmei, a certurilor, dar mai ales a războaielor. Ea a fost, întotdeauna, visul de aur al omenirii şi de aceea omenirea a luptat şi luptă pentru pace, pentru sălăşluirea ei pe pământ, pentru ca pământul să nu mai fie udat de sânge omenesc vărsat de mâna ucigaşă a omului frate.
Legătura dintre morală şi pace
Pacea creează condiţiile necesare şi prielnice pentru dezvoltarea culturii şi civilizaţiei, pentru progresul omenirii în orice privinţă. Ea este creatoare de condiţii prielnice îmbunătăţirii morale a omului, este necesară în procesul dezvoltării sale în orice domeniu de activitate. Pacea, maica tuturor bunurilor, temei al bucuriei, este intim datorată şi legată de speţa umană, deoarece făcea parte din starea paradisiacă şi de aici suspinul de totdeauna al omului cinstit după pace. Totuşi nu de pace s-a bucurat omenirea în cea mai mare parte a istoriei sale. Mândria, invidia, egoismul, dorinţa de acaparare a bunurilor străine şi de exploatare a semenului au tulburat şi întrerupt mereu pacea, dezlănţuind războaie pustietoare de viaţă şi de muncă omenească.
Privită în funcţie de condiţiile externe în continuă fluctuaţie, pacea nu poate fi stabilită o dată pentru totdeauna, ca o stare definitivă, ci ea se cere creată necontenit ca un echilibru necesar al vieţii sociale, în neîncetată mişcare. Ceea ce asigură păcii o slujire devotată şi permanentă sunt virtuţile morale. De aceea, fără a neglija condiţiile externe ale păcii, trebuie cunoscute şi valorificate condiţiile ei interne, morale. Miezul învăţăturii creştine se cuprinde în cuvântul „IUBIRE“ şi, din acest motiv, creştinismul a fost numit „RELIGIA IUBIRII“. Sfânta Scriptură ne spune că „DUMNEZEU ESTE IUBIRE“ (1 Ioan 4:8), iar Domnul Iisus Hristos a arătat că învăţătura Sa se cuprinde în porunca: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, cu toată inima ta şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 12: 37-39). Din iubire izvorăsc ca razele soarelui celelalte virtuţi creştine: pacea, dreptatea, bunăstarea, răbdarea, iertarea şi altele.
Aşadar, acolo unde domneşte iubirea există şi pacea cu multipla ei
înfăţişare. Privind imaginea alăturată, putem să avem o idee clară asupra
celor patru valenţe ale păcii: Pacea cu
Dumnezeu atotcuprinzătoare, pacea cu tine
însuţi, cu cei
dimprejur şi pacea între popoare. Dacă nu suntem în pace cu noi înşine nu suntem în pace nici cu semenii şi cu atât mai puţin cu Dumnezeu. Dacă nu suntem în pace cu semenii, nu suntem în pace nici cu noi şi cu atât mai puţin cu Dumnezeu. Dacă nu suntem în pace cu Dumnezeu sub nici o formă nu putem fi în pace nici cu semenii şi nici cu noi înşine. Dacă nu e pace între popoare, nu este pace nici cu Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă învăţă că omul se naşte cu un anumit rost, că Dumnezeu îl trimite în lume cu un anumit mesaj pe care are datoria să-l împlinească. De asemenea omul trebuie să se îngrijească de mântuirea sufletului său.
Privită din perspectiva creştină, viaţa pământească este pregătirea pentru cea veşnică: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei13:14). Dacă prin uciderea unui om, omenirea se lipseşte de realizările lui materiale sau spirituale, cu atât mai grav este când omul n-a avut putinţa să se dezvolte din punct de vedere duhovnicesc, ca să-şi poate mântui sufletul. Este o crimă să ridici viaţa unui om, dar cu atât mai mare este această crimă când omului i s-a luat putinţa să lucreze pentru mântuirea sufletului său. Oamenii au primit porunca divină să stăpânească pământul şi nu să se stăpânească şi să se înrobească unii pe alţii. Cei ce nesocotesc ordinea, disciplina şi pacea în lume se împotrivesc lui Dumnezeu şi rânduielilor lui. Aceştia nu trebuie să se lase amăgiţi ca triumfători, pentru că: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit“ (Galateni 6:7) şi „Domnul nostru este şi foc mistuitor“ (Evrei 12:29). În apărarea şi consolidarea păcii în lume sunt importante susţinerea şi dezvoltarea prieteniei şi încrederii între oameni şi între popoare. Dar cum prietenia şi încrederea sunt forţe morale, Sfintei Biserici îi revine datoria de a promova aceste forţe morale în viaţa omenirii. De aceea, se poate spune că pacea se dobândeşte pe căi morale, drumul spre pace şi vieţuirea în pace este un drum al creşterii morale.
Mărturii din „Vechiul Testament“
Prezenţa cuvântului „Pace“ în cărţile „Vechiului Testament“ pune în evidenţă importanţa şi valoarea păcii în preocupările Sfinţilor Părinţi inspiraţi de Dumnezeu. În limba ebraică, cuvântul „Pace“ (Şalom) are un înţeles foarte cuprinzător: integritate, sănătate, plinătate, lucru desăvârşit, linişte, salvare, mântuire, prosperitate, fericire, binele în general. În sens restrâns, el avea înţelesul de lipsă a oricărei pricini de tulburare, fie dinlăuntru, fie din afară şi liniştea unui popor care trăieşte în bună pace, în bună vecinătate cu alte popoare, deci cuprinde toate bunurile vieţii: linişte, sănătate, prosperitate, fericire, mântuire.
Pacea, era nota caracteristică a Paradisului unde prima pereche de oameni ducea o viaţă fericită, lipsită de orice tulburare cu Dumnezeu, cu sine şi cu natura înconjurătoare şi regnul animal. Omul avea să se bucure de această pace profundă atât timp cât avea să păstreze legătura firească cu Creatorul său, supunându-i-se Lui şi păzind porunca ascultării. Fratricidul lui Cain inaugurează lupta dintre oameni, care nu s-a sfârşit până astăzi, sub înrâurirea diavolului care dintru început: „a fost ucigător de oameni“ (Ioan 8:44). Astfel armonia şi pacea paradisiacă au dispărut, pofta păcătoasă constituind izvorul tulburării păcii şi al suferinţelor de tot felul în lume. În cărţile „Vechiului Testament“, urarea păcii este folosită ca urare de întâmpinare sau de despărţire: „Pace ţie!“ (Judecători 6:23), „Mergi în pace!“ (1 Regi 20:42), „Pace ţie! Pace casei tale! Pace la toate ale tale!“ (1 Regi 25:6).
Mărturii din „Noul Testament“
În „Noul Testament“, care este continuarea şi împlinirea „Vechiului Testament“, găsim de 86 de ori cuvântul „Pace“. În diferite perioade de timp, profeţii au subliniat importanţa păcii în viaţa religios-morală a poporului evreu. Din cauza imperfecţiunii omului, pacea a fost de multe ori încălcată şi, în felul acesta, s-a întinat legământul dintre poporul ales şi Dumnezeu. Dacă mântuirea este împăcarea omului cu Dumnezeu, pe drept cuvânt Mântuitorul este Domnul păcii, căci el a săvârşit această lucrare. Instaurarea păcii pe pământ are loc ca urmare a venirii în lume a Domnului păcii, Mesia cel vestit de profeţi şi aşteptat de toate popoarele. Cântarea îngerească cu care este întâmpinat Mântuitorul arată că bucuria este atât în cer cât şi pe pământ, pentru că pacea este adusă tuturor oamenilor. Bătrânul Simeon, bucuros că a prins vremea împlinirii nădejdii atâtor generaţii, cere de la Dumnezeu sfârşitul lin care se cuvine drepţilor: „Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace“ (Luca 2:29). Toate învăţăturile Mântuitorului s-au axat pe propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-a început misiunea în lume spunând: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 1:15). Când o mulţime de oameni vroiau să-L ţină , ca să nu plece de la ei, El le-a zis: „Trebuie să binevestesc Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis“ (Luca 4:43). „Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu şi cei doisprezece erau cu El“ (Luca 8:1). Pentru toate vremurile, Domnul a poruncit ucenicilor săi: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“ (Luca 12:31). Sfântul Apostol Pavel a exprimat esenţa mesajului Împărăţiei lui Dumnezeu prin cuvintele: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17). Fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a iubirii, a dreptăţii şi a păcii, Mântuitorul, prin faptele Sale, a învăţat oamenii cum să devină cetăţeni ai acestei Împărăţii. Mântuitorul a concentrat toată legea şi proorocii în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om (Luca 10:27). Aşadar, iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi concepută fără iubirea de aproapele: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu pe voi“ (Ioan 15:12). Numai iubind, omul este capabil de jertfă: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul lui să şi-l pună pentru semenii săi“ (Ioan 15:13).
Deosebit de semnificativă este porunca Mântuitorului pe care ne-o dă în ceea ce priveşte iubirea aproapelui în parabola samarineanului milostiv şi în cuvântarea Sa asupra iubirii vrăjmaşilor. Prin iubirea vrăjmaşilor, oamenii se dovedesc a fi urmaşii lui Dumnezeu Care: „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5:45). Invidia, mânia, ura, vrăjmăşia, răzbunarea, omorul sunt la antipodul iubirii de aproapele şi sunt combătute cu toate prilejurile de Mântuitorul Iisus Hristos, care socoteşte nevrednic de Împărăţia lui Dumnezeu chiar şi pe cel care are un cât de mic acces de mânie împotriva semenului său.
Fără iubire nu este cu putinţă să se ajungă la dreptate şi pace. Dreptatea din Împărăţia lui Dumnezeu este o lege nouă, nu deosebită de cea iudaică, dar desăvârşită: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5:17). Spre deosebire de cea a fariseilor, dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu este o dreptate a inimii, bazată pe simplitate, sinceritate, şi cinste. Expresia „Pace vouă“ (Luca 24:36) este salutul cu care Mântuitorul îşi întâmpină de obicei discipolii. Pe aceştia îi îndeamnă, ca în misiunea lor, întrând într-o casă să zică: „Pace casei acesteia“ (Luca 10:5). Salutul exprimă simplu şi generos gândurile bune ce le nutresc slujitorii lui Hristos faţă de gazdele sale ocazionale.
Sfinţii Apostoli nu aveau în cingătorile lor aur, argint şi bani pentru a răsplăti bunătatea gazdei. Ei au fost instruiţi de Domnul Iisus Hristos să se răscumpere cu darul cel mai de preţ (PACEA), pentru ca toate să le fie din plin în această viaţă. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că, atunci când Domnul îi întâmpină de trei ori cu salutul „Pace vouă“, El oferă din însăşi Sfânta Treime darul complet al păcii. Trăiţi în pace unii cu alţii (Marcu 10:50) le spune El ucenicilor Săi şi prin aceştia creştinilor de pretutindeni şi dintotdeauna. În rostirea fericirilor din „Predica de pe munte“, Mântuitorul arată că, pentru realizarea păcii, trebuie cultivate toate virtuţile. Faptul că fericirea făcătorilor de pace este a şaptea îşi are un sens şi o explicaţie, căci ordinea în care Mântuitorul a rostit fericirile nu-i fără rost. Această ordine corespunde etapelor succesive pe care le parcurge, în mod firesc şi logic, un creştin spre a ajunge la desăvârşirea vieţii sale morale. Virtutea precizată în întâia Fericire nu este pacea şi nici iubirea, ci smerenia pentru că ea constituie condiţia principală, pe lângă harul divin, de care depinde începutul vieţii morale. Fără sărăcia cu duhul, smerenia faţă de Dumnezeu şi de semeni, nu-i posibilă pacea nici cu Dumnezeu, nici pacea cu semenii.
Pentru menţinerea înţelegerii între oameni, Mântuitorul ne cere să ne împăcăm degrabă cu fraţii noştri, înainte de a aduce darul nostru la altar: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind adu darul tău“ (Matei 5:24). Pentru evitarea conflictelor primejdioase, Mântuitorul cere lepădarea de sine: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două“ (Matei 5:39-41). De asemenea în „Predica de pe munte“ (Matei 5:25-26), Mântuitorul ne atrage atenţia că acum, cât suntem în viaţă să ne împăcăm cu pârâşul nostru (adică cu conştiinţa noastră) mergând să ne spovedim păcatele, ca nu cumva conştiinţa să ne dea pe mâna judecătorului (Iisus Hristos), acesta să ne dea pe mâna temnicerului (adică pe mâna diavolului), iar acesta să ne arunce în temniţă (focul iadului), fiindcă nu vom ieşi de acolo până ce nu vom plăti cel din urmă bănuţ (adică toate păcatele). Fiindcă pacea este urmarea împlinirii tuturor datoriilor ce decurg din iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui, Mântuitorul nu a găsit să lase discipolilor Săi alt Testament decât acela al păcii: „Pace las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze“ (Ioan 14:27). Mântuitorul prezintă, aici, deosebirea dintre pacea exterioară pe care oamenii pot s-o impună, uneori, din afară şi pacea lăuntrică a credinciosului pe care El a adus-o pe pământ şi care se poate păstra dacă omul voieşte, împotriva oricăror piedici. Pacea pe care Mântuitorul o numeşte „Pacea Mea“ (Ioan 14:27), este darul dumnezeiesc al împăcării pământului cu cerul, care s-a revărsat în lume prin coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni şi din care izvorăşte pacea în suflete, pacea între oameni, pacea cu Dumnezeu. Chiar şi în zguduitoarea clipă a încheierii activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul îndeamnă la pace: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi“ (Ioan 16:33).
După Sfânta Înviere, ori de câte ori apare în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli, li se adresează cu expresia: „Pace vouă“(Luca 24:36).
Prin viaţa şi activitatea Sa, Mântuitorul a dorit să aducă pace între popoare, chiar şi între poporul evreu şi păgâni, arătând că toate popoarele, toţi sunt chemaţi să se mântuiască. Deşi iudeii s-au cutremurat de naşterea lui Hristos, împăratul Irod a pus mâna pe sabie, ca să se apere de Împăratul Păcii, în timp ce păgânii I s-au închinat ca unui Împărat şi Dumnezeu şi I-au adus, prin cei trei magi, aur, smirnă şi tămâie.
Pacea în predica şi în scrierile apostolice
Pentru Sfântul Apostol Pavel, pacea este dar al Duhului Sfânt: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare...“ (Galateni 5:22). În epistolele sale arată că fiecare creştin, întreaga creştinătate, toţi oamenii trebuie să susţină tot ceea ce slujeşte păcii: „Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia către altul“ (Romani 14:19). Ideea de împăcare a omenirii cu Dumnezeu este înfăţişată în Epistola către Romani: „Deci, fiind îndreptaţi în credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos“ (Romani 5:1). Pentru a întări această idee, Sfântul Apostol Pavel adaugă în continuare: „Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui“ (Romani 5:10). Pacea este temei de rânduială, temei al ordinii, al înţelegerii între oameni şi popoare: „Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii“ (Corinteni 14:33). Mai lămurit se înfăţişează această idee în versetul: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17).
În epistolele pauline găsim multe îndemnuri adresate creştinilor de a trăi în bună înţelegere cu semenii lor: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţii oamenii“ (Romani 12:18); „Căutaţi pacea cu toţi, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12:14).
Dumnezeul păcii
Iată ce ne mărturiseşte Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu în cartea sa „Dumnezeu şi savanţii“, despre Dumnezeul păcii: «Iuri Gagarin a afirmat, după întoarcerea din spaţiul cosmic, că n-a întâlnit pe Dumnezeu, nici pe Sfinţi, dar el nu ştia că îl pierduse din suflet. Însă Dumnezeu se face cunoscut în viaţa noastră, a pământenilor, în momente de mare cumpănă. Mă aflam la Vancouver pe ţărmul Oceanului Pacific. Interesant este că, pe malul apei fiind, mi-am amintit un eveniment petrecut cu ani în urmă, legat de Oceanul Pacific. Era prin anul 1978, când lumea de pe planetă era alarmată de pericolul unui război nuclear. În toate continentele şi ţările aveau loc mitinguri şi se făceau manifestaţii cu strigăte de pace. La vremea aceea şi noi preoţii din Episcopia Romanului şi Huşilor, am fost convocaţi într-o adunare de către Prea Sfinţitul Episcop Eftimie al Romanului şi Huşilor. A avut loc o conferinţă la Vaslui, numai cu preoţii din judeţ. Am luat şi eu parte. Tema conferinţei nu putea fi decât problema actuală care se impunea: pacea în lume şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pace. Citisem în revista „Ştiinţă şi Tehnică“, publicată în ţară, despre un fapt miraculos.
În Oceanul Pacific, în zona Insulelor Filipine, apăruse o mână mare, puternică şi care ţinea în ea chipul unei femei. Această mână imensă a apărut timp de trei zile. Observatorii, printre care şi cei sovietici, în uimirea lor sondau în jurul ei, în adâncul oceanului să descoperă cine o provoacă. Nu s-a putut descoperi nimic artificial. În revistă erau interpretări diferite: ale unor experţi în ştiinţă, psihologi, observatori diferiţi. Însă mare lucru nu spunea nimeni. Am luat şi eu cuvântul şi miam permis să dau o explicaţie acestui fapt misterios: omenirea e alarmată de pericolul unui război nuclear. Se impune, din partea oamenilor competenţi, în sarcina cărora cade răspunderea, să găsească soluţii de a aduce speranţa pentru înlăturarea pericolului şi pentru stabilirea păcii în lume. Dumnezeu ridică şi El mâna şi zice: „Am şi Eu ceva de spus“. Prin ridicarea mâinii, ne dă răspunsul. „Mâna mea este puternică. În mâna Mea este pacea. Eu sunt Oceanul Păcii“. Vorbea din Oceanul Pacific. În mână ţinea chipul unei femei asiatice. Femeia reprezintă viaţa. „În mâna Mea este viaţa voastră. Nu vă temeţi!“ Nu au mai avut loc alte comentarii, vocile din surdină spuneau că este o interpretare interesantă. Aşa ne explicăm, fără nici o îndoială, că Dumnezeu e cu noi, El este în viaţa noastră: „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră“.
Paradoxul vremurilor noastre este că:
● Vorbim de pace şi ne pregătim de război.
● Avem clădiri mari, dar suflete mici.
● Avem autostrăzi largi, dar minţile înguste.
● Cheltuim mult, dar avem mai puţin.
● Cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm de mai puţin.
● Avem case mari, dar familii mici.
● Avem accesorii, dar mai puţin timp.
● Avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte.
● Avem mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată.
● Avem mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.
● Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim nesăbuit, zâmbim prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare.
● Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi.
● Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.
● Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
● Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
● Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să trăim o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.
● Am ajuns până pe lună şi înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada ca să facem cunoştinţă cu un vecin.
● Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mari, dar nu mai bune.
● Am curăţat aerul, dar am poluat solul.
● Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
● Plănuim multe, dar realizăm mai puţine.
● Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm.
● Am construit calculatoare să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copiii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete, a oamenilor mari şi a caracterelor meschine, a profiturilor rapide şi a relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care induc orice stare de la bucurie la linişte şi la moarte. Sunt vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior.
Mitropolitul de Smolensk şi Kaliningrad, Kiril, în soborul popular mondial rusesc din primăvara anului 1988 (în Mănăstirea „Sfântul Danilov“) a întrebat cum ar fi posibil să oprim lumea de la folosirea descoperirilor ştiinţifice în ţeluri diabolice?
Răspunsul a fost acesta: ori progresul ştiinţei şi tehnicii va fi însoţit de progresul moral al omenirii, ori omenirea va fi lipsită de şansa de a supravieţui.
Altă cale nu este posibilă. În faţa acestui pericol apocaliptic, ştiinţa şi religia nu au alt drum decât dialogul şi colaborarea. Einstein spunea că:
„ŞTIINŢA FĂRĂ RELIGIE E INCOMPLETĂ, IAR RELIGIA FĂRĂ ŞTIINŢĂ E OARBĂ“.
Aminteşte-ţi...
► Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
► Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.
► Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că acesta este singura comoară pe care o poţi oferi din inimă şi nu te costă nimic.
► Aminteşte-ţi să spui Te iubesc partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales, să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
► Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi, acea persoană nu va mai fi lângă tine. Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai. Sunt vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi tu poţi decide, fie să împărtăşeşti aceste puncte de vedere, fie să ştergi acest mesaj.
Pronia dumnezeiască
Am cerut de la Dumnezeu să-mi dea putere, dar el mi-a dat nenumărate greutăţi ca să le trec. I-am cerut înţelepciune, dar El mia dat situaţii grele ca să învăţ să le rezolv. I-am cerut pace în suflet, dar El m-a lăsat să mă lupt cu patimile. I-am cerut bunăstare, dar El mi-a dat minte şi pricepere ca să lucrez. I-am cerut curaj, dar El mia dat primejdii ca să le înfrunt. I-am cerut dragoste, dar El mi-a dat persoane cu nenumărate probleme ca să le ajut. I-am cerut înlesniri, dar El mi-a dat prilejuri ca să le dobândesc. Din toate câte I-am cerut, nu am primit nimic. Le-am 14 primit însă pe toate cele care cu adevărat îmi trebuiau. Aşadar, rugăciunile mele au fost ascultate. Îţi mulţumesc, Doamne!
Iubiţi credincioşi,
Hristos a venit în lume să aducă pacea, să mântuiască lumea.
El a suferit pentru pace, a fost răstignit pentru pace. Ne-a lăsat pacea ca moştenire, ne-a dat-o ca pe un zid al Bisericii, ne-a aşezat-o ca pe un scut şi sabie împotriva diavolului, a statornicit-o ca pe un port liniştit pentru credincioşi, ca pe o împăcare cu Dumnezeu şi ca pe o iertare a păcatelor.
Din această cateheză se desprind următoarele concluzii:
1. În nicio altă religie nu există o concepţie atât de înaltă despre iubire ca în cea creştină, în care iubirea este considerată însăşi esenţa divinităţii: „Dumnezeu este iubire“ (Ioan 4:16). După această concepţie, a cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a iubi, a trăi în iubire, a inspira în adâncul fiinţei tale iubirea, care este însăşi esenţa divinităţii.
2. Iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor rămâne de-a pururi, cea mai importantă datorie a creştinului şi reprezintă temelia puternică ce asigură împlinirea tuturor celorlalte datorii.
3. Acolo unde există iubire, acolo există şi pace: PACEA CU SINE ÎNSUŞI, PACEA CU APROAPELE ŞI PACEA ÎNTRE POPOARE, care laolaltă aduc PACEA CU DUMNEZEU.
4. Pacea şi viaţa sunt daruri dumnezeieşti, izvorâte din însăşi iubirea lui Dumnezeu şi dăruite omului.
5. Fiind daruri dumnezeieşti, omul are datoria să le păstreze, să le ocrotească, să le cultive şi să se bucure de roadele lor în veci.
6. Pacea trebuie menţinută cu toată puterea, pentru că ea este condiţia necesară bunei desfăşurări a vieţii sub toate aspectele ei.
7. Creştinismul este religia păcii. Creştinismul înfăţişează pacea ca reflectare a păcii dumnezeieşti intratrinitare asupra oamenilor.
8. Biserica a propovăduit întotdeauna pacea, buna înţelegere între popoare. Aceasta a fost misiunea ei de-a lungul veacurilor şi aşa va fi şi în viitor.
9. Înţelegerea răspunderii permanente, personale a fiecărui om în menţinerea păcii ne cheamă, pe fiecare dintre noi, la luptă hotărâtă împotriva răului şi la înfăptuirea reală a misiunii creştinului de a fi făcător de pace. Această răspundere este ancorată, pe de-o parte în apartenenţa fiecărui creştini la un anumit popor şi stat, iar pe de altă parte în înrudirea de sânge cu Adam, primul părinte al tuturor popoarelor lumii.
10. Nu se poate justifica indiferenţa şi nelucrarea unui creştin pentru răspândirea păcii pe pământ sau chiar pentru o atitudine necreştină în această problemă.
11. Pacea nu poate să nu fie o preocupare permanentă a omului, deoarece Dumnezeu s-a îngrijit de la început să sădească în noi puterea de a iubi, precum şi dorul după bucurie şi pace, după care veşnic însetează firea noastră.
12. Pacea este, şi astăzi, aspiraţia permanentă a popoarelor către o existenţă cu adevărat frăţească.
13. Şi astăzi, Biserica Ortodoxă adresează întregii omeniri chemarea biblică: „Alege viaţa ca să trăieşti şi tu şi urmaşii tăi“ (Deuteronom 30:19) şi militează pentru o lume în care: „Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2:4), ci toţi vor păzi unitatea Duhului, trăind „întru legătura păcii“ (Efeseni 4:3).
Pentru a ne lămuri pe deplin cât de importată este pacea cu noi, cu cei dimprejurul nostru, pacea cu Dumnezeu să ne gândim cât de tulburat este un părinte al cărui copil nu-l mai ascultă, s-a obrăznicit, a luat-o pe căi lăturalnice, într-un cuvânt a fost pierdut de sub control. În sufletul părinţilor a dispărut pacea. Nimic nu-i mai poate mângâia, nici mâncarea, nici băutura şi nici banii... Poate aţi văzut vreodată un criminal. După săvârşirea omorului, indiferent de motiv, făptuitorul nu mai are pace nici cu sine, nici cu cel pe care l-a ucis şi cu atât mai puţin cu Dumnezeu. Faţa îi este schimbată, ochii obosiţi, parcă injectaţi cu sânge, mereu trist şi obosit din cauza coşmarurilor din timpul nopţii. Din această stare sufletească insuportabilă nu-l poate salva decât iertarea din partea lui Dumnezeu pe care o poate obţine numai prin mărturisirea păcatului cu căinţă sub epitrahilul preotului duhovnic. Cel care a omorât un om şi nu este descoperit de organele de poliţie, în clipa morţii nu-şi dă sufletul până când nu mărturiseşte crima făcută, dacă nu preotului, cum ar fi corect, măcar unui om oarecare.
Pacea este o mare binecuvântare pentru casa fiecăruia dintre noi
Unde-i credinţă, acolo-i dragoste,
Unde-i dragoste, acolo-i pace,
Unde-i pace, acolo-i binecuvântare,
Unde-i binecuvântare, acolo-i Dumnezeu,
Unde-i Dumnezeu, acolo nu lipseşte nimic.
Străduieşte-te pe cât poţi să ai pace sufletească, căci se spune despre omul lui Dumnezeu: „În pace este locul Lui“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi locuieşte în acel om care are o inimă împăcată. În general să te consideri mai rău decât toţi şi nu căuta dragostea, nici cinstea de la nimeni, ci pe acestea să le ai tu însuţi faţă de toţi şi astfel vei dobândi pacea. Dacă ai să cauţi să te aprecieze ceilalţi ca să-ţi descoperi vrednicia şi câteva virtuţi, atunci pierzi pacea sufletească.
Fiul meu, tu orişiunde şi oricând putea-vei face
Fă de-a pururi numai pace
Ca pe toţi acei ce pacea
Vor iubi şi-o vor lucra
Spus-a Domnul că de-a pururi
Fiii lui se vor chema
Pacea lumii fiul meu,
E-n război cu Dumnezeu
Lumea dacă nu te place
Tu atunci cu El ai pace
Tu să cauţi iubitul meu
Să te-mpaci cu Dumnezeu
Căci apoi de s-ar scula
Toată lumea contra ta
Nu te poate vătăma.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994;
Preot Ioan Iovănel Ciocan, Pacea în Noul
şi în Vechiul Testament (Teză de licenţă), Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologi
Ortodoxă, Craiova, 2000; Episcopul Nicolae Velimirovici, Războiul şi Biblia, Editura Sofia,
Bucureşti, 2002;
Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,
1995;
Arhimandrit Mina Dobzeu, Dumnezeu şi savanţii, Editura Golia, 2004.
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Pacea ar putea fi definită ca starea unor comunităţi sau ţări care nu sunt în război.
În „Noul Testament“ termenul este folosit mai ales privind liniştea sufletească, dar sunt şi texte care se referă la pacea lumii sau a unor popoare. Cu înţelesul de raporturi între oameni se vorbeşte de pace ca de o virtute, ca de o înţelegere cordială: „Trăiţi în pace unii cu alţii“ (Marcu 9:50). Îngerii au adus mesajul păcii pe pământ la naşterea Domnului Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Luca 2:14). Pacea apare însă în gradul cel mai mare ca darul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, ca darul împăcării popoarelor între ele şi a oamenilor cu Dumnezeu. Căci aducându-se jertfă Tatălui şi luând asupra Sa păcatele lumii, Hristos S-a făcut pacea noastră (Efeseni 2:14). Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus“ (Filipeni 4:7). Hristos este numit şi „Împărat al păcii“ (Evrei 7:2), iar cei care caută împărăţia lui Dumnezeu au viaţă şi pace, „căci El (Hristos) este pacea noastră“ (Efeseni 2:14). Pacea s-a binevestit ca ceva obiectiv, ca darul de sus şi ca întrupată sau personificată în Hristos, Care a vestit „Evanghelia păcii“ (Fapte 10:36). Pacea este şi o binecuvântare, o urare sau o rugăciune şi chiar formulă de salut cu care se încheie sau încep epistolele Sfinţilor Apostoli, după cum îi învăţase Mântuitorul: „Iar în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: Pace casei acesteia“ (Luca 10:5). Pacea fiind un dar de sus, Dumnezeu o poate lua când voieşte, dacă lumea n-o merită. Aşa s-a descoperit Sfântului Ioan Evanghelistul, care scrie: „Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul, şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat“ (Apocalipsa 6:4).
Pacea şi războiul
Măreţia creaţiei lui Dumnezeu se poate întrevedea şi din faptul că omul este unic şi irepetabil. Viaţa socială este unul din cele mai preţioase daruri ale lui Dumnezeu, Care încă de la Creaţie a constatat că singurătatea şi izolarea nu sunt folositoare omului: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el“ (Facerea 2:18). De aceea, omul este o fiinţă comunitară, trăieşte în societatea oamenilor pe care o influenţează, contribuie la ridicarea societăţii şi în felul acesta îşi împlineşte rostul său cu care a fost trimis de Dumnezeu. Fiind înzestraţi cu înclinaţii spre diferite activităţi, oamenii produc bunuri materiale şi spirituale necesare lor, semenilor şi omenirii în general. Viaţa omenească trebuie lăsată să se dezvolte liber, în pace, pentru că fiecare om reprezintă un moment unic în istorie, fiecare suflet aduce cu sine un gând al lui Dumnezeu pe care el l-a avut în sine din veşnicie.
Pacea a făcut parte întotdeauna din comoara bunurilor spirituale ale omenirii, deoarece ea creează condiţiile prielnice pentru bunul mers al vieţii în diferitele ei manifestări. Numai în pace oamenii se pot folosi liniştiţi, de bucuriile vieţii. Bunul vieţii este aşa de mare, încât în lucrurile pământeşti şi muritoare nu se obişnuieşte să se audă ceva mai fermecător, nici să se dorească ceva mai mult, nici să se descopere ceva mai bun decât pacea. De asemenea, pacea este graniţa armoniei şi a frumuseţii universale. Popoarele, oraşele, armatele, familiile, căsătoriile, comunităţile se conservă prin pace şi pier prin discordie. Războiul şi pacea sunt două noţiuni care exprimă două realităţi total opuse. Dacă războiul este expresia celor mai mari rele fizice şi morale, pe care le poate trăi omul, pacea este expresia supremului bine, bunul cel mai de preţ al omenirii din toate timpurile, parte integrantă şi temelie a vieţii omului, a omului de ieri, de astăzi, de mâine, de totdeauna. Războiul este rodul urii, este tatăl dezastrului şi al morţii, este o nenorocire obştească ce depăşeşte în dureri nenorocirile personale. Dacă războiul este rod al urii, pacea, dimpotrivă, este rod al dragostei. Cultivarea dragostei produce pacea şi o menţine. Pacea este dorită, este cultivată, este slăvită, reprezintă însăşi viaţa. Războiul şi pacea sunt realităţi pe care omenirea le-a trăit de când există. Le trăieşte şi astăzi. Acestea au preocupat spiritul omenesc în decursul timpurilor. În timp de pace, viaţa îşi urmează cursul ei firesc: artele, cultura, educaţia etc. se dezvoltă în mod armonios. Teama, groaza, trăite în timpul războiului au efecte negative asupra copiilor: anumite metehne sufleteşti se întipăresc în fiinţa lor plăpândă şi nu-i mai părăsesc toată viaţa.
În concluzie se poate spune că pacea este starea de linişte trupească şi sufletească, familială şi socială, starea de netulburare a vieţii din pricina pizmei, a certurilor, dar mai ales a războaielor. Ea a fost, întotdeauna, visul de aur al omenirii şi de aceea omenirea a luptat şi luptă pentru pace, pentru sălăşluirea ei pe pământ, pentru ca pământul să nu mai fie udat de sânge omenesc vărsat de mâna ucigaşă a omului frate.
Legătura dintre morală şi pace
Pacea creează condiţiile necesare şi prielnice pentru dezvoltarea culturii şi civilizaţiei, pentru progresul omenirii în orice privinţă. Ea este creatoare de condiţii prielnice îmbunătăţirii morale a omului, este necesară în procesul dezvoltării sale în orice domeniu de activitate. Pacea, maica tuturor bunurilor, temei al bucuriei, este intim datorată şi legată de speţa umană, deoarece făcea parte din starea paradisiacă şi de aici suspinul de totdeauna al omului cinstit după pace. Totuşi nu de pace s-a bucurat omenirea în cea mai mare parte a istoriei sale. Mândria, invidia, egoismul, dorinţa de acaparare a bunurilor străine şi de exploatare a semenului au tulburat şi întrerupt mereu pacea, dezlănţuind războaie pustietoare de viaţă şi de muncă omenească.
Privită în funcţie de condiţiile externe în continuă fluctuaţie, pacea nu poate fi stabilită o dată pentru totdeauna, ca o stare definitivă, ci ea se cere creată necontenit ca un echilibru necesar al vieţii sociale, în neîncetată mişcare. Ceea ce asigură păcii o slujire devotată şi permanentă sunt virtuţile morale. De aceea, fără a neglija condiţiile externe ale păcii, trebuie cunoscute şi valorificate condiţiile ei interne, morale. Miezul învăţăturii creştine se cuprinde în cuvântul „IUBIRE“ şi, din acest motiv, creştinismul a fost numit „RELIGIA IUBIRII“. Sfânta Scriptură ne spune că „DUMNEZEU ESTE IUBIRE“ (1 Ioan 4:8), iar Domnul Iisus Hristos a arătat că învăţătura Sa se cuprinde în porunca: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, cu toată inima ta şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 12: 37-39). Din iubire izvorăsc ca razele soarelui celelalte virtuţi creştine: pacea, dreptatea, bunăstarea, răbdarea, iertarea şi altele.
Aşadar, acolo unde domneşte iubirea există şi pacea cu multipla ei
înfăţişare. Privind imaginea alăturată, putem să avem o idee clară asupra
celor patru valenţe ale păcii: Pacea cu
Dumnezeu atotcuprinzătoare, pacea cu tine
însuţi, cu cei dimprejur şi pacea între popoare. Dacă nu suntem în pace cu noi înşine nu suntem în pace nici cu semenii şi cu atât mai puţin cu Dumnezeu. Dacă nu suntem în pace cu semenii, nu suntem în pace nici cu noi şi cu atât mai puţin cu Dumnezeu. Dacă nu suntem în pace cu Dumnezeu sub nici o formă nu putem fi în pace nici cu semenii şi nici cu noi înşine. Dacă nu e pace între popoare, nu este pace nici cu Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă învăţă că omul se naşte cu un anumit rost, că Dumnezeu îl trimite în lume cu un anumit mesaj pe care are datoria să-l împlinească. De asemenea omul trebuie să se îngrijească de mântuirea sufletului său.
Privită din perspectiva creştină, viaţa pământească este pregătirea pentru cea veşnică: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei13:14). Dacă prin uciderea unui om, omenirea se lipseşte de realizările lui materiale sau spirituale, cu atât mai grav este când omul n-a avut putinţa să se dezvolte din punct de vedere duhovnicesc, ca să-şi poate mântui sufletul. Este o crimă să ridici viaţa unui om, dar cu atât mai mare este această crimă când omului i s-a luat putinţa să lucreze pentru mântuirea sufletului său. Oamenii au primit porunca divină să stăpânească pământul şi nu să se stăpânească şi să se înrobească unii pe alţii. Cei ce nesocotesc ordinea, disciplina şi pacea în lume se împotrivesc lui Dumnezeu şi rânduielilor lui. Aceştia nu trebuie să se lase amăgiţi ca triumfători, pentru că: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit“ (Galateni 6:7) şi „Domnul nostru este şi foc mistuitor“ (Evrei 12:29). În apărarea şi consolidarea păcii în lume sunt importante susţinerea şi dezvoltarea prieteniei şi încrederii între oameni şi între popoare. Dar cum prietenia şi încrederea sunt forţe morale, Sfintei Biserici îi revine datoria de a promova aceste forţe morale în viaţa omenirii. De aceea, se poate spune că pacea se dobândeşte pe căi morale, drumul spre pace şi vieţuirea în pace este un drum al creşterii morale.
Mărturii din „Vechiul Testament“
Prezenţa cuvântului „Pace“ în cărţile „Vechiului Testament“ pune în evidenţă importanţa şi valoarea păcii în preocupările Sfinţilor Părinţi inspiraţi de Dumnezeu. În limba ebraică, cuvântul „Pace“ (Şalom) are un înţeles foarte cuprinzător: integritate, sănătate, plinătate, lucru desăvârşit, linişte, salvare, mântuire, prosperitate, fericire, binele în general. În sens restrâns, el avea înţelesul de lipsă a oricărei pricini de tulburare, fie dinlăuntru, fie din afară şi liniştea unui popor care trăieşte în bună pace, în bună vecinătate cu alte popoare, deci cuprinde toate bunurile vieţii: linişte, sănătate, prosperitate, fericire, mântuire.
Pacea, era nota caracteristică a Paradisului unde prima pereche de oameni ducea o viaţă fericită, lipsită de orice tulburare cu Dumnezeu, cu sine şi cu natura înconjurătoare şi regnul animal. Omul avea să se bucure de această pace profundă atât timp cât avea să păstreze legătura firească cu Creatorul său, supunându-i-se Lui şi păzind porunca ascultării. Fratricidul lui Cain inaugurează lupta dintre oameni, care nu s-a sfârşit până astăzi, sub înrâurirea diavolului care dintru început: „a fost ucigător de oameni“ (Ioan 8:44). Astfel armonia şi pacea paradisiacă au dispărut, pofta păcătoasă constituind izvorul tulburării păcii şi al suferinţelor de tot felul în lume. În cărţile „Vechiului Testament“, urarea păcii este folosită ca urare de întâmpinare sau de despărţire: „Pace ţie!“ (Judecători 6:23), „Mergi în pace!“ (1 Regi 20:42), „Pace ţie! Pace casei tale! Pace la toate ale tale!“ (1 Regi 25:6).
Mărturii din „Noul Testament“
În „Noul Testament“, care este continuarea şi împlinirea „Vechiului Testament“, găsim de 86 de ori cuvântul „Pace“. În diferite perioade de timp, profeţii au subliniat importanţa păcii în viaţa religios-morală a poporului evreu. Din cauza imperfecţiunii omului, pacea a fost de multe ori încălcată şi, în felul acesta, s-a întinat legământul dintre poporul ales şi Dumnezeu. Dacă mântuirea este împăcarea omului cu Dumnezeu, pe drept cuvânt Mântuitorul este Domnul păcii, căci el a săvârşit această lucrare. Instaurarea păcii pe pământ are loc ca urmare a venirii în lume a Domnului păcii, Mesia cel vestit de profeţi şi aşteptat de toate popoarele. Cântarea îngerească cu care este întâmpinat Mântuitorul arată că bucuria este atât în cer cât şi pe pământ, pentru că pacea este adusă tuturor oamenilor. Bătrânul Simeon, bucuros că a prins vremea împlinirii nădejdii atâtor generaţii, cere de la Dumnezeu sfârşitul lin care se cuvine drepţilor: „Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace“ (Luca 2:29). Toate învăţăturile Mântuitorului s-au axat pe propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-a început misiunea în lume spunând: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 1:15). Când o mulţime de oameni vroiau să-L ţină , ca să nu plece de la ei, El le-a zis: „Trebuie să binevestesc Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis“ (Luca 4:43). „Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu şi cei doisprezece erau cu El“ (Luca 8:1). Pentru toate vremurile, Domnul a poruncit ucenicilor săi: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“ (Luca 12:31). Sfântul Apostol Pavel a exprimat esenţa mesajului Împărăţiei lui Dumnezeu prin cuvintele: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17). Fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a iubirii, a dreptăţii şi a păcii, Mântuitorul, prin faptele Sale, a învăţat oamenii cum să devină cetăţeni ai acestei Împărăţii. Mântuitorul a concentrat toată legea şi proorocii în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om (Luca 10:27). Aşadar, iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi concepută fără iubirea de aproapele: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu pe voi“ (Ioan 15:12). Numai iubind, omul este capabil de jertfă: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul lui să şi-l pună pentru semenii săi“ (Ioan 15:13).
Deosebit de semnificativă este porunca Mântuitorului pe care ne-o dă în ceea ce priveşte iubirea aproapelui în parabola samarineanului milostiv şi în cuvântarea Sa asupra iubirii vrăjmaşilor. Prin iubirea vrăjmaşilor, oamenii se dovedesc a fi urmaşii lui Dumnezeu Care: „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5:45). Invidia, mânia, ura, vrăjmăşia, răzbunarea, omorul sunt la antipodul iubirii de aproapele şi sunt combătute cu toate prilejurile de Mântuitorul Iisus Hristos, care socoteşte nevrednic de Împărăţia lui Dumnezeu chiar şi pe cel care are un cât de mic acces de mânie împotriva semenului său.
Fără iubire nu este cu putinţă să se ajungă la dreptate şi pace. Dreptatea din Împărăţia lui Dumnezeu este o lege nouă, nu deosebită de cea iudaică, dar desăvârşită: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5:17). Spre deosebire de cea a fariseilor, dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu este o dreptate a inimii, bazată pe simplitate, sinceritate, şi cinste. Expresia „Pace vouă“ (Luca 24:36) este salutul cu care Mântuitorul îşi întâmpină de obicei discipolii. Pe aceştia îi îndeamnă, ca în misiunea lor, întrând într-o casă să zică: „Pace casei acesteia“ (Luca 10:5). Salutul exprimă simplu şi generos gândurile bune ce le nutresc slujitorii lui Hristos faţă de gazdele sale ocazionale.
Sfinţii Apostoli nu aveau în cingătorile lor aur, argint şi bani pentru a răsplăti bunătatea gazdei. Ei au fost instruiţi de Domnul Iisus Hristos să se răscumpere cu darul cel mai de preţ (PACEA), pentru ca toate să le fie din plin în această viaţă. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că, atunci când Domnul îi întâmpină de trei ori cu salutul „Pace vouă“, El oferă din însăşi Sfânta Treime darul complet al păcii. Trăiţi în pace unii cu alţii (Marcu 10:50) le spune El ucenicilor Săi şi prin aceştia creştinilor de pretutindeni şi dintotdeauna. În rostirea fericirilor din „Predica de pe munte“, Mântuitorul arată că, pentru realizarea păcii, trebuie cultivate toate virtuţile. Faptul că fericirea făcătorilor de pace este a şaptea îşi are un sens şi o explicaţie, căci ordinea în care Mântuitorul a rostit fericirile nu-i fără rost. Această ordine corespunde etapelor succesive pe care le parcurge, în mod firesc şi logic, un creştin spre a ajunge la desăvârşirea vieţii sale morale. Virtutea precizată în întâia Fericire nu este pacea şi nici iubirea, ci smerenia pentru că ea constituie condiţia principală, pe lângă harul divin, de care depinde începutul vieţii morale. Fără sărăcia cu duhul, smerenia faţă de Dumnezeu şi de semeni, nu-i posibilă pacea nici cu Dumnezeu, nici pacea cu semenii.
Pentru menţinerea înţelegerii între oameni, Mântuitorul ne cere să ne împăcăm degrabă cu fraţii noştri, înainte de a aduce darul nostru la altar: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind adu darul tău“ (Matei 5:24). Pentru evitarea conflictelor primejdioase, Mântuitorul cere lepădarea de sine: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două“ (Matei 5:39-41). De asemenea în „Predica de pe munte“ (Matei 5:25-26), Mântuitorul ne atrage atenţia că acum, cât suntem în viaţă să ne împăcăm cu pârâşul nostru (adică cu conştiinţa noastră) mergând să ne spovedim păcatele, ca nu cumva conştiinţa să ne dea pe mâna judecătorului (Iisus Hristos), acesta să ne dea pe mâna temnicerului (adică pe mâna diavolului), iar acesta să ne arunce în temniţă (focul iadului), fiindcă nu vom ieşi de acolo până ce nu vom plăti cel din urmă bănuţ (adică toate păcatele). Fiindcă pacea este urmarea împlinirii tuturor datoriilor ce decurg din iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui, Mântuitorul nu a găsit să lase discipolilor Săi alt Testament decât acela al păcii: „Pace las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze“ (Ioan 14:27). Mântuitorul prezintă, aici, deosebirea dintre pacea exterioară pe care oamenii pot s-o impună, uneori, din afară şi pacea lăuntrică a credinciosului pe care El a adus-o pe pământ şi care se poate păstra dacă omul voieşte, împotriva oricăror piedici. Pacea pe care Mântuitorul o numeşte „Pacea Mea“ (Ioan 14:27), este darul dumnezeiesc al împăcării pământului cu cerul, care s-a revărsat în lume prin coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni şi din care izvorăşte pacea în suflete, pacea între oameni, pacea cu Dumnezeu. Chiar şi în zguduitoarea clipă a încheierii activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul îndeamnă la pace: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi“ (Ioan 16:33).
După Sfânta Înviere, ori de câte ori apare în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli, li se adresează cu expresia: „Pace vouă“(Luca 24:36).
Prin viaţa şi activitatea Sa, Mântuitorul a dorit să aducă pace între popoare, chiar şi între poporul evreu şi păgâni, arătând că toate popoarele, toţi sunt chemaţi să se mântuiască. Deşi iudeii s-au cutremurat de naşterea lui Hristos, împăratul Irod a pus mâna pe sabie, ca să se apere de Împăratul Păcii, în timp ce păgânii I s-au închinat ca unui Împărat şi Dumnezeu şi I-au adus, prin cei trei magi, aur, smirnă şi tămâie.
Pacea în predica şi în scrierile apostolice
Pentru Sfântul Apostol Pavel, pacea este dar al Duhului Sfânt: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare...“ (Galateni 5:22). În epistolele sale arată că fiecare creştin, întreaga creştinătate, toţi oamenii trebuie să susţină tot ceea ce slujeşte păcii: „Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia către altul“ (Romani 14:19). Ideea de împăcare a omenirii cu Dumnezeu este înfăţişată în Epistola către Romani: „Deci, fiind îndreptaţi în credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos“ (Romani 5:1). Pentru a întări această idee, Sfântul Apostol Pavel adaugă în continuare: „Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui“ (Romani 5:10). Pacea este temei de rânduială, temei al ordinii, al înţelegerii între oameni şi popoare: „Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii“ (Corinteni 14:33). Mai lămurit se înfăţişează această idee în versetul: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17).
În epistolele pauline găsim multe îndemnuri adresate creştinilor de a trăi în bună înţelegere cu semenii lor: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţii oamenii“ (Romani 12:18); „Căutaţi pacea cu toţi, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12:14).
Dumnezeul păcii
Iată ce ne mărturiseşte Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu în cartea sa „Dumnezeu şi savanţii“, despre Dumnezeul păcii: «Iuri Gagarin a afirmat, după întoarcerea din spaţiul cosmic, că n-a întâlnit pe Dumnezeu, nici pe Sfinţi, dar el nu ştia că îl pierduse din suflet. Însă Dumnezeu se face cunoscut în viaţa noastră, a pământenilor, în momente de mare cumpănă. Mă aflam la Vancouver pe ţărmul Oceanului Pacific. Interesant este că, pe malul apei fiind, mi-am amintit un eveniment petrecut cu ani în urmă, legat de Oceanul Pacific. Era prin anul 1978, când lumea de pe planetă era alarmată de pericolul unui război nuclear. În toate continentele şi ţările aveau loc mitinguri şi se făceau manifestaţii cu strigăte de pace. La vremea aceea şi noi preoţii din Episcopia Romanului şi Huşilor, am fost convocaţi într-o adunare de către Prea Sfinţitul Episcop Eftimie al Romanului şi Huşilor. A avut loc o conferinţă la Vaslui, numai cu preoţii din judeţ. Am luat şi eu parte. Tema conferinţei nu putea fi decât problema actuală care se impunea: pacea în lume şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pace. Citisem în revista „Ştiinţă şi Tehnică“, publicată în ţară, despre un fapt miraculos.
În Oceanul Pacific, în zona Insulelor Filipine, apăruse o mână mare, puternică şi care ţinea în ea chipul unei femei. Această mână imensă a apărut timp de trei zile. Observatorii, printre care şi cei sovietici, în uimirea lor sondau în jurul ei, în adâncul oceanului să descoperă cine o provoacă. Nu s-a putut descoperi nimic artificial. În revistă erau interpretări diferite: ale unor experţi în ştiinţă, psihologi, observatori diferiţi. Însă mare lucru nu spunea nimeni. Am luat şi eu cuvântul şi miam permis să dau o explicaţie acestui fapt misterios: omenirea e alarmată de pericolul unui război nuclear. Se impune, din partea oamenilor competenţi, în sarcina cărora cade răspunderea, să găsească soluţii de a aduce speranţa pentru înlăturarea pericolului şi pentru stabilirea păcii în lume. Dumnezeu ridică şi El mâna şi zice: „Am şi Eu ceva de spus“. Prin ridicarea mâinii, ne dă răspunsul. „Mâna mea este puternică. În mâna Mea este pacea. Eu sunt Oceanul Păcii“. Vorbea din Oceanul Pacific. În mână ţinea chipul unei femei asiatice. Femeia reprezintă viaţa. „În mâna Mea este viaţa voastră. Nu vă temeţi!“ Nu au mai avut loc alte comentarii, vocile din surdină spuneau că este o interpretare interesantă. Aşa ne explicăm, fără nici o îndoială, că Dumnezeu e cu noi, El este în viaţa noastră: „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră“.
Paradoxul vremurilor noastre este că:
● Vorbim de pace şi ne pregătim de război.
● Avem clădiri mari, dar suflete mici.
● Avem autostrăzi largi, dar minţile înguste.
● Cheltuim mult, dar avem mai puţin.
● Cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm de mai puţin.
● Avem case mari, dar familii mici.
● Avem accesorii, dar mai puţin timp.
● Avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte.
● Avem mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată.
● Avem mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.
● Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim nesăbuit, zâmbim prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare.
● Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi.
● Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.
● Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
● Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
● Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să trăim o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.
● Am ajuns până pe lună şi înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada ca să facem cunoştinţă cu un vecin.
● Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mari, dar nu mai bune.
● Am curăţat aerul, dar am poluat solul.
● Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
● Plănuim multe, dar realizăm mai puţine.
● Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm.
● Am construit calculatoare să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copiii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete, a oamenilor mari şi a caracterelor meschine, a profiturilor rapide şi a relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care induc orice stare de la bucurie la linişte şi la moarte. Sunt vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior.
Mitropolitul de Smolensk şi Kaliningrad, Kiril, în soborul popular mondial rusesc din primăvara anului 1988 (în Mănăstirea „Sfântul Danilov“) a întrebat cum ar fi posibil să oprim lumea de la folosirea descoperirilor ştiinţifice în ţeluri diabolice?
Răspunsul a fost acesta: ori progresul ştiinţei şi tehnicii va fi însoţit de progresul moral al omenirii, ori omenirea va fi lipsită de şansa de a supravieţui.
Altă cale nu este posibilă. În faţa acestui pericol apocaliptic, ştiinţa şi religia nu au alt drum decât dialogul şi colaborarea. Einstein spunea că:
„ŞTIINŢA FĂRĂ RELIGIE E INCOMPLETĂ, IAR RELIGIA FĂRĂ ŞTIINŢĂ E OARBĂ“.
Aminteşte-ţi...
► Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
► Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.
► Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că acesta este singura comoară pe care o poţi oferi din inimă şi nu te costă nimic.
► Aminteşte-ţi să spui Te iubesc partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales, să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
► Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi, acea persoană nu va mai fi lângă tine. Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai. Sunt vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi tu poţi decide, fie să împărtăşeşti aceste puncte de vedere, fie să ştergi acest mesaj.
Pronia dumnezeiască
Am cerut de la Dumnezeu să-mi dea putere, dar el mi-a dat nenumărate greutăţi ca să le trec. I-am cerut înţelepciune, dar El mia dat situaţii grele ca să învăţ să le rezolv. I-am cerut pace în suflet, dar El m-a lăsat să mă lupt cu patimile. I-am cerut bunăstare, dar El mi-a dat minte şi pricepere ca să lucrez. I-am cerut curaj, dar El mia dat primejdii ca să le înfrunt. I-am cerut dragoste, dar El mi-a dat persoane cu nenumărate probleme ca să le ajut. I-am cerut înlesniri, dar El mi-a dat prilejuri ca să le dobândesc. Din toate câte I-am cerut, nu am primit nimic. Le-am 14 primit însă pe toate cele care cu adevărat îmi trebuiau. Aşadar, rugăciunile mele au fost ascultate. Îţi mulţumesc, Doamne!
Iubiţi credincioşi,
Hristos a venit în lume să aducă pacea, să mântuiască lumea.
El a suferit pentru pace, a fost răstignit pentru pace. Ne-a lăsat pacea ca moştenire, ne-a dat-o ca pe un zid al Bisericii, ne-a aşezat-o ca pe un scut şi sabie împotriva diavolului, a statornicit-o ca pe un port liniştit pentru credincioşi, ca pe o împăcare cu Dumnezeu şi ca pe o iertare a păcatelor.
Din această cateheză se desprind următoarele concluzii:
1. În nicio altă religie nu există o concepţie atât de înaltă despre iubire ca în cea creştină, în care iubirea este considerată însăşi esenţa divinităţii: „Dumnezeu este iubire“ (Ioan 4:16). După această concepţie, a cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a iubi, a trăi în iubire, a inspira în adâncul fiinţei tale iubirea, care este însăşi esenţa divinităţii.
2. Iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor rămâne de-a pururi, cea mai importantă datorie a creştinului şi reprezintă temelia puternică ce asigură împlinirea tuturor celorlalte datorii.
3. Acolo unde există iubire, acolo există şi pace: PACEA CU SINE ÎNSUŞI, PACEA CU APROAPELE ŞI PACEA ÎNTRE POPOARE, care laolaltă aduc PACEA CU DUMNEZEU.
4. Pacea şi viaţa sunt daruri dumnezeieşti, izvorâte din însăşi iubirea lui Dumnezeu şi dăruite omului.
5. Fiind daruri dumnezeieşti, omul are datoria să le păstreze, să le ocrotească, să le cultive şi să se bucure de roadele lor în veci.
6. Pacea trebuie menţinută cu toată puterea, pentru că ea este condiţia necesară bunei desfăşurări a vieţii sub toate aspectele ei.
7. Creştinismul este religia păcii. Creştinismul înfăţişează pacea ca reflectare a păcii dumnezeieşti intratrinitare asupra oamenilor.
8. Biserica a propovăduit întotdeauna pacea, buna înţelegere între popoare. Aceasta a fost misiunea ei de-a lungul veacurilor şi aşa va fi şi în viitor.
9. Înţelegerea răspunderii permanente, personale a fiecărui om în menţinerea păcii ne cheamă, pe fiecare dintre noi, la luptă hotărâtă împotriva răului şi la înfăptuirea reală a misiunii creştinului de a fi făcător de pace. Această răspundere este ancorată, pe de-o parte în apartenenţa fiecărui creştini la un anumit popor şi stat, iar pe de altă parte în înrudirea de sânge cu Adam, primul părinte al tuturor popoarelor lumii.
10. Nu se poate justifica indiferenţa şi nelucrarea unui creştin pentru răspândirea păcii pe pământ sau chiar pentru o atitudine necreştină în această problemă.
11. Pacea nu poate să nu fie o preocupare permanentă a omului, deoarece Dumnezeu s-a îngrijit de la început să sădească în noi puterea de a iubi, precum şi dorul după bucurie şi pace, după care veşnic însetează firea noastră.
12. Pacea este, şi astăzi, aspiraţia permanentă a popoarelor către o existenţă cu adevărat frăţească.
13. Şi astăzi, Biserica Ortodoxă adresează întregii omeniri chemarea biblică: „Alege viaţa ca să trăieşti şi tu şi urmaşii tăi“ (Deuteronom 30:19) şi militează pentru o lume în care: „Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2:4), ci toţi vor păzi unitatea Duhului, trăind „întru legătura păcii“ (Efeseni 4:3).
Pentru a ne lămuri pe deplin cât de importată este pacea cu noi, cu cei dimprejurul nostru, pacea cu Dumnezeu să ne gândim cât de tulburat este un părinte al cărui copil nu-l mai ascultă, s-a obrăznicit, a luat-o pe căi lăturalnice, într-un cuvânt a fost pierdut de sub control. În sufletul părinţilor a dispărut pacea. Nimic nu-i mai poate mângâia, nici mâncarea, nici băutura şi nici banii... Poate aţi văzut vreodată un criminal. După săvârşirea omorului, indiferent de motiv, făptuitorul nu mai are pace nici cu sine, nici cu cel pe care l-a ucis şi cu atât mai puţin cu Dumnezeu. Faţa îi este schimbată, ochii obosiţi, parcă injectaţi cu sânge, mereu trist şi obosit din cauza coşmarurilor din timpul nopţii. Din această stare sufletească insuportabilă nu-l poate salva decât iertarea din partea lui Dumnezeu pe care o poate obţine numai prin mărturisirea păcatului cu căinţă sub epitrahilul preotului duhovnic. Cel care a omorât un om şi nu este descoperit de organele de poliţie, în clipa morţii nu-şi dă sufletul până când nu mărturiseşte crima făcută, dacă nu preotului, cum ar fi corect, măcar unui om oarecare.
Pacea este o mare binecuvântare pentru casa fiecăruia dintre noi
Unde-i credinţă, acolo-i dragoste,
Unde-i dragoste, acolo-i pace,
Unde-i pace, acolo-i binecuvântare,
Unde-i binecuvântare, acolo-i Dumnezeu,
Unde-i Dumnezeu, acolo nu lipseşte nimic.
Străduieşte-te pe cât poţi să ai pace sufletească, căci se spune despre omul lui Dumnezeu: „În pace este locul Lui“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi locuieşte în acel om care are o inimă împăcată. În general să te consideri mai rău decât toţi şi nu căuta dragostea, nici cinstea de la nimeni, ci pe acestea să le ai tu însuţi faţă de toţi şi astfel vei dobândi pacea. Dacă ai să cauţi să te aprecieze ceilalţi ca să-ţi descoperi vrednicia şi câteva virtuţi, atunci pierzi pacea sufletească.
Fiul meu, tu orişiunde şi oricând putea-vei face
Fă de-a pururi numai pace
Ca pe toţi acei ce pacea
Vor iubi şi-o vor lucra
Spus-a Domnul că de-a pururi
Fiii lui se vor chemaPacea lumii fiul meu,
E-n război cu Dumnezeu
Lumea dacă nu te place
Tu atunci cu El ai pace
Tu să cauţi iubitul meu
Să te-mpaci cu Dumnezeu
Căci apoi de s-ar scula
Toată lumea contra ta
Nu te poate vătăma.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994;
Preot Ioan Iovănel Ciocan, Pacea în Noul
şi în Vechiul Testament (Teză de licenţă), Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologi
Ortodoxă, Craiova, 2000; Episcopul Nicolae Velimirovici, Războiul şi Biblia, Editura Sofia,
Bucureşti, 2002;
Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,
1995;
Arhimandrit Mina Dobzeu, Dumnezeu şi savanţii, Editura Golia, 2004.
.jpg)
