FERICE DE CEI CE…

Ferice de cei ce iubesc deşi nu ştiu cum e să fie iubiţi.
Ferice de cei ce luptă deşi au cunoscut şi căderea.
Ferice de cei ce îşi păstrează inima curată deşi trăiesc între tâlhari.
Ferice de cei ce zâmbesc deşi viaţa lor nu e tocmai un zâmbet.
Ferice de cei ce construiesc, într-o lume care dărâmă.
Ferice de cei ce au puterea să mângâie deşi cei ce au nevoie de mângâiere sunt ei.
Ferice de cei ce hrănesc deşi cei ce au nevoie de hrană sunt ei.
Ferice de cei ce nu doresc să fie stăpânitori deşi au cunoscut şi puterea.
Ferice de cei ce nu sunt robi ai plăcerilor deşi le-a cunoscut şi dulceaţa.
Ferice de cei ce nu sunt robi ai patimilor, într-o lume înghenuncheată de păcate.
Ferice de cei ce nu sunt robi ai banului deşi i-au cunoscut şi puterea.
Ferice de cei ce sunt cinstiţi, într-o lume plină de înşelăciuni.
Ferice de cei ce iubesc adevărul, într-o lume a minciunii.
Ferice de cei ce au arma răzbunării şi nu o folosesc.
Ferice de cei ce au prilejul să păcătuiască şi nu vor.
Ferice de cei ce luptă pentru Împărăţia Cerului deşi nu o văd.
Ferice de cei ce n-au văzut dar au crezut.
Ferice de cei ce cred, într-o lume care nu mai crede.
Ferice de cei ce urcă muntele deşi nu îi văd vârful.
Ferice de cei ce străbat cărarea deşi e plină de spini.
Ferice de cei ce ştiu să supravieţuiască, într-o lume ce decade

Cei doi ucenici și dragostea

          A trăit cândva un pustnic care avea doi ucenici. Bătrânul se străduia mult să-i folosească duhovnicește și să-i facă cât mai buni, însă avea o neliniște înlăuntrul său, neștiind dacă într-adevăr sporesc în viața duhovnicească și sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aștepta un semn de la Dumnezeu pentru ei, însă nu primea nimic.

Într-o seară avea să se săvârșească priveghere în biserica altui schit, care era la o distanță de mai multe ceasuri de mers pe jos de la chilia lor. Fiindcă drumul ducea prin pustie, bătrânul i-a trimis pe cei doi ucenici ai săi de dimineață, ca să ajungă devreme, iar el avea să vină mai târziu, după-amiază. Ucenicii au mers destul, când deodată au auzit niște gemete. Apropiindu-se, au văzut un om grav rănit care cerea ajutor:

Luați-mă și pe mine, vă rog!, le spunea bolnavul. Aici este pustie și nimeni nu trece. Cine mă va putea ajuta? Voi sunteți doi, ridicați-mă și duceți-mă până la primul sat!

Nu putem, i-au răspuns monahii. Ne grăbim pentru priveghere. Avem poruncă de la Starețul nostru să pregătim biserica.

Luați-mă, vă rog! Nu mă lăsați să mor! Mă vor mânca fiarele.

Nu putem. Nu avem ce să-ți facem, trebuie să mergem la datoria noastră.
Și au plecat. După-amiază a pornit și Starețul pentru priveghere. A apucat și pe același drum pe care au mers ucenicii lui. Ajungând la locul unde era omul cel rănit, de îndată ce l-a văzut, l-a întrebat:

Ce ai pățit, omule al lui Dumnezeu? Ce ai? Nu te-a văzut nimeni?

Dimineață au trecut doi monahi și i-am rugat să mă ajute, însă nu au vrut, spunând că se grăbesc să meargă la priveghere.

Nu te neliniști, te voi lua eu, i-a spus Starețul.

Tu nu poți, ești bătrân. E cu neputință să mă ridici.

Nu, te voi lua, nu pot să te las aici.

Ți-am spus că nu poți să mă ridici, a insistat bolnavul.
Mă voi pleca, iar tu urcă-te pe spatele meu și încet-încet te voi duce la cele mai apropiat sat. Puțin astăzi, puțin mâine, și vom ajunge.

Bătrânul l-a luat cu mare greutate în spate și a început să meargă cu pași șovăitori prin nisip. Sudoarea curgea de pe el ca râul. Se gândea: „Chiar și trei zile de-mi va lua, până la urmă tot voi ajunge”. Dar în timp ce mergea a început să simtă din ce în ce mai ușoară povara sa, până ce nu a mai simțit nimic. Atunci s-a întors să vadă ce se întâmplă. A rămas uimit, văzând lângă el un Înger, care i-a spus:

Dumnezeu m-a trimis ca să te înștiințez că cei doi ucenici ai tăi nu sunt vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu au dragoste.

Sursa: www.tokandylaki.blogspot.gr