RUGACIUNE CATRE SFINTI

Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos Sufletul meu inseteaza dupa ea dar nu o poate atinge si o caut plangand ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:

"Unde esti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu si te caut cu lacrimi".

"Doamne, da- mi puterea de a ma smeri inaintea maretiei Tale".

"Doamne, a Ta este Slava in Ceruri si pe pamant. Da-mi mie, zidirii tale firave si smerite. Duhul Tau cel Sfant".

"Ma rog bunatatii Tale, Doamne, priveste asupra mea din inaltimea Slavei Tale si da-mi puterea de a Te lauda zi si noapie. caci sufletul meu Te-a iubit prin Duhul Sfant. Tanjesc dupa Tine si Te caut cu lacrimi".

"Doamne, da-ne Duhul Sfant. Prin El Te vom slavi zi si noapte, caci daca trupul nostru e slab. Duhul Tau e viu si da sufletului puterea de a Te sluji cu ravna. El intareste in sufletul nostru iubirea Ta, il linisteste intru Tine cu o odihna desavarsita si nu mai vrea sa se gandeasca decat la iubirea Ta".

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"

,,Omul începe să moară sufleteşte de când începe să nu-i mai pese de Dumnezeu”

„Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu.”

          

Părintele Ioanichie Bălan: Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moarte? De când începe omul să moară? Ce înseamnă moartea spirituală?

Părintele Dumitru Stăniloae: Biserica Ortodoxă învaţă că omul începe să moară sufleteşte de când începe să nu-i mai pese de Dumnezeu. Nepăsarea de Dumnezeu îl face să nu-i mai pese nici de oameni. El este în stare să facă orice rău semenilor săi, sau nu se mai simtă obligat la nici un bine faţă de ei. Cel păcătos a murit sufleteşte, a devenit aspru, nesimţitor. El poate părea că se interesează de oameni sau că luptă pentru ei, dar de fapt el se foloseşte de ei pentru sine. Lucrul acesta se vede numai la o anumită vreme.

Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu. Omul acesta e mort sufleteşte, pentru că e uscat prin egoismul său. Orizontul lui e îngustat. Viaţa lui e lipsită de sens, de vibraţie nobilă. Ea se manifestă în izbucniri de poftă, de mânie, urmate de dezamăgiri, ca să înainteze într-o mare tristeţe sau disperare.

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, vol II, 1984, pp. 64-66)