Rugăciune de mulţumire pentru însănătoşire

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

De binefacerile Tale ca un rob nevrednic învred­nicindu-mă, mulţumire Îţi aduc Ţie, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată milostivirea, că nu ai trecut cu vederea cererile mele, ci mi-ai arătat iubirea Ta de oameni.
Grele au fost încercările prin care am trecut, şi teama m-a cuprins că nu voi şti să le stau împotrivă. Ştiam că neputinţa mea este mare, dar m-ai făcut să simt că mai mare este dragostea Ta faţă de tot omul care Te cheamă în ajutor.
Preadulce Iisuse, aşa cum ai împlinit cererile mele, aşa întăreşte-mă să plinesc şi eu poruncile Tale cele sfinte. Precum nu ai şovăit a tămădui trupul meu, aşa nu şovăi a curăţi şi sufletul meu de toată întinăciunea. Căci ce folos voi avea dacă trupul va avea sănătate, dar sufletul va fi cuprins de boală? Sau ce folos voi avea dacă până la sfârşitul vieţii pământeşti trupul meu nu va cunoaşte boala, dacă după Înviere va fi pradă durerilor?
O, să nu-mi pun nădejdea în sănătatea trupului, ca să nu fiu ruşinat. Căci cine se laudă cu sănătatea poate fi smerit de Dumnezeu prin amară suferinţă. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în numele Tău, Doamne, Dumnezeul meu.
Îndrăznesc să Te rog, Preabunule Doamne, ca ori de câte ori furtuna încercărilor se va abate asupra sufletului meu, să mă ajuţi aşa cum m-ai ajutat şi de data aceasta. Pentru că în afară de Tine nu pot afla izbăvire.
Mulţumindu-Ţi iară şi iară pentru facerile Tale de bine, pentru cele arătate şi cele ascunse, Te rog ocroteşte cu harul Tău pe tot poporul binecredincios, pe toţi cei ce iubesc Biserica Ta şi defăimează învăţăturile pierzătoare de suflet, ca să Te lăudăm şi să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.

Călugăria albă

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                                                                        (aranjament preot Ioan)

       Iată cum s-a schimbat viaţa unei femei pe de-a-ntregul. A lăsat în

urmă toate cele lumeşti, nu i-a mai păsat nici de agonisirea banilor,

nici de înfrumuseţarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A

început să postească, să se roage, să se îngrijească de aziluri de bătrâni

şi de cămine de copii, să facă pomeni şi parastase pentru morţi, într-un

cuvânt, să-şi pună întreaga viaţă în slujba semenilor, fără să mai

păstreze nimic pentru ea. Şi azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea,

niciodată nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din

viaţa ei e plină de semne supralumeşti şi miracole atât de puternice,

încât ar putea fi asemuite - fie şi prin spectaculozitatea lor - cu cele pe

care le citim, de obicei, în „Vieţile Sfinţilor“.

     Eu o vizitez în fiecare vară şi pot spune că trăieşte ca o sfântă. E

o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o

răni. Plăpândă şi tristă, cu capul plecat, nu vorbeşte decât când este

absolut necesar, şi atunci fără risipă de cuvinte. Camera ei seamănă

mai degrabă cu o chilie călugărească. N-are televizor, trăieşte

sărăcăcios, mănâncă doar o dată pe zi şi fără să se sature, iar din

puţinul pe care-l are face doar milostenii. Din păcate, soţul ei aştepta

să se întoarcă de la spital aceeaşi Olga pe care o ştia el din tinereţe.

N-a acceptat niciodată această „călugărie albă” a nevestei sale. El nu

poate pricepe în ruptul capului cum e posibil ca un om să renunţe la

toţi banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca

să dea de pomană săracilor.

٭٭٭

       Într-o lună de iarnă, femeia a vrut că coacă un colac pentru un

parastas. Cu toate că soţul ei i-a interzis să-l facă, totuşi ea l-a făcut.

      Înfuriat la culme, bărbatul i-a aruncat colacul crud în balcon şi a

alungat-o din bucătărie. Dimineaţa, el s-a uitat aşa, într-o doară, pe

geam: afară era un ger cumplit - termometrul arăta multe grade sub

zero -, dar colacul acela dospise! În pofida acestor semne, bărbatul

devenea şi mai cuprins de mânie şi îndoială. Se certau des, ba a ajuns

chiar să o blesteme.

            Odată i-a strigat: „Femeie, dacă iei din făina asta pentru

pomenile tale, să te umpli toată de bube!“. Până la miezul nopţii,

femeia a terminat pomenile, iar după exact două ore, biet soţul ei s-a

trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar

nici după vreo două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun

diagnostic. Boala îşi bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o

eczemă necunoscută, când dispărea într-o parte, apărea în altă parte, şi

în cele din urmă, neputincioşi, ei au mărturisit că n-au de ce să îl ţină

în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din

Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată

împreună cu soţul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie

Papacioc (care mai târziu a trecut la cele veşnice, după cum se vede

din fotografia de mai jos) l-a pus să-şi ceară iertare soţiei. Apoi, i-a

pus mâna pe creştet şi a rostit o rugăciune de dezlegare. Şi la zece

minute după ce a ieşit pe poarta mănăstirii, toate rănile au început să

se vindece ca prin farmec.