CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
EUTANASIE
Preot
Ioan
Motto: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi
iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele cậte vor fi hulit. Dar cine va
huli împotriva Duhului Sfậnt (EUTANASIA = SINUCIDEREA)
NU ARE IERTARE ÎN VEAC“ (Marcu 3:28-29 ).
„Prin
legiferarea eutanasiei se pune în
aplicare dreptul de a fi ucis de către medic şi nicidecum dreptul de a muri,
care de fapt este doar un fals slogan“.
|
Democraţia occidentală a învins!
(Cei mai europeni vor să se sinucidă conform legii)
Eutanasia tinde să
devină una dintre temele majore ale acestui început de mileniu. Fiecare are
dreptul la opinie, dar este esenţial ca ea să fie exprimată în „cunoştinţă de
cauză“. Şi cu toţii ar trebui să ne gândim la urmările în veşnicie ale unui
asemenea gest fatal. La 10.04.2000, Senatul olandez a adoptat legea privind
eutanasia. Deci, olandezii pot cere să fie ucişi cu acte în
regulă sau se pot sinucide liniştiţi că nu încalcă legea. Libertatea este
garantată şi pentru medic şi pentru pacient. Proiectul de lege belgian pentru
eutanasiere diferă în câteva puncte faţă de cel olandez. Proiectul belgian face
distincţie între bolnavi în fazele terminale şi ceilalţi pacienţi, pentru care
procedura va fi mult mai lungă. În Belgia, cererea de eutanasie trebuie să
fie „repetată şi voluntară“,
în timp ce textele olandeze se mulţumesc cu certitudinea medicală a unei „cereri voluntare şi bine gândite“.
De asemenea, textul belgian spune că este obligatoriu să se scurgă o lună între
cererea oficială şi actul eutanasiei, în timp ce textul olandez nu face nici-o
precizare. Cel
belgian nu prevede nimic pentru minori, în timp ce textul adoptat
de Parlamentul olandez prevede că aceştia pot opta pentru eutanasie începând cu
vârsta de 16 ani, fără acordul părinţilor; de la 12 la 16 ani, ei trebuie să
aibă consimţământul părinţilor.
Şi atunci urmează întrebarea: POATE FUNCŢIONA
OLANDA CA UN EXEMPLU? NOUA LEGE OLANDEZĂ
ESTE UN MODEL DE URMAT SAU O OROARE? În Germania,
eutanasia este un subiect delicat în mod special. Politicienii, bisericile,
medicii aduc în discuţie crimele ce s-au făcut în acest context. Eutanasia - care la origine semnifică moartea dulce şi fără suferinţă - a fost utilizată sub regimul nazist pentru a desemna, prin
eufemism, „aneantizarea vieţilor fără valoare“ (Vernichtung
lebensunwerten Lebens), exterminarea handicapaţilor fizic şi mintal.
Astăzi, cei care sunt favorabili unei dezbateri fără patimă asupra eutanasiei,
preferă să utilizeze termenul Sterbehilfe (ajutor
pentru moarte). Adversarii acestui curent folosesc, în schimb, termenul de
eutanasie pentru a insista asupra laturii inumane a acestei practici.
Un calendar al evenimentelor majore
Datând din jurul anului 400 î.d.Hr., Jurământul
hipocratic spune aşa: „Nu
voi administra niciodată nimănui medicamente ucigătoare, chiar dacă mi se cer, şi
nici nu voi da un astfel de sfat“.
● De peste 700 de ani,
dreptul cutumiar anglo-american a pedepsit sau dezaprobat atât sinuciderea cât şi
sinuciderea asistată. În anul 1906 a fost redactată în statul Ohio prima
propunere pentru o lege privind eutanasia.
● În 1938 este fondată
Societatea Americană pentru Eutanasie (ESA).
● În 1939 în Germania nazistă, Hitler ordona „uciderea din milă“, la scară largă, a bolnavilor
şi handicapaţilor. Programul nazist de eutanasiere a celor „nedemni de viaţă“, având numele de cod
Aktion T 4, a vizat la început nou-născuţii şi copiii mici. Mamele şi medicii
erau obligaţi să înregistreze copiii de
până la trei ani care prezentau semne de retardare mintală, diformităţi fizice
sau alte simptome incluse în chestionarul Ministerului Sănătăţii. Foarte
repede, Hitler a extins programul, incluzând atât copii mai mari cât şi adulţi.
● În 1967,
avocatul Luis Kutner şi societatea pentru eutanasie (ESA) scriu primul
testament de viaţa.
● În 1968, este introdus de Dr. Walter Sacket din Florida primul
proiect de lege privind testamentul asupra vieţii.
● În 1969, Elizabeth
Kubler-Ross publica volumul „On Death and Dying“ (Despre moarte şi a muri),
deschizând astfel discuţiile asupra unui subiect până nu de mult tabu
● În 1970: până la această dată ESA a distribuit nu mai puţin de
60 000 de testamente de viaţa.
60 000 de testamente de viaţa.
● În 1973, Asociaţia Medicilor Americani elaborează „Declaraţia
Drepturilor Pacientului“ prin care pacientul este informat asupra tratamentului
şi i se dă dreptul de a-l refuza.
● În 1974: ESA îşi schimbă numele în „Societatea pentru
dreptul de a muri“ (The Society for
the Right to Die).
● În 1975: familia Van Dusen se sinucide. Henry P. Van Dusen, 77
de ani, şi soţia sa, Elizabeth, 80 de ani, aleg să moară în loc să trăiască mai
departe într-o stare de dependenţă. În scrisoarea de adio au scris: „Suntem
convinşi că acesta este cel mai bun şi cel mai corect drum pe care să-l urmăm“.
● În 1976: Curtea Supremă din New Jersey le permite părinţilor
lui Karen Ann Quinlan (aflată de un
an în comă) să o deconecteze de la
aparatele care o menţin în viaţă, acceptându-le argumentaţia: „Karen însăşi a făcut
această alegere“.
● În 1978: la Londra şi pe Broadway este pusă în scenă o piesă
despre un tânăr artist care devine paraplegic. „Whose Life Is It Anyway?“ (De fapt, a cui e viaţa?) pune câteva întrebări
tulburătoare despre dreptul de a muri. O versiune cinematografică a apărut în
1982.
● În 1979: Jo Roman, bolnavă de cancer, înregistrează o casetă
video prin care anunţă că se va sinucide. O va face cu o doză de somnifere.
● În 1980: este fondată Societatea Hemlock (The Hemlock Society), cu scopul de a susţine schimbul liber de
informaţii despre cum să mori (how-to-die).
În scurtă vreme va ajunge să aibă 50 000 de membri.
● În 1985: Betty Rollin publica „Ultima dorinţă“ (Last Wish), povestind cum a ajutat-o să
moară pe mama sa, bolnavă de cancer la sân, care pierduse lunga şi dureroasa bătălie.
Volumul a devine best-seller.
● În 1990: „ Asociaţia medicilor americani“ adoptă poziţia
oficială privind dreptul pacientului de a fi informat asupra tratamentului,
implicând şi situaţia în care medicul poate întrerupe tratamentul unui pacient
aflat în pragul morţii sau poate
deconecta de la aparatura de susţinere un pacient aflat în comă. În acelaşi an,
dr. Jack Kevorkian asista o bolnavă de Alzheimer, Janet Adkins, o femeie de vârstă
mijlocie, să se sinucidă. După aceea, Kevorkian sfidează justiţia din Michigan
care încearcă să-l oprească de a asista pacienţi care îşi exprimă voinţa de a
muri.
● În 1991: încă un best-seller - Derek Humphry publică „Ultima
scăpare“, un controversat discurs despre metode de sinucidere. În New England
Journal of Medicine, dr. Timothy Quill relatează cazul „Diane“, în care el însuşi
i-a asigurat o provizie letală de medicamente unei bolnave de leucemie, care
preferase să se sinucidă acasă, decât să urmeze un tratament cu 25% şanse de
supravieţuire. Dintr-un sondaj „Gallup“ rezultă că 75% din americani sunt de
acord cu testamentul de viaţă.
● În 1993: După moartea lui Hugh Rodham, preşedintele Clinton şi
Hillary Rodham Clinton încep să susţină public testamentul de viaţă. Se înfiinţează Oregon Right to Die, asociaţie
care va sprijini intrarea în legalitate a morţii cu demnitate - Oregon Death
with Dignity.
● În 1994: sunt dezvăluite mai multe testamente prezidenţiale de
viaţă - după moartea fostului preşedinte Richard Nixon şi a fostei First Lady
Jacqueline Kennedy Onassis, a devenit public faptul că amândoi semnaseră
instrucţiuni prealabile. Cu numai 51 de procente pentru, în referendumul
organizat în statul Oregon, trece la vot „moartea cu demnitate“. Un pachet de
iniţiative „Death with Dignity“ care le va permite de-acum înainte bolnavilor
incurabil aflaţi în faza terminală ca, sub supravegherea unei persoane în care
au deplină încredere, să obţină asistenţă medicală în vederea „încheierii vieţii
de o manieră umană şi demnă“. Legea intră în vigoare în 1997.
● În 1995: Teritoriile de Nord ale Australiei aprobă eutanasia.
Rezoluţia intră în vigoare în 1996, dar Parlamentul australian o abrogă in
1997.
● În 1996: un juriu din Michigan îl achită pe dr. Kevorkian,
acuzat de violarea legilor acestui stat privind sinuciderea asistată. 1998: pe
24 martie, în statul Oregon este pentru prima dată recunoscută public o
sinucidere asistată. Pe 3 noiembrie, pachetul de măsuri care ar fi legalizat în
Michigan sinuciderea asistată medical este respins cu 71% din voturi. Pe 22 noiembrie, în faimoasa emisiune 60
Minutes a CBS este difuzată o secvenţă video care îl prezintă pe dr. Jack
Kevorkian injectând o doză letală de clorură de potasiu unui pacient, Thomas
Youk, aflat în stadiu terminal al bolii.
● În 1999: pe 26 martie, Kevorkian este acuzat de omor în cazul
morţii lui Thomas Youk. 2000: pe 10 aprilie, Olanda devine prima ţară din lume în
care este legalizată eutanasia voluntară sau suicidul.
● În 2001 - Oregons Death with Dignity Act: sinuciderea asistată
medical funcţionează de trei ani în deplină legalitate. Timp de aproape un
deceniu (1990-1998), în regiunea Oakland din statul american Michigan, dr. Jack
Kevorkian a
asistat moartea voluntară a peste 130 de persoane. În anul 1999,
condamnat pentru omor, dr. Kevorkian fost trimis la închisoare.
Părerile pro şi contra
ale unor americanii despre Jack Kevorkian
ale unor americanii despre Jack Kevorkian
(Sondaj pe Internet, mai, 2001)
◙ Da,
el îi ajuta pe oameni să îşi îndeplinească ultima dorinţă - aceea de a muri.
Este un erou! Dr. Kevorkian ar trebui pus imediat în libertate. Toţi fanaticii religioşi
ar trebui să-şi vadă de treburile lor. Viaţa de după moarte este doar o proiecţie
a dorinţelor noastre.
► El se
află acolo unde merită să se afle. După gratii.
◙ Cred
că a făcut doar ceea ce pacienţii lui i-au cerut să facă. Trebuie să fie
eliberat! A făcut ceea ce a crezut că este bine să facă.
De ce l-am judeca? Eu cred că dr. Kevorkian a acţionat pentru o cauză bună:
aceea de a le oferi oamenilor posibilitatea de a se elibera prin moarte.
► Este
acolo unde îi este locul. Iar dacă suferă acolo în închisoare, de ce nu s-a gândit
la asta atunci când a făcut ceea ce a făcut? Oamenii nu ar trebui să se ucidă
unii pe alţii. Ce naiba face
asta? Omoară oameni că să trăiască el?
◙ Consider
că toţi cei care se opun eliberării dr. Kevorkian nu au trecut niciodată
printr-o suferinţă adevărată. Dr. Kevorkian a curmat durerea şi suferinţa
multor oameni. Nu este acelaşi lucru cu a-i fi omorât; el doar a ţinut locul
naturii. De ce n-ar avea voie omul să-şi aleagă momentul în care să plece?
► Este
acolo unde se cuvine să fie. În puşcărie. Şi acolo şi trebuie să rămână.
Kevorkian este un criminal.
◙ Ar
trebui eliberat pentru că el doar a respectat dorinţele altor oameni. N-a făcut-o
nici că să-i omoare şi nici fără consimţământul lor. Kevorkian este un criminal.
► N-are
nici o importanţă în ce fel o faci: a omorî înseamnă a omorî, nu te poţi pune în
locul naturii. Ceea ce a făcut el se cheamă omucidere.
◙ El
i-a eliberat dintr-o viaţă plină de durere. Z Dr. Kevorkian este un înger căzut
în dizgraţie. Ar trebui eliberat, iar practica sa legalizată. Dumnezeu îi dă
omului o viaţa, iar omul ar trebui să aibă dreptul de a face tot ceea ce doreşte
cu viaţa lui.
► A
primit ceea ce merita. Este un criminal! Eutanasia este cel mai rău lucru din
lume. Sinucidere.
► Kevorkian
a primit ceea ce merita şi se află în locul pe care îl merita. Big Big Loser!
Cred că nu este decât un nemernic.
► Jack
se află acolo unde îi este locul, pentru că a fost atât de idiot încât să-i
omoare pe toţi acei oameni nevinovaţi.
Cred că este o adevărată nebunie, profund periculos şi extrem de rău
pentru oameni să creadă că este normal să-i ajuţi pe alţii să-şi ia viaţa.
► Hei, Kevorkian! Asistă-te pe tine, omoară-te, criminalule!
► Hei, Kevorkian! Asistă-te pe tine, omoară-te, criminalule!
În
Codul penal românesc (art. 174): eutanasia=omor
Există alte forme de
umanitarism decât aceea de a distruge viaţa
(Prof.
dr. Maricel Uluitu, directorul Institutului de Fiziologie Normală şi Patologică
„D. Danielopolu“)
Lăsând la o parte
crimele dictatorilor şi având în vedere numai aspectul medical, problema
eutanasiei pleacă de la un punct de vedere foarte mult discutat. Medicina are
ca sarcină principală reducerea suferinţei. Putem reduce suferinţa umană
printr-un diagnostic corect şi o terapie adecvată, dar se întâmplă uneori ca
bolnavul să sufere foarte mult. S-a discutat, se discută şi se va mai discuta.
Unele ţări au luat deja o hotărâre în sensul acesta, să se accepte dreptul
medicului de a ridica viaţa semenului pentru care nu se mai poate face nimic.
Implicaţiile unui asemenea gest depăşesc tema strictă a reducerii suferinţei
unui individ pe care l-a condamnat la moarte
boala.
Părerea mea este că
aprecierea exactă a momentului morţii este încă practic imposibilă. Vorbind
despre incurabili: medicul trebuie să încerce până în ultima clipă să facă tot
ce poate pentru bolnavul lui, pentru a-i prelungi viaţa şi a-i calma durerea.
Prelungirea vieţii este uneori deosebit de importantă: un om, înainte de a
muri, trebuie să lase în urmă o mulţime de lucruri aranjate. (Medicul trebuie să vadă în fiecare din
cei pe care îi avortează sau îi eutanasiază pe aproapele lui, în care este
chipul şi asemănarea Mântuitorului. Cu fiecare persoană avortată sau eutanasiată
îl ucide iarăşi pe Hristos şi atunci, medicul respectiv nu este nimic altceva
decât un criminal în halat alb, fiindcă el trebuie să salveze vieţi, nu să ucidă
- obligat fiind atât de Jurământul lui Hipocrat şi mai ales de porunca a şasea din
decalog: „Să nu ucizi!“).
Dar de ce să alegi
soluţia eutanasiei? Noi, în momentul de faţă, putem stăpâni foarte bine
durerea. Suferinţa provocată de durere poate fi stăvilită. Atunci, de ce
trebuie să-i iau viaţa? Dar dacă pacientul a decis că nu mai poate suporta viaţa
şi cere eutanasia, lucrurile se schimbă. Suportabilitatea vieţii nu ţine numai
de durere, ci şi de posibilitatea de a te ajuta singur. Şi în acest caz,
medicul este obligat să estimeze cu maximă responsabilitate starea biologică a
bolnavului.
Din punctul meu de vedere,
tema eutanasiei nu poate fi abordată fără a adăuga preceptul moral: credinţa
bolnavului şi educaţia lui religioasă îi permit să-şi ridice zilele? Aceeaşi întrebare
se pune şi medicului. Sfânta Biserică Ortodoxă dezaprobă suicidul şi
poate merge până la a nu-l însoţi pe sinucigaş la mormânt. Este un păcat ímpotriva Duhului Sfânt si Dumnezeu nu-l iartă in vecii vecilor (Marcu 3:28-29).
Două păcate nu iartă Dumnezeu niciodată: SINUCIDERA SI ATEISMUL.
Iar evoluţia moralei nu are în vedere numai individul, ci şi societatea.
Societatea trebuie să ştie să se ferească de abuzuri. O temă atât de gravă nu
exclude şi posibilitatea unor abuzuri.
L-am întrebat pe
profesorul Uluitu dacă ar accepta să facă parte dintr-un conclav de medici
chemat să hotărască eutanasierea unui pacient care a cerut-o. Sau dintr-o
comisie care să elaboreze un proiect de lege privind eutanasia. Pentru nimic în
lume, a spus profesorul. Există şi alte forme de
umanitarism decât aceea de a distruge viaţa. Istoria a consemnat
morţi colective, crime colective induse de psihopaţi... Nu uitaţi însă că există
principii mai vechi şi mai noi care vor să elimine războiul. Mă pot referi la
Biserică, la toate cultele religioase.
Oameni trebuie să fie între ei fraţi, să se ajute unii pe alţii, nu să se
distrugă unii pe alţii. Umanitatea îşi caută drumul spre bine, nu spre rău. Este dreptul
lui Dumnezeu să-şi strângă fiinţele de pe pământ.
Eutanasia
un gest împotriva firii
Discuţia
despre eutanasie este, din punctul de vedere al Bisericii, un lucru nu atât de
nou cum ni se pare multora dintre noi. Dacă analizăm termenul, putem spune că înseamnă
o moarte bună, dulce, - dorinţa specifică omului din secolul nostru, din
vremurile pe care le trăim.
Neocolind
adevărul grav şi dureros, eutanasia este o sinucidere voită cu concursul
altcuiva, în principiu al unui medic. În ceea ce-l priveşte pe omul credincios,
se pune întrebarea: Cine face acest lucru şi îşi încarcă conştiinţa? Cineva îşi
„ajută“ semenul să treacă în lumea cealaltă. Dar ce se întâmplă cu acela care
ar face acest lucru? Indiscutabil, vinovăţia celui care ajuta pe cineva să moară este alta decât a celui care cere acest
lucru. Şi chiar până să intrăm în domeniul religiosului, eutanasia este un gest
împotriva firii, împotriva naturii umane. Este o situaţie pe care un creştin, o
respinge din capul locului. E un mare păcat deoarece a renunţa la viaţa înseamnă
a-ţi pierde nădejdea. De aici vine gravitatea acestui păcat. De la a dispera, a
nu mai crede că Dumnezeu te întăreşte, a nu-L mai ruga să te întărească să poţi
depăşi suferinţa, atunci când o faci pentru că nu mai poţi suporta durerea. Dacă
în alte mentalităţi, în alte sisteme filosofice sau chiar în alte religii - dacă
ar fi să ne gândim doar la japonezi - se poate vorbi de sinucidere asistată,
pentru Europa şi mai ales pentru Europa creştină, aşa ceva este cu totul străin.
Străin dintotdeauna de spiritul creştin, de Biserică, un lucru
care ne provoacă o mare suferinţă. Mi-aduc aminte, spunea părintele Iustin
Marchiş, că o singură dată în viaţa mea am înmormântat un om care a renunţat la
viaţă, s-a sinucis. Fără clopote, cu o slujbă scurtă, undeva în marginea cimitirului. Am slujit cu gândul că
nu dorim noi, oamenii Bisericii, să sporim suferinţa, ci avem misiunea să
diminuăm suferinţa fiecărui român. Este problema noastră, a fiecăruia în parte,
şi nu se cântăreşte. Eu le doresc tuturor oamenilor care sunt cu adevărat
credincioşi să ceară de la Dumnezeu ajutor să poată depăşi chiar suferinţele
cele mai atroce. În asta constă marea problemă pe care o avem de învins, chiar
dacă uneori cei din jur sunt obosiţi şi nu mai pot răbda ei înşişi suferinţa. Şi
am fost adesea lângă astfel de oameni care au suferit enorm, dar care nici o
clipă nu s-au gândit să renunţe cu bună ştiinţă la viaţă. Eu le doresc
oamenilor de ştiinţă adevăraţi să mediteze foarte serios şi să nu-şi asume un păcat
care, în orice religie, mai ales la creştini, este dintre cele mai mari.
Oamenii trebuie să trăiască pregătiţi cu gândul la moarte. Aceasta este învăţătura
profundă, adevărată, a Bisericii: să pregătim oamenii să răspundă la Judecată,
să se prezinte în faţa Judecăţii lui Dumnezeu cu conştiinţa curată de păcat.
Deci nu spaima de moarte şi de suferinţă este problema noastră, ci acel răspuns
creştinesc la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos care este pentru toţi, fie
doctor, fie om aflat în suferinţă, fie creştin, fie necreştin.
Bogăţia
multă perverteşte mintea şi sufletul
Eutanasia este o
problemă de ordin teologic şi moral. Negativă. Este împotriva poruncii lui
Dumnezeu: Să nu ucizi!. Un păcat. În orice împrejurare, cu orice motivaţie,
eutanasia este inadmisibilă. Este o crimă. Biserica, fie ortodoxă, fie catolică
sau orice fel de biserică protestantă, se va împotrivi întotdeauna. Şi cred că
va trebui să intervină la nivel legislativ, susţinând acele partide politice
care au în program lupta împotriva legiferării eutanasiei. Din nefericire, în
multe ţări care se pretind creştine, în numele democraţiei se votează pentru
eutanasie. Aceasta poate fi explicaţia în cazul Olandei, unde catolici şi
protestanţi au votat legalizarea sinuciderii şi a crimei. Deşi este o ţară creştină
şi, mai mult, monarhie. Să nu uităm însă că tot aici, înaintea eutanasiei, s-au
legalizat alte lucruri grave. Nu mai vorbim de divorţ, de avort, dar s-au liberalizat
şi drogurile aşa-zis uşoare. Totul este împotriva Bisericii şi împotriva
bunului-simţ. Pentru că poruncile lui Dumnezeu, cele zece, nu sunt numai ale
Bisericii, de respectarea lor depinde buna funcţionare a trupului, a sufletului
şi a societăţii omeneşti. Deci toată lumea, chiar şi necreştinii, ar trebui să
se pună de acord în respectarea lor. Culmea culmilor, eutanasia s-a legalizat într-o
ţară atât de bogată ca Olanda, iar discuţia este în plină actualitate şi în
alte ţări occidentale, care au posibilităţi materiale prin care să se asigure
un sistem de îngrijire foarte bun, oricui are nevoie, până la o stingere
naturală. Şi mai ciudat este că problema eutanasiei se pune tocmai în ţările în
care persoanelor cu handicap le sunt oferite cele mai eficiente soluţii de
integrare socială, perspectiva unei vieţi normale şi sunt numite „persoane
cu nevoi speciale“. Atunci de ce, exact în aceste ţări, susţinătorii şi
legiuitorii eutanasiei spun că este nedemn să fii dependent, să nu ai
autonomie? Eu cred că bogăţia multă perverteşte mintea şi sufletul. Există şi
alte explicaţii. S-ar putea ca legea în favoarea eutanasiei să fie o scuză
pentru că în viitor - sau poate chiar în prezent - să fie folosită de oricine
are chef să se sinucidă. Chiar din capriciu. Se trezeşte într-o zi că zice: „Am decis să mă omor asistat!“ Prin lege,
sinuciderea va deveni o faptă onorabilă. Va însemna implicarea şi
responsabilizarea societăţii în actul meu. Medicii asistenţi nu mai pot fi
socotiţi criminali. Deşi nu sunt decât nişte criminali: „Eu te ajut pe dumneata să te omori pentru
că aşa te-ai hotărât astăzi, să mori într-o manieră sportivă“.
Manieră sportivă, aşa se zice acum. O astfel de gândire nu există în ţările mai
sărace, unde oamenii au cu adevărat probleme. Absurdul este că, prin lege,
campionii democraţiei transformă în acte de onoare tocmai acele fapte pentru
care îi acuză - pe bună dreptate - pe nazişti, fapte declarate crime împotriva
umanităţii.
Dr.
Saunders - paşi pe drumul vieţii
Într-o pagină de web,
medicul Peter Saunders, autor a numeroase articole de etică medicală, merge cu
argumentele omului de ştiinţă, pe drumul speranţei, pe drumul vieţii.
Câteva motive pentru care
eutanasia nu trebuie legalizată:
► Eutanasia voluntară nu este necesară, fiindcă există tratamente
alternative. Este, în mare măsură,
încetăţenită opinia conform căreia două sunt opţiunile la care bolnavii în faza
terminală pot recurge: fie că se sting încet, într-o suferinţă cu implicaţii
severe, fie aleg eutanasia. Dar, trebuie să se ştie, există şi o a treia cale,
un drum de mijloc: acela al unei îngrijiri pline de compasiune în plan afectiv şi
cu efecte de ameliorare a stării fizice.
► Eutanasierea
este cerută rareori voluntar şi în deplină stare de discernământ
Un pacient într-un
stadiu terminal este, se ştie, vulnerabil. Discernământul său este alterat de
teama pentru viitor. Nu rareori s-a întâmplat ca pacienţi care au strigat de
nenumărate ori „Lăsaţi-mă să mor!“, după consumarea crizei să le fie recunoscători
celor care nu le-au dus la îndeplinire „dorinţa“.
► Eutanasia
voluntară le anulează pacienţilor ultima treaptă de evoluţie spirituală
În ultima fază a unei
boli incurabile, oamenii au ocazia unică de a reflecta asupra propriei vieţi:
ei pot măcar acum în ceasul al 11-lea să
se împace cu Dumnezeu prin spovedanie (mărturisirea păcatelor făcute în viaţă)
şi împărtăşanie (primirea Trupului şi a Sângelui
lui Iisus Hristos), chemând un preot la căpătâiul lor, împăcându-se astfel şi
cu cel mai aspru judecător al nostru - CONŞTIINŢA. Nu toţi însă ştiu să profite
de această ocazie, din lipsă de educaţie religioasă. În Hristos ne stă puterea
să ne asumăm moartea, ea poate deveni cea mai de sus treaptă a evoluţiei
noastre spirituale. A opta pentru eutanasie, a ne sinucide asistat, înseamnă osândă
veşnică în iad, ratând această supremă
ocazie de mântuire.
► Eutanasia
voluntară subminează cercetarea medicală
Unul dintre vectorii
cercetării medicale îl constituie, fără îndoială, dorinţa de a găsi tratamente
noi care să le vină de hac bolilor incurabile. Cercetarea medicală trebuie să
avanseze. Scopul este de a curma suferinţa, de a învinge boala. Dar în momentul
în care, în loc să caute leacul, doctorii înşişi omoară pacienţii, procesul se
alterează. Dacă eutanasia se va legaliza, în următoarele decenii vom asista la
expansiunea unui domeniu cu totul neaşteptat: ştiinţa de a ucide.
► Cazurile grele fac legi proaste
De obicei, legalizarea
eutanasiei este susţinută de persoane care au fost martore la moartea unei
persoane dragi, petrecută în condiţii cu totul dezagreabile, de cele mai multe
ori în lipsa unei minime îngrijiri de specialitate. Este un motiv care poate
conduce la invocarea „dreptului de a muri“. În realitate, acest slogan este
fals. Ceea ce se pune în aplicare nu este, în nici un caz, dreptul de a muri,
ci dreptul de a fi ucis de către un doctor. Şi, pentru a fi mai specifici,
trebuie să spunem că le-am da astfel doctorilor dreptul legal de a ucide.
Acesta este un pericol pe care nu avem voie să îl neglijăm.
► Autonomia
este importantă, dar niciodată absolută
Noi, cu toţii, evaluăm
ocaziile de a trăi într-o societate liberă, dar este obligatoriu să recunoaştem
că autonomia fiecăruia în parte are propriile sale limite. Nu putem fi liberi
dacă facem lucruri care limitează sau violează libertatea rezonabilă a celorlalţi.
Nici un om nu are dreptul să se considere o insulă. Nici o persoană nu are
dreptul să ia decizia de a-şi sfârşi viaţa în izolare. Pentru că vor fi afectaţi,
în acest caz, o mulţime de oameni: rude, prieteni, chiar şi personalul medical
implicat în îngrijirea respectivului pacient şi, astfel, implicat în decizia
finală. Societatea occidentală a încetat să mai recunoască sinuciderea drept o
crimă. Dar şi-a păstrat măcar părerea că decizia unei persoane de a-şi lua viaţa
poate avea repercusiuni profunde şi pe termen lung asupra vieţii celor din
anturajul lor. Aşadar, trebuie avute în vedere efectele asupra celor rămaşi în
urmă. Autonomia personală nu este niciodată absolută.
► Eutanasia
voluntară conduce la turismul eutanasic
O dată ce eutanasia
este legalizată, fie şi doar într-o singură ţară, cei din apropiere nu vor rata
ocazia unor avantaje ce decurg de aici. În acest sens, nici un teritoriu nu
funcţionează ca o insulă izolată. Orice decizie poate avea implicaţii şi pentru
alte naţiuni. Un stat care legalizează eutanasia trebuie să aibă în vedere că îşi
asumă o responsabilitate care nu se limitează la propriii cetăţeni, ci priveşte,
cu adevărat, comunitatea internaţională.
► Eutanasia
voluntară schimbă conştiinţa publică
Legea este un foarte puternic factor de educare a conştiinţei publice. În
momentul în care o practică devine legală, acceptată şi folosită pe scară largă
în societate, oamenii încetează să se mai implice.
Aceasta s-a demonstrat în mod dramatic în Germania nazistă. Mulţi
dintre cei care au derulat programele de eutanasiere erau medici, motivaţi iniţial
de compasiunea faţă de victimele lor. Conştiinţele lor - şi conştiinţele
membrilor acelei societăţi care le-a îngăduit să facă ceea ce au făcut - au început
să devină indiferente. Au amorţit. Depoziţia pe care Karl Brandt, medicul
responsabil pentru coordonarea programului de eutanasiere, a făcut-o la
Nürnberg este un memento cutremurător al modului în care o conştiinţă se poate
modifica treptat-treptat: „Motivul esenţial pentru care am făcut-o l-a constituit dorinţa de a-i ajuta pe aceia
care nu se puteau ajuta singuri, iar aceste consideraţii ale mele nu trebuie
privite ca inumane. Eu nu mă simt în nici un fel vinovat de a fi întreprins
ceva imoral sau în afara eticii. Sunt convins că Hipocrat, dacă ar fi trăit astăzi,
şi-ar fi schimbat cu siguranţă termenii de formulare a jurământului (...) în
care doctorului îi este interzis să administreze otravă unui suferind, chiar şi
în situaţia în care acesta i-o cere. Sunt pe deplin conştient de rolul pe care
l-am jucat în această afacere. Sunt pe deplin conştient că, atunci când am spus
DA eutanasiei, am făcut-o cu cea mai mare convingere, aşa cum şi astăzi am
convingerea că eutanasia este îndreptăţită“. El vorbea cu sinceritate şi credea
că este cu adevărat nevinovat. Aceasta demonstrează că, o dată ce medicul începe
să ucidă, este foarte posibil să continue fără să aibă vreun sentiment de vină
(cum se întâmplă şi în cazul criminalilor sau al medicilor care provoacă
avorturi).
► Eutanasia
voluntară violează deontologia medicală
Codurile tradiţionale
de etică medicală nu au aprobat niciodată eutanasia, chiar dacă aceasta ar fi
fost cerută din motive de compasiune. În Declaraţia de la Marbella din 1992,
Asociaţia Mondială a Medicilor a reconfirmat că sinuciderea asistată, aşa cum
este eutanasia, nu este etică, iar profesia de medic trebuie să o condamne: Când
un doctor ajută, în mod deliberat, un individ să-si încheie viaţa, acest act
medical nu este etic.
Marginea răbdării omeneşti
«În vremea când Mântuitorul şi Sfântul Apostol Petru
mergeau dintr-o cetate în alta, învăţând pe oameni despre răbdare şi cum pot
ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, s-a întâmplat o dată, într-o iarnă, pe
un viscol şi un ger mare, că Mântuitorul,
luând pe Sfântul Petru, au pornit pe un drum ce urca în sus pe o coastă, înspre
munte. Sfântul Apostol Petru abia se mai ţinea pe picioare din cauza ostenelii şi
a foamei ce-l chinuia. Dar Mântuitorul mereu îl încuraja, zicându-i: „Hai Sfinte Petre, hai că am să-ţi arăt zidul marginii răbdării omeneşti“. Şi mergeau mereu înainte pe această vreme
grea. Şi, deodată, se opresc ei în faţa unui zid gros de piatră şi aşa de înalt
că nu i se vedea vârful. Aici, neputând merge mai departe s-au oprit. Sfântul
Petru aşa de tare era chinuit de foame încât, văzând jos la picioarele lui o vrăbiuţă
moartă şi îngheţată, şi-a pus în gând să o mănânce pentru a-şi potoli foamea.
Atunci Mântuitorul care cunoştea gândurile oamenilor, s-a apropiat de Sfântul
Petru şi luându-i vrăbiuţa din mână, a lovit cu ea zidul acela gros şi s-a întâmplat
o minune mare. Îndată s-a făcut o spărtură în zid ca o fereastră, iar vrăbiuţa
a zburat prin acea fereastră, intrând în lumea de dincolo de acest zid, unde
era soare strălucitor, primăvară, ciripit de păsărele şi o mireasmă de
nedescris venea de acolo. Şi atunci Mântuitorul a zis: „Vezi Sfinte Petre? Acesta este ZIDUL MARGINII RĂBDĂRII OMENEŞTI,
până aici poate răbda omul, iar de va trece şi prin acest zid, care este
moartea, va intra acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu ».
Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti,
1994; Mariana Roman Boiangiu, C:/Clonarea umană/Eutanasia şi Clonarea.htm.
.jpg)
