Să ne îngrijim mereu de florile sufletului

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

Când grădina sufletului  tău este plină de spinii patimilor nu încerca să le dezrădăcinezi , căci te vei afla continuu traumatizat şi murdărit tot ocupându-te de ele.Toată atenţia ta trebuie să fie concentrată asupra florilor sufletului tău. Udă-le iar atunci spinii se vor desprinde singuri. Şi cea mai minunată floare este iubirea lui Hristos. Dacă uzi în fiecare zi această floare minunată, ea va creşte şi toţi spinii din jurul ei se vor ofilii. Iubirea este o floare cu şapte petale iar cel care o îngrijeşte a pătruns deja în lumea bucuriei. Cele şapte petale minunate sunt: credinţa, bunătatea, iertarea, dragostea, pacea, răbdarea, înfrânarea. Iubirea în Hristos înseamnă să iubeşti pe toţi pe care şi El îi iubeşte. Prin deschiderea florii iubirii se realizează unirea între tine şi Hristos ,între tine şi aproapele. A iubi înseamnă a dărui , iar a dărui înseamnă a te bucura. Cel care dăruieşte este mai fericit decât cel care primeşte. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să fie foarte puternică ,să fie statornică şi să nu fie distrusă de nici o altfel de iubire  precum spune Sfântul Apostol Pavel: Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Români 8, 18, 35-39).

 Pe lângă florile minunate ale iubirii în grădina sufletului mai pot fi  sădite flori de curaj, flori de încredere , flori de fericire, flori de prietenie , flori de speranță, flori de voință. Pentru ca în grădina sufletului să avem flori frumoase şi înflorite trebuie ca să le oferim lumina necesară şi  să le îngrijim de buruieni şi de alţi dăunători. Să le udăm doar ,nu este deajuns. Cu cât suntem grădinari mai harnici cu atât grădina va fi mai luminoasă şi mai frumoasă. În grădina sufletului trebuie să pătrundem zilnic şi să nu lăsăm buruienile păcatelor să rodească deoarece după ce prind rădăcini greu mai pot fi smulse. Este foarte important să udăm grădina cu apă dătătoare de viaţă a rugăciunii. Ea ne luminează cu bucuria cea neperitoare. 

 Indiferent de cum te-ai născut ,dacă te îngrijeşti de grădina sufletului,  Dumnezeu se poate sălăjlui în ea şi astfel ea se poate lumina. Cât este de atrăgătoare o grădină înflorită cu tot felul de flori puternic parfumate şi colorate! Să începem să ne iubim viaţa şi să fim muncitori cu noi ,să nu mai lăsăm zilele să se irosească. Nu suntem veşnici cu trupul dar putem deveni veşnici cu sufletul. Mulţi sunt cei ajunşi la bătrâneţe care îşi doresc să fie la tinereţe ca să-şi trăiască viața aşa cum ar trebui. Pentru unii viaţa este scurtă şi neiertătoare ,aşa că trebuie să fim conştienţi de orice minut care trece. Cu orice minut care trece ,ne întreptăm către poarta veşniciei. Pentru adevărata fericire,  orice clipă contează. Să începem acum ,să ne înfrumuseţăm sufletul ,semănând în el seminţe roditoare. Ce comoară mare şi scumpă este pentru Dumnezeu sufletul omului! Dar noi ce  facem cu acestă grădină preţioasă? Suntem datori să ne îngrijim de suflet şi vom primi cu siguranţă fericirea cea cerească. Când eşti fericit pătrunzi tainic în suflet şi îl găseşti zâmbind. Şi îngerul Domnului zâmbeşte şi este fericit alături de tine. Aici totul este transformat în pace şi odihnă. Este locul unde te simţi minunat. Această lumină dătătoare de bucurie se transmite cu focul dragostei direct la inimă. Când eşti fericit cuvintele nu se mai rostesc , ele sunt cântate de gânduri şi purtate cu fiecare respiraţie. Când eşti fericit, braţele devin aripi şi gândurile adieri de linişte. Duhul Sfânt se coboară sub chip de porumbel şi te urmăreşte în linişte. El te călăuzeşte,te mângâie ,şi-ţi numără paşii spre veşnicie.

Ca un curcubeu înmiresmat ,florile sufletului ne luminează  înteaga viaţă. Nu trebuie să păstrăm florile doar pentru noi, ci să le dăruim şi celor de lângă noi. Un lăstar de iubire şi unul de curaj sigur se pot prinde cel mai repede. Nimeni nu are  toate florile sufletului. Unii au crinii curăţiei, unii au macii vitejiei, unii au trandafirii dragostei, unii cactuşii suferinţei şi fiecare are florile lui. Deşi oferim flori din sufletul nostru, lăstari sau bulbi,  unele s-ar putea că să se prindă ,altele să nu să prindă. Dacă este un teren arid florile se ofilesc , dispar , lăstarii nu se pot prinde, iar bulbii se usucă.Totul depinde de teren.

Fiecare zi este ca o zi de primăvară! Visele încolţesc, speranţele încolţesc şi se ridică încet ,încet ca firele de iarbă. Ce să faci în fiecare zi….? Iubeşte şi vei fi iubit, dăruieşte şi vei primi ,caută şi vei găsi ,întreabă şi vei afla, bate şi ţi se va deschide, ajută şi vei fi ajutat, luptă şi vei câștiga, încearcă şi vei răzbate, visează şi se va împlini. În orice zi să lucrezi ceva pentru sufletul tău şi cu siguranţă vei avea grădina cea mai minunată ,iar florile înflorite îţi vor dezmierada gândurile și vor forma poteci colorate în povestea ta de viață.

Apopei Roxana

Nădejdia se naște din credința cea adevărată

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

Nădejdia este virtutea care se naşte din credinţa adevărată în Dumnezeu aşa cum copacul odrăslește din rădăcina sa. În viaţa creştinului, nădejdia coexistă cu două virtuţi: credinţa şi dragostea. Sfântul Apostol Pavel spune:”și acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdia şi dragostea” (Corinteni 13.13). Există mai multe mijloace prin care se garantează nădejdia creştină: rugăciunea cea deasă, mărturisirea cea sinceră a păcatelor, citirea deasă a cuvântului lui Dumnezeu şi mai ales împărtăşirea cât mai deasă cu de-viaţă-făcătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele Lui Hristos.
Oamenii sunt ceea ce ştim că se află în ei. În unii se află bucurie  sau durere, în unii se află nădejdie sau deznădejdie, în unii se află lumină sau întuneric. Încă de la naştere fiecare om are talanţii daţi de Dumnezeu pe care trebuie să-i îmulțească şi pe care la sfârşitul vieţii, Dumnezeu îi va cere înapoi. Ne naştem, creştem şi fiecare trebuie să dea înapoi talanţii îmulțiți. Trecutul îl ştim, prezentul îl simţim şi trăim cu amintirile trecute. Viitorul îl construim în funcţie de nevoințele pe care le avem în prezent. Nădejdia este cea care uneşte ca o punte prezentul de viitor. Ea aduce ca un binoclu evenimentele viitoare mai aproape de prezent. Fiecare om îşi pune nădejdia în ceva. Unii îşi pun nadejdia în bani  şi averi, unii îşi pun nadejdia în oameni, iar unii şi-o pun în Dumnezeu. El este cel care nu ne va dezamăgii niciodată. Nădejdia în Dumnezeu este precum spune Sfântul apostol Pavel ca o ancoră tare. Fără de nădejdie ne putem scufunda în marea acestei vieţi din cauza valurilor provocate de furtuna păcatelor  ,a suferinţelor şi a tristeţilor.Vânturile vieții adică grijile cumlite, necazurile de tot felul ne fac să ne temem, să avem mai puțină credință și îndrăzneală la Dumnezeu și ne fac să ne scufundăm în apa …disperării.Ca să nu fim înghiţiţi de valuri trebuie să aruncăm această ancoră tare şi să ne salvăm sufletele. Precum ancora păzeşte corabia că să nu se scufunde aşa şi nădejdia fereşte sufletul de înecare ,cu deosebirea că ancora se agaţă de fundul mării iar nădejdia se agaţă de porţile cele cereşti. Vorbind despre nădejdie trebuie să scoatem la lumină şi cuvintele Sfântului apostol Petru care odinioară s-a afundat în mare şi s-a speriat pentru a nu fi scufundat :”Pentru aceea încingând mijloacele cugetului vostru, treziţi-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care se aduce vouă prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Petru 1.13).Când ne scufundăm în marea vieții ,când suntem deznădăjduiți să strigăm ca Sfântul Petru ”Doamne mântuiește-mă!” El este nădejdia adevăratului creştin. Cu cât viaţa cuiva este mai curată şi mai apropiată de voia lui Dumnezeu cu atât şi nadejdia lui este mai sigură. Credinţa este temelia nădejii. Omul care nădăjduieşte în Domnul este binecuvântat.”Binecuvântat să fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nadejdie este Domnul, deoarece acesta va fi ca pomul sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile pe lângă râu şi nu ştie când vine arşiţa; frunzele lui sunt verzi, la timp de secetă nu se teme şi nu încetează a rodi” (Ieremia 17.7)
Plugarul în nădejdia unei culturi mai bune seamănă seminţe în ogorul său,  iar tinerii cu nădejdie păşesc în viaţă. Nădejdia înaripează sufletul cu o vie dorire către Dumnezeu. Moise încrezându-se în Dumnezeu a despicat în două Marea Roşie (Ies.24.21); iar prorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni.
Rostind cuvântul nădejdie ,trebuie să ne amintim de evanghelia slăbănogului de la Vitezda care de 38 de ani aștepta mişcarea apei pentru a se vindeca. Şi până la urmă aşa a fost. Domnul l-a vindecat văzând credinţa şi nadejdia lui. Un exemplu al nădejdii sunt locuitorii cetăţii Ninive care deşi fuseseră anunţaţi că cetatea lor va fi distrusă, ei nu au deznădăjduit, ci s-au întors din căile lor rele, au postit şi s-au rugat Domnului, iar El văzând pocăinţa lor i-a iertat. Deznădejdia este pierdearea încrederii în Dumnezeu, reprezentând unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt. Omul poate ajunge la deznădejdie din cauza păcatelor şi atunci când crede că nu mai are nici un rost pe pământ. Unii oameni cred că păcatele lor sunt cele mai grele şi că Dumnezeu nu-i va ierta niciodată. De aceea unii refuză să se mai întoarcă pe calea cea bună , se îndepărtează de duhovnic şi de biserică.
 Trebuie să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi că el ne aşteaptă ca pe fiul risipitor şi ca pe oaia cea pierdută. El are milostivire faţă de mulţimea păcatelor noastre.”Dumnezeu este Cel ce îndreptează” (Români 8.33)   Dumnezeu se întreabă” oare cei care cad nu se mai scoală şi cei care rătăcesc drumul nu se mai întorc?”(Ieremia 8.4). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că ”pe cel care a căzut în păcat, deznădejdia nu-l lasă să se ridice” iar Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ spune că “deznădejdia este moartea duhovnicească”. Prin nădejdie şi muncă omul poate lupta împotriva deznădejdii. Este important să ne ocupăm timpul într-un mod cât mai folositor atât pentru noi cât şi pentru cei de lângă noi. Putem picta, croşta, scrie, cânta, putem vizita pe cineva drag etc.. Oricât ar dura viața noastră să nu deznădăjduim. Nădăjduind în Domnul şi cunoscând marea lui iubire faţă de oameni , să ne îndepărtăm de tot răul, de toate păcatele noastre şi să mergem pe calea cea dreapta a virtuţiilor. 

Apopei Roxana

Când suntem mușcați de șerpii cei veninoși să privim la Hristos

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

    Câți dintre noi creștinii nu suferim cu greu veninul cel pricinuit din cauza semenilor noștrii? Mulți dintre oameni se comportă ca niște șerpi vicleni și veninoși mușcând și vătămând pe cei din jur. Fiind mușcați și tulburați de veninul șerpilor care ne-au făcut rău nu trebuie să ne gândim să ne răzbunăm ci mai degrabă să facem ca cei din vechime care erau mușcați de șerpii cei din pustie. Cei mușcați din vechime își îndreptau privirea către un șarpe de aramă ridicat de Moise pe un par de lemn. Acel șarpe de aramă a fost ridicat de Moise la porunca lui Dumnezeu pentru ca toți cei mușcați de șerpi să nu moară. Cei care priveau la el din orice parte a taberei nu mureau ci se vindecau.
Șarpele de aramă nu era doar simbolul Sfintei Cruci ci simbolul celui răstignit pe ea , a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, doctorul sufletelor noastre. Ori de câte ori suntem mușcați sufletește sau trupește de șerpii cei veninoși trebuie să ne îndreptăm privirea la Iisus. Lui trebuie să-I spunem toate durerile ascunse și să-I spunem toate amărăciunile noastre. Lui trebuie să-I arătăm toate rănile sufletului și ale trupului. La Iisus se ajunge prin rugăciune. Când suntem într-o biserică să ne adunăm mintea din risipire și în fața icoanei Mântuitorului să-L rugăm din tot sufletul să ne vindece. El este cel care ne poate ajuta cu adevărat căci El a zis:”cereți și vi se va da”(Matei 7.7). Să cerem cu încredere ca să primim ce ne dorim.
Nu se poate ca cineva care îngenunchiază în fața Sfintei Cruci sau în fața Mântuitorului sau în fața Maicii Sale și se roagă  cu toată convingerea cerând ajutor  în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut ,sau măcar o lumină, un gând izvorator, sau o mângâiere. El ne cheamă  zicându-ne tuturor “:veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. Cel ce crede în Hristos cel înălțat pe Cruce, prin răstignire și înălțat întru slavă la ceruri dupa Înviere, primește viața veșnică. Mântuitorul ne arată acest adevăr spunând că: ”precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”Dupa care imediat continuă:”căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea , ci să se mântuiasca prin El.”
Cuvintele Mântuitorului:”pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viața veșnică” ne ajută să înțelegem că atunci când noi credem în Iisus Hristos primim putere prin iubirea lui jertfelnică, ca să biruim ispitele, să biruim lucrarea diavolească ,să biruim păcatul, să biruim răutatea din jurul nostru și   să primim în loc pacea, lumina și iubirea Învierii.
Când suntem încercati de ispite, de răutatea altor oameni, de boli ,de necazuri ori dacă am ajuns la deznădejdie să încercăm să ne adăpostim într-o biserică, să zicem cât mai des rugăciunea Tatăl Nostru și să facem Semnul Sfintei Cruci. Să nu uităm că în inimile noastre lucreaza puterea Duhului Sfânt încă de la  botez ,însă noi trebuie să trezim puterea Duhului Sfat prin rugăciune și fapte bune. Așadar indiferent prin ce ispită , sau prin ce greutate mare trecem trebuie să ne gândim la Iisus Hristos și să spunem cu toată inima:”Doamne ajută-ne că pierim! Doamne scapă-ne, Doamne fii cu noi” iar El ne va ajuta să vedem cât de aproape este de noi.
Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, care Îl trimite pe unicul lui Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură și de răutate pentru a o vindeca de păcat și de moarte este o iubire mântuitoare și făcătoare de viață.

Răul devine puternic acolo unde Dumnezeu este minimalizat sau dispare. Toate conflictele umane, răutatea și imperfecțiunile sunt rezultatul vieții celor care nu au deschidere către Dumnezeu, care nu se gândesc decât la ei și la propriile lor interese. Când uităm de Dumnezeu , atunci înseamnă că nu Îl mai păstrăm în cămara sufletului nostru.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învețe cum să trăim și cum să ne comportăm cu semenii noștrii . Fie ca Dumnezeu să ne lumineze ca să facem bine celor care ne fac rău și să-i iubim pe cei care ne urăsc.

Apopei Roxana