TAINA SFINTEI SPOVEDANII

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                                 DESPRE

                                TAINA SFINTEI SPOVEDANII

                                                                                     Preot  Ioan

                                                                            

                                   Iubiţi credincioşi,

         Dumnezeu l-a creat pe om „După chipul şi asemănarea Sa“ (Facerea 1:27). L-a creat cu suflet nemuritor, aşa cum El, Dumnezeu, este nemuritor. Prin căderea sa, Adam nu a pierdut tot harul lui Dumnezeu, căci, a căzut prin ispita diavolului. Astfel că, harul şi arvuna mântuirii au rămas în om şi numai celui ce se leapădă de Dumnezeu, i se ia harul Duhului Sfânt.

         Să nu uităm niciodată un lucru: HRISTOS NE VA CERE SOCOTEALĂ DE TOATE VÂRSTELE, căci, chiar şi grădinarului îi place „floarea sau roada timpurie“. De aceea, fericit este acela care se pregăteşte din tinereţe să stea înaintea Judecătorului Suprem.

   DE UNDE VINE ACEASTĂ DENUMIRE DE POCĂINŢĂ SAU SPOVEDANIE?

         POCĂINŢĂ – a se pocăi – în limba greacă se spune METANOIA, iar în limba latină, PENITENŢǍ înseamnă şi părere de rău, o dată cu făgăduinţa de îndreptare, pentru păcatele şi greşelile săvârşite.

 DAR, CE ESTE DE FAPT SPOVEDANIA?

         Spovedania, este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic, cu sinceritate şi cu căinţă. Spovedania, este o Taină Sfântă, care se săvârşeşte de însuşi Hristos, în Duhul Sfânt, prin episcopii şi preoţii ortodocşi. Prin spovedanie, credinciosul primeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu comunitatea liturgică al cărei membru este. Dacă, Iisus Hristos nu ne-ar fi lăsat această Taină a Spovedaniei, cu toţii ne-am fi dus în iad.

          SPOVEDANIA este „Mâna lui Dumnezeu“ care ridică din păcate,  şi de aceea se mai numeşte şi „al doilea botez“. Mulţi oameni nici nu ştiu ce este păcatul, ba chiar spun plini de sine: „Părinte eu nu am nici un păcat!“ Şi, de fapt, păcatul este o realitate, şi încă una centrală a existenţei umane. Cea mai mare greşeală este aceea de a ignora păcatul, de a nu-l băga în seamă sau şi mai grav, de a afirma că n-am păcătuit. Iată ce scrie în Biblie: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ ZICEM CĂ N-AM PĂCĂTUIT, ÎL FACEM MINCINOS ŞI CUVÂNTUL LUI NU ESTE ÎNTRU NOI“ (1Ioan 1:8).

 Este adevărat că Dumnezeu a cerut primei familii din Rai, pocăinţă?

         Da, este adevărat că Dumnezeu a cerut spovedanie lui Adam şi Evei în Rai, atunci când, după ce au greşit, i-a luat la întrebări: „Adame, unde eşti?“; „Cine ţi-a spus că eşti gol?“; „Eva, pentru ce ai făcut aceasta?“. Şi pe Cain îl întreabă Dumnezeu: „Unde este fratele tău?“, „Ce ai făcut?“. Dumnezeu voia, după cum uşor se poate vedea, să-i facă să-şi mărturisească păcatul.

 În Vechiul Testament a existat pocăinţa?

Da. Pocăinţa îşi are începuturile încă din Vechiul Testament: „Şi va mărturisi păcatul său, care a păcătuit. Şi va aduce Domnului pentru cele ce a greşit o mieluşea din oi, jertfă pentru păcat, şi se va ruga preotul pentru păcatul ce a săvârşit şi se va ierta păcatul“ (Levitic 5:5 – 19). Deci, trebuie să remarcăm cu luare aminte că, chiar şi în Vechiul Testament tot preotul era intermediarul, adică cel ce mijlocea către Dumnezeu pentru iertarea păcatului.

Găsim, de asemenea, şi la proorocul Iezechiel versetele următoare:

„DE ACEEA VĂ VOI JUDECA PE VOI DIN CASA LUI ISRAEL, PE FIECARE DUPĂ CĂILE SALE, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; POCĂIŢI-VĂ ŞI VĂ ÎNTOARCEŢI DE LA TOATE NELEGIUIRILE VOASTRE, CA NECREDINŢA SĂ NU VĂ FIE PIEDICĂ.

LEPĂDAŢI DE LA VOI TOATE PĂCATELE VOASTRE CU CARE AŢI GREŞIT ŞI VĂ FACEŢI O INIMĂ NOUĂ ŞI UN DUH NOU. DE CE SĂ MURIŢI VOI, CASA LUI ISRAEL? CĂCI EU NU VOIESC MOARTEA PĂCĂTOSULUI, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; ÎNTOARCEŢI-VĂ DECI, ŞI TRĂIŢI!“ (Iezechiel 18:30 – 32).

 De cine şi când a fost instituită pocăinţa sau spovedania ca
Sfântă Taină?

        

Ca Sfântă Taină, POCĂINŢA a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care, venind de la râul Iordan, îşi începe misiunea Sa prin îndemn la pocăinţă, atunci când rosteşte prima Sa predică: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ ( Matei 4:17).

         Şi, de fapt, acelaşi îndemn îl rostise şi Sfântul Ioan Botezătorul: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A  APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ (Matei 3:2). Iisus Hristos le făgăduieşte Sfinţilor Apostoli această putere de a ierta păcatele oamenilor, aşa cum rezultă cât se poate de clar din versetele următoare:

„ŞI-ŢI VOI DA ŢIE CHEILE ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR ŞI ORICE VEI LEGA PE PĂMÂNT VA FI LEGAT ŞI-N CERURI, ŞI ORICE VEI DEZLEGA PE PĂMÂNT VA FI DEZLEGAT ŞI-N CERURI“ (Matei 16:19).

         Sau, aşa cum rezultă din alt verset: „ADEVĂRAT GRĂIESC VOUĂ: ORICÂTE VEŢI LEGA PE PĂMÂNT VOR FI LEGATE ŞI-N CER, ŞI ORICÂTE VEŢI DEZLEGA PE PĂMÂNT VOR FI DEZLEGATE ŞI ÎN CER“ (Matei 18:18).

         Dacă din cele două versete de mai sus rezultă făgăduinţa de a ierta, puterea pentru a săvârşi această Sfântă Taină le este încredinţată efectiv Sfinţilor Apostoli, a treia zi după Înviere, când Iisus Hristos, intrând prin uşile încuiate le spune: „PACE VOUĂ ! PRECUM M-A TRIMIS PE MINE TATĂL, VĂ TRIMIT ŞI EU PE VOI“ (Ioan 20:21).

         Iubiţi credincioşi, să fim foarte atenţi la cuvântul VOI căci prin el Mântuitorul se referă la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI şi nicidecum la cei care umblă prin tramvaie, trenuri, prin parcuri, pe scările blocurilor şi vor să ne rătăcească de la dreapta credinţă = ORTODOXIA.

         „ŞI,  ZICÂND ACESTEA,  A SUFLAT ASUPRA LOR ŞI LE-A ZIS: LUAŢI DUH SFÂNT“ (Ioan 20:22).

         De aici se poate vedea că ŞI PREOŢII au harul Duhului Sfânt,  prin hirotonie. Avem vreo dovadă că preoţii au harul Duhului Sfânt? DA! Avem apa sfinţită de la BOBOTEAZĂ, care nu se mai strică niciodată!

         „CĂRORA VEŢI IERTA PĂCATELE, LE VOR FI IERTATE ŞI CĂRORA LE VEŢI ŢINE, VOR FI ŢINUTE“ (Ioan 20:23). Mântuitorul a spus deci apostolilor „VEŢI IERTA“ şi nu a zis VOI IERTA. Acest „VEŢI“ este un plural şi, deci, se referă  la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI. Sfinţii Apstoli s-au înălţat la cer, dar au lăsat pe episcopi şi preoţi ca urmaşi ai lor.  

PĂCATELE LE IARTĂ IISUS HRISTOS PRIN PREOŢI ÎN DUHUL SFÂNT!

În Legea lui Moise, exista pocăinţă pentru păcătos?

         În legea dată evreilor nu exista pocăinţă pentru păcătos, răsplătindu-se cu moartea pentru moarte. Şi, scoţându-se ucigaşul chiar de la altar pentru a fi omorât … 

„VIAŢĂ  PENTRU VIAŢĂ, OCHI PENTRU OCHI, DINTE PENTRU DINTE, MÂNĂ PENTRU MÂNĂ, PICIOR PENTRU PICIOR, ARSURĂ PENTRU ARSURĂ, UMFLĂTURĂ PENTRU UMFLĂTURĂ“ (Ieşirea 21:12-25).

         Cine purta pe el o povară sâmbăta, sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit şi ar fi promis că nu mai face, nu era iertat şi trebuia să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, trebuia să moară (Ieşire 31:18). Dacă curvea cineva, negreşit trebuia omorât ( Levitic 20:10 – 21). Pe când, în legea cea nouă a lui Hristos, în Evanghelie, nu este tot aşa. Aici se spune:

     ►„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4:17);

     ► „Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă“ (Matei 3:8);

     ► „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie“ (Marcu 1:15);

     ► „Hristos este sfârşitul legii“ (Romani 10:4).

Cum trebuie să ne pregătim pentru spovedanie?

         Mai întâi, trebuie să ne cercetăm cugetul, să ne facem un examen al conştiinţei. Trebuie să ne procurăm un îndreptar de spovedanie, şi cu o coală albă în faţă să cercetăm fiecare din cele aproape 500 de păcate scrise acolo. Pe cele care le-am făcut le scriem pe această hârtie, o băgăm în buzunar şi după ce am postit şi noi, cel puţin trei zile, ne alegem un preot duhovnic, căruia în timpul spovedaniei îi citim păcatele scrise pe hârtie. La ieşirea din Biserică ardem hârtia pe care ne scrisesem păcatele. Acest preot duhovnic este o „călăuză în drumul către Hristos“. Astăzi toată lumea vorbeşte de doctor de familie şi de avocat de familie, dar de PREOT DE FAMILIE  nu vorbeşte aproape nimeni! Or, preotul este cel mai important, pentru că în cele trei mari momente cruciale, ale vieţii noastre: botez, cununie, înmormântare, el trebuie să fie lângă noi.

Să nu ne fie ruşine să mărturisim păcatele noastre, căci, diavolul ne ia ruşinea când păcătuim şi ne-o dă când vrem să ne spovedim. Deci, să nu ne fie nicidecum ruşine şi să mărturisim tot, să aruncăm afară din noi mizeria păcatelor, căci dacă minţim sau ascundem vreun păcat la spovedanie, păcatele nemărturisite, îndoite le vom avea pe suflet, cu greutatea, durerea, şi mustrarea lor: „NU-ŢI FIE RUŞINE A-ŢI MĂRTURISI PĂCATELE“ (Sirah 4:28). Să nu spunem în scaunul mărturisirii că nu avem păcate, aducându-ne aminte de cuvintele Sf. Ioan Evanghelistul, care zice: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ MĂRTURISIM PĂCATELE NOASTRE, CREDINCIOS ESTE (DUMNEZEU) ŞI DREPT, CA SĂ NE IERTE PĂCATELE ŞI SĂ NE CURĂŢEASCĂ DE TOATĂ NEDREPTATEA“ (1Ioan 1:8-9). Să nu uităm că, Sfântul Apostol Pavel se socoteşte: „CEL DINTÂI DINTRE PĂCĂTOŞI“ (1Timotei 1:15), iar Sfântul Iacob zice: „TOŢI GREŞIM MULT“ (Iacob 3:2).

Aşa cum lenjeria se spală cu detergent, tot aşa şi sufletul nostru trebuie spalat, dar nu cu detergent, nu la maşina de spălat, ci, prin spovedanie la un PREOT – DUHOVNIC.

 Dar după spovedanie cum trebuie să ne purtăm?

Mai întâi, trebuie să ne împlinim cu bucurie şi fără întârziere canonul de pocăinţă, certarea părintească pe care ne-a dat-o duhovnicul pentru ispăşirea păcatelor şi îndreptarea sufletului.

Zaheu vameşul şi-a răscumpărat păcatele prin ajutorarea săracilor şi despăgubirea celor pe care i-a nedreptăţit (Luca 19:8); vrăjitorii din Efes îşi ard cărţile (Fapte 19:17-19), păcătosul din Corint  după ce mai întâi este dat afară din Biserică  (1Corinteni 5:5), se îndreptează (2 Corinteni 2:6-11)…

Cele mai obişnuite canoane de pocăinţă sunt: rugăciunile de iertare şi de pocăinţă, posturi, metanii, citire din cărţile sfinte, dăruiri, oprire da la Sf. Împărtăşanie, sfătuiri, despăgubiri, milostenii, etc.

 Se mai cere de la cel spovedit: fugă de pricinile păcatelor, paza poruncilor şi peste tot să arate roade de îndreptare 

„FACEŢI ROADE VREDNICE DE POCĂINŢĂ“ (Luca 3:8). Roadele acestea se arată în omorârea păcatului, în urmarea virtuţilor şi a faptelor bune:

„NOI CARE AM MURIT PĂCATULUI, CUM VOM MAI TRĂI ÎN PĂCAT?“ (Romani 6:2).

 Dar de câte ori trebuie să ne spovedim pe an?

Tot creştinul trebuie să ştie că, este dator să se spovedească, aşa cum învaţă a patra poruncă a Bisericii: CEL PUŢIN de patru ori pe an, în cele patru posturi, sau CEL PUŢIN o dată pe an cei plecaţi din ţară şi care nu au în preajmă o Biserică Ortodoxă. Dacă cineva este bolnav, să se spovedească cât mai des şi cât mai grabnic, ca să-şi cureţe şi să-şi înnoiască neîncetat „haina sufletului”.

Cultele religioase ne reproşează că, iertarea păcatelor nu vine prin mijlocirea preoţilor, ci direct de la Dumnezeu

RĂSPUNS:

         Textele aduse ca argument, ca cel cu iertarea slăbănogului din Capernaum, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce, etc., nu au nimic de a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea la preot, căci, era pe vremea când Mântuitorul nu instituise încă Taina Pocăinţei, şi apoi fiind chiar Hristos de faţă, El însuşi făcea  dezlegările de păcate.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui Dumnezeu şi nu prin preoţi.

RĂSPUNS:

         Într-adevăr, în Vechiul Testament mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci nu se putea face în altă formă, pentru că mărturisirea aceea era numai o pocăinţă şi nu o Sfântă Taină. Preoţii nu primiseră de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în Noul Testament, după Învierea Domnului.

         Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când, mărturisirea păcatelor nu s-a făcut direct lui Dumnezeu. Aşa de pildă, însuşi Psalmistul David s-a mărturisit lui Natan proorocul (2Regi 12:13), iar Aaron s-a mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Numeri 3:11-12). Iată că, şi în Vechiul Testament a existat posibilitatea mărturisirii indirecte.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor nu trebuie făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele“ (Iacov 5:16).

RĂSPUNS:

Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor şi, prin ei, urmaşilor şi ajutătorilor lor, care au darul preoţiei, le-a încredinţat Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta păcatele, de a lega şi dezlega (Matei 16:19). Iar cuvintele ,,UNUL ALTUIA“ din reproşul cultelor înseamnă, credinciosul care mărturiseşte şi preotul care primeşte pocăinţa. Şi, fiindcă şi preoţii se spovedesc, aceste cuvinte „unul altuia“ mai înseamnă şi mărturisirea unui preot, la preotul lui duhovnic, care-i primeşte pocăinţa. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, vedem că: „mulţi dintre cei ce crezuseră, veneau să se mărturisească şi să spună faptele lor“ (Faptele Apostolilor 19:18). DAR, UNDE VENEAU, DECÂT NUMAI LA MARELE APOSTOL PAVEL, SPRE A LE ÎMPĂRTĂŞI IERTAREA PĂCATELOR? Fiindcă numai apostolii lui Hristos au luat o putere ca aceasta, de a lega sau dezlega păcatele oamenilor. Ca dovadă, Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni îl excomunică pe incestuos, iar în cea de-a doua epistolă către Corinteni îl iartă, apoi tot el a dat satanei pe Imeneu şi pe Alexandru (1Timotei 1:20), ca şi alţii să se înveţe să nu hulească.

       LA DREAPTA JUDECATĂ A LUI HRISTOS SE VA VEDEA CINE A AVUT PUTEREA PE PĂMĂNT DE A LEGA ŞI DEZLEGA PĂCATELE OAMENILOR, DAR, PENTRU CEI ÎNŞELAŢI VA FI  PREA TĂRZIU !!!

Cultele religioase ne reproşează că, preoţii nu pot ierta păcatele căci scris este: „Cine poate să ierte păcatele decât numai unul Dumnezeu“ (Luca 5:21).

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar, în însăşi Taina Spovedaniei, nu preotul este cel care iartă păcatele, ci, tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Noi spunem cât se poate de clar că: PĂCATELE  LE  IARTĂ  HRISTOS  PRIN  PREOT  ÎN  DUHUL  SFÂNT. Dumnezeu este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele, preotul fiind numai un „administrator“ al acestui dar.

Cultele religioase ne reproşează că preoţii sunt oameni păcătoşi ca toţi oamenii şi atunci este cu neputinţă ca un păcătos să ierte păcatele altora.

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, preoţii fiind oameni pot avea şi ei umbre sau scăderi în viaţă, dar am spus deja că, în taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, nu preotul iartă prin puterea sa păcatele celui ce se spovedeşte, ci tot harul lui Dumnezeu. Preotul, chiar păcătos fiind, poate avea acest dar, căci, şi Sfântul Apostol Petru a fost păcătos, fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi, a primit acest dar. Deci, preotul deasupra păcatelor sale, de care va răspunde însuşi, are în el darul pe care l-a primit prin Taina Preoţiei de a lega şi dezlega păcatele.

         Iubiţi credincioşi,

         Istoria ne mărturiseşte că, totdeauna omul şi-a dat seama de răutatea păcatului şi a încercat felurite mijloace pentru a scăpa de păcat, şi în acelaşi timp pentru a se împăca cu Dumnezeu. Astfel, unii se biciuiau până la sânge, alţii se îmbrăcau în sac şi-şi puneau cenuşă în cap, petrecând în plâns, post şi rugăciune, alţii aduceau jertfe de animale, alţii mărturiseau păcatele în public, alţii le scriau pe hârtii şi apoi le aruncau pe ape curgătoare spre a se duce şi ele cu apele. DECI, SE VEDE CÂT DE MULT AU SIMŢIT OAMENII NEVOIA DE A-ŞI DESCĂRCA SUFLETUL DE GREUTATEA PĂCATELOR, CU ALTE CUVINTE, DE A SE SPOVEDI.

         Această necesitate firească a spovedaniei este vizibilă şi azi. Unii, nu pot muri până nu-şi destăinuie o crimă, sau altă faptă rea care le apasă conştiinţa. Alţii nu pot mânca sau bea în linişte fără această descărcare, căci, după o faptă rea, mustrările conştiinţei aduc pe om mai aproape de Dumnezeu, de „ochiul neadormit al lui Dumnezeu“ care vede şi ştie toate. Unii, deznădăjduiţi, se sinucid crezând că în moarte este singura scăpare. Ei sunt cei mai rătăciţi, deoarece prin moarte, în loc să se depărteze de pedeapsa lui Dumnezeu, se apropie mai mult de ea, „îşi taie singuri creanga de sub picioare“, pentru că au pierdut orice prilej sau vreme de pocăinţă, sinuciderea fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care nu se iartă în vecii vecilor (Marcu 3:28-29).

SĂ NE SPOVEDIM CEL PUŢIN DE PATRU ORI PE AN, ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (SFINTELE PAŞTI, SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL, SFÂNTA  MARIA ŞI CRĂCIUN) SAU ORI DE CÂTE ORI NE-O CERE CONŞTIINŢA. 

Şi pe cei din familia noastră să-i îndemnăm la fel, pe cei cunoscuţi, iar când cineva este pe patul de moarte, să alergăm mai întâi la preot şi apoi la doctor. Chiar dacă, cei pe care îi vom îndemna să se spovedească refuză, sau motivează pe moment, să nu uităm că: 

CUVINTELE DĂINUIESC MAI MULT DECÂT STATUILE, CUVINTELE DETERMINĂ ACŢIUNI

şi, deci, mai devreme sau mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor spovedi şi ei. Amin!

TAINA SFINTEI ÎMPǍRTǍŞANII

Iar despre Sfânta Taină a Împărtăşaniei iată ce ne spune Iisus Hristos: „Eu sunt pîinea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. Pîinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pîinea cea vie care s-a pogorît din cer. Cine mănâncă din pîinea aceasta viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.

         Deci, iudeii se certau între ei zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mîncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (Ioan 6:19-57).

Iubiţi credincioşi,

Şi acum, după ce am înţeles că trebuie să ne spovedim şi să ne împărtăşim cel puţin de patru ori pe an, să studiem împreună patru aspecte particulare ale acestei probleme:

1. Există credincioŞi, care nu s-au spovedit Şi nu s-au ÎmpĂrtĂŞit niciodatĂ În viaŢĂ (La FEL DE GRAV: unii din copilĂrie SAU alŢii de la nuntĂ).

Aici se încadrează acei creştini care postesc, se roagă, merg la Biserică în fiecare Duminică, dar care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit niciodată. Este ca şi cum ar face cineva liceul dar nu şi-ar lua bacalaureatul, ca şi cum ar termina cineva o facultate dar nu şi-ar lua licenţa (nu-i va recunoaşte nimeni studiile), sau mai clar, ca şi cînd ar fi făcut cineva şcoala de şoferi şi n-ar avea carnet. Dacă l-ar prinde poliţia i-ar cere carnetul, şi nu adeverinţă că a terminat şcoala. Poliţistul i-ar zice: „Nu mă interesează şcoala şi adeverinţa, eu vreau să văd carnetul, iar dacă nu-l aveţi vă întocmesc dosar penal“. Aşa va fi şi cu noi dacă vom spune: Doamne, am crezut, am postit, ne-am rugat, am fost la Biserică, dar nu ne-am spovedit şi nu ne-am împărtăşit niciodată (sau din copilărie)... nu ne vom mîntui!

    2. ExistĂ o mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc de NUMAI douĂ ori pe an.

Deci, în imaginea de mai sus creştinul s-a spovedit în Postul Paştelui, dar în celelalte trei posturi nu. Şi acum întrebarea: ce atîrnă mai greu un sfert

(păcate iertate), sau trei sferturi (păcate neiertate)? Este clar că trei sferturi atârnă mai greu şi ne trag la osîndă! Deci, cu aşa puţină spovedanie nu ne putem mîntui!

    3.  ExistĂ o foarte mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc o singurĂ datĂ pe an.

În imaginea de mai sus, creştinul se spovedeşte şi se împărtăşeşte în Postul Paştelui şi în Postul Crăciunului, deci jumătate de an are păcatele iertate şi jumătate neiertate. Dacă ne spovedim zece ani în acest fel ne rămân cinci ani întregi fără să ne fi spovedit deloc (10 x 1/2 = 5). Dacă ne spovedim 80 de ani în acest fel ne rămân 40 de ani fără să ne fi spovedit deloc şi, deci, în felul acesta nu ne va ierta Dumnezeu pentru că de fapt: „Mîntuirea este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:8).

4. EXISTĂ O ALTĂ PARTE DIN CREDINCIOŞI CARE SE SPOVEDESC ŞI SE ÎMPĂRTĂŞESC, DAR, CU O LIPSĂ: POSTUL SFINŢILOR APOSTOLI.  

Dacă tot s-a spovedit şi s-a împărtăşit în trei posturi ale anului, s-o facă şi în cel de-al patrulea post, ca să fie aşa cum ar trebui (conform cu porunca a patra bisericească), astfel îşi periclitează mântuirea!

Ce trebuie sa facem cand trecem pe langă o biserică

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                                Ce s-ar cuveni să spunem

                   când trecem pe lângă o Sfântă Biserică,

             un cimitir, o cruce sau când intrăm într-o casă

   Când trecem pe lângă o Sfântă Biserică Ortodoxă, noi creştinii se

cuvine să ne întoarcem cu faţa către ea şi să spunem din adâncul

sufletului: (închinându-ne) „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor,

mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)“.

Dacă ştim hramul Bisericii respective zicem, spre exemplu:

(închinându-ne din nou) „Sfinte Nicolae mare făcătorule de minuni,

roagă-te la Dumnezeu şi pentru mine, acum, în ceasul morţii şi în

ceasul judecăţii mele. Amin!“

      Şi în continuare îl rugăm tot pe Sfântul al cărui hram îl poartă

Biserica să mijlocească pentru mântuirea tuturor celor dragi ai noştri

(închinăndu-ne iarăşi): „Sfinte Nicolae, roagă-te la Dumnezeu

pentru mântuirea robilor săi: Daniel patriarhul, ... Episcopul locului

(numele), duhovnicul la care v-aţi spovedit (spre exemplu, Ioan

preotul), numele părinţilor, ai naşilor, copiilor, moşilor, fraţilor,

cumnaţilor, verilor, cunoscuţilor şi neapărat al celor care v-au făcut

rău.

      Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să oprec la

culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o

Sfântă Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis, în dreptul Sfintei Biserici

s-a oprit o femeie ce venea de la piaţă, având în ambele mâini câte

o plasă grea. Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către Sfânta

Biserică a făcut trei metanii mici (închinăciuni cu plecare până la

pâmânt) închinându-se, apoi şi-a luat plasele şi a plecat liniştită

către casă. Am fost profund impresionat de credinţa acelei femei.

În tramvai, în autobuz sau pe stradă puţini călători se mai închină

când trec prin dreptul Sfintelor Biserici.

      Când trecem pe lângă un cimitir, de mare folos ne-ar fi şi nouă şi

celor morţi dacă am spune aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase,

Dumnezeul nostru, iartă păcatele tuturor celor care sunt adormiţi

în cimitirul acesta şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine“. La fel

să ne rugăm şi atunci când călătorim şi vedem pe marginea drumului

crucea cuiva care a murit probabil în accident de maşină (spovedit şi

împărtăşit sau poate nespovedit şi neîmpărtăşit): „Doamne, Iisuse

Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă-l pe acela care a adormit aici

şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine!“ Toate rugăciunile pe care

le înălţăm cu tot sufletul pentru cei adormiţi sunt primite acolo sus

la cer şi aduc uşurare celor pe care i-am pomenit, chiar dacă nu le

ştim numele. Şi apoi, dacă noi ne rugăm pentru cei morţi, când vom

fi şi noi morţi, alţii se vor ruga pentru sufletele noastre, după zicala:

„Ce faci, ţi se va face!“, adică te-ai rugat pentru alţii, atunci din

rânduiala lui Dumnezeu şi alţii se vor ruga pentru tine.

             Iată şi cuvântul Sfântului Serafim de Sarov:

     „Trecând printr-un sat sau printr-un oraş, însemnaţi-vă cu

semnul Sfintei Cruci şi spuneţi rugăciunea aceasta: Doamne,

mântuieşte-i pe locuitorii satului (oraşului acestuia) şi pentru

rugăciunile lor mântuieşte-mă şi pe mine, păcătosul; apoi rugăţivă

Sfinţilor ale căror icoane se află în casele satului sau oraşului

aceluia şi ziceţi: Sfinţilor ai lui Dumnezeu, mă închin vouă şi vă

rog să mă miluiţi pe mine, păcătosul şi să mă apăraţi în toată

vremea vieţii mele. Intrând într-o casă, mai întâi închinaţi-vă

icoanelor aflate acolo şi abia apoi salutaţi-i pe stăpânii casei.

Acelaşi lucru să-l faceţi şi la ieşirea din casă“.

      Adâncimea sau superficialitatea credinţei în Dumnezeu, într-un

om, o poţi cunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din

cuvintele pe care le spune. Unii nu îi cer nimic. Alţii îi cer nimicuri.

Alţii îi cer socoteală lui Dumnezeu. Alţii îi cer să facă El ce vor ei.

Sfinţii cei mari din desăvârşită credinţă în Dumnezeu nu mai cereau

nimic, nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea.

Rugăciunea este dialogul dintre creştin şi Dumnezeu, prin care

noi oamenii ne ridicăm mintea şi inima spre El. La rugăciune participă

mintea care se gândeşte numai la Dumnezeu, memoria care uită de

toate cele pământeşti şi inima care se bucură de prezenţa lui

Dumnezeu.

                                   Rugăcinea unui copil

                    Odessa. Într-o zi de dimineaţă, înainte de a începe Sfânta

Liturghie, stăteam în colţul meu din dreapta noasului şi mă uitam cum

o fetiţă de nouă ani se ruga la icoana Maicii Domnului care se afla în

faţă. Dar rugăciunea fetiţei se deosebea de rugăciunile copiilor de

vârsta ei. Biata copilă cădea în genunchi, ridica mânuţele în sus ca

preotul la invocarea Duhului Sfânt şi plângea.

După ce şi-a terminat rugăciunea - văzând că fetiţa se apropie de

mine să-mi sărute mâna - am întrebat-o de ce s-a rugat şi a plâns.

„M-am rugat Maicii Domnului ca să mi-l aducă acasă pe tăticu“.

„Dar unde e tăticu?“ am întrebat-o eu. „La război, pe front,“ a

răspuns fetiţa cu durere. M-am uitat cu milă la aceste copil naiv,

zicând în sinea mea: „Cum poate Maica Domnului să-l aducă pe

tăticul ei acasă?“ M-am îndoit ca Moise în pustie.

Dar n-au trecut multe zile şi învăţătoarea ei, care frecventa aceeaşi

Biserică mi-a spus că tăticul fetiţei s-a întors într-adevăr acasă. „Dar

cum s-a întâmplat minunea?,“ am întrebat-o eu pe învăţătoare.

„Fetiţa şi mămica ei, mi-a povestit învăţătoarea, dormeau liniştite în

casă. Pe la miezul nopţii au auzit o bătaie în uşă. Mama a sărit din

pat şi a întrebat cine-i. Vocea de afară îi era cunoscută, era tăticul

fetiţei. Când i-a deschis uşa, tăticul a lăsat-o pe soţia lui şi s-a

îndreptat spre fetiţă. A îmbrăţişat-o plângând şi i-a spus: „Tu m-ai

salvat! Iată de ce. Eram pe front. Se întunecase, iar noi eram tot în

tranşee, pentru că gloanţele şi brandurile nu încetau să treacă

vâjâind şi şuierând peste capetele noastre. La un moment dat, stând

cu capul scos din tranşee, ca să văd dacă a încetat focul, aud vocea

fetiţei mele scumpe, care striga alarmată: Tăticule, tăticule, apleacăte!

Fără să-mi dau seama că tu erai, draga mea, la Odessa, iar eu pe

front, m-am aplecat în mod automat. Dar când mi-am ascuns capul

în tranşee, deasupra capului meu a vâjâit o bucată de brand

explodat la o oarecare distanţă de noi. Dacă nu-mi aplecam capul

mi-l reteza. Când am văzut acestă minune n-am mai stat locului. Am

pornit cu nădejdea în Dumnezeu chiar în noaptea în care am auzit

vocea. Am trecut peste cadavre, peste garduri cu sârmă ghimpată,

am trecut prin sate şi oraşe, dar nu m-a întrebat nimeni de acte. Şi

acum mă bucur că vă văd sănătoase şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

că m-a scăpat de la moarte.

                  Învăţături minunate despre rugăciune

  ● Nu putem intra în rugăciune pur şi simplu, fără a ne descălţa ca

şi Moise. Există o întreagă pregătire pentru rugăciune: să te linişteşti,

să te aşezi, să închizi telefonul gândurilor şi televizorul interior al

imaginilor. Trebuie dezrădăcinată tulburarea pricinuită de mânie sau

tristeţe. Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.

  ● Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului să alergăm

la rugăciune şi să ne rugăm cu zdrobire de inimă.

    ● Prin rugăciune, creatura comunică cu Creatorul în mod nevăzut.

Prin rugăciune lanţurile păcatului cad neputincioase şi amăgirea

diavolului se pierde în gol. Rugăciune este ridicarea minţii pe aripile

sufletului la Dumnezeu. E întoarcerea acestuia acolo de unde a fost

luat şi dat omului, spre a fi asemenea lui Dumnezeu. Prin rugăciune

păcatul moare şi divolul crapă. Dumnezeu strigă de dincolo de noi

(Matei 7:7): „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va

deschide“.

      ● Părintele Avacum zelotul din Sfântul Munte Athos, scotea

pietrele din pământ una câte una şi la fiecare lovitură cu sapa Îl striga

pe Hristos. Să nu ne lăsăm tulburaţi de gândurile deşarte, ci ca o

pasăre să nu încetăm să cântăm slava lui Dumnezeu, Ziditorul lumii.

  ● Pentru a ne ruga cu luare aminte trebuie să păstrăm în noi frica

de Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă

neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17), pentru că ispitele ne urmăresc

neîncetat şi oriunde. Temelia rugăciunii pentru aproapele este

compătimirea. Fără bunăvoinţa inimii, rugăciunea este nulă.

      ● În legătură cu lacrimile şi cu puterea lor dumnezeiască,

părintele Avacum zelotul, îl evoca pe Fericitul Augustin, despre care îi

plăcea să spună: „S-ar putea opri mai uşor curentul unui fluviu

decât lacrimile lui Augustin“. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi la

pocăinţă adevărată şi-i învăţa să spună: „Dumnezeul meu, dăruieştemi

şi mie lacrimi!“ Hristos Însuşi Îl ruga pe Tatăl cu suspine şi cu

lacrimi şi încă lacrimi de sânge. Asemenea şi Sfântul Grigore Palama,

plângea cu valuri de lacrimi, care îl spălau până ce chipul îi devenea

luminos şi strălucitor. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi să practice

rugăciunea departe de lume şi de zgomot, acolo unde mintea se uneşte

cu Sfânta Treime.

    ● Când te rogi, nu face voia trupului celui trândav, nu te grăbi.

Trupului i se urăşte de efortul rugăciunii, se simte apăsat şi atunci dă

zor să termine mai repede, ca să-şi afle răgaz sau să-şi vadă de

treburile zilnice. Trebuie să ne rugăm cu drag, cu vigoare, din inimă.

Nu din cauza supărărilor şi necazurilor şi nici din obligaţie. „Căci

Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă cu voie bună“ (2 Corinteni 9:7).

Ce este rugăciunea

Sufletul nostru trebuie să cânte o singură melodie:

RUGĂCIUNEA.

Rugăciunea este neajutorarea care Îi cere lui Iisus să vină şi

să ia totul asupra Sa.

Rugăciunea înseamnă să-mi dau grijile lui Dumnezeu şi să

primesc în schimb pacea Sa.

Rugăciunea înseamnă să învăţ să-i iubesc pe ceilalţi la fel de

dezinteresat cum mă iubeşte pe mine Hristos, purtându-le povara

şi rugându-mă pentru ei la fel de stăruitor şi arzător cum mă rog

pentru mine însumi.

Rugăciunea înseamnă să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu pe

măsură ce mă deschid către El.

Rugăciunea înseamnă a sta drept înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea este dialogul între două persoane care se iubesc.

Rugăciunea este vorbire cu Hristos de la inimă la inimă.

Rugăciunea este respiraţie duhovnicească.

Rugăciunea înseamnă a te furişa înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea este unealta harului, este o taină.

Sfântul Paisie oprea pe fraţii certaţi să spună Tatăl nostru,

până se împăcau ca nu cumva să se osândească cănd spuneau: „Şi

ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor

noştri“. Un părinte compara rugăciunea cu uleiul din candelă, iar

fitilul cu atenţia la rugăciune.

                                            Timpul

        Managementul timpului este un paradox. Timpul nu poate fi

stăpânit. Nu poţi economisi timp. Nu poţi pierde timp. Nu poţi da

timpul înapoi, după cum nu poţi avea mai mult timp mâine decât

astăzi. Timpul este lipsit de emoţie, necontrolat şi nu poate fi oprit. El

merge înainte indiferent de circumstanţe, iar în jocul vieţii el creează

un teren de joc pentru toată lumea. De vreme ce timpul nu se poate

schimba, trebuie să schimbăm modul de abordare a timpului.

Sfântul Siluan spunea: „Rugaţi-vă şi Domnul vă va lumina“.

                 Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui

           În „Viaţa Sfântului Siluan“, scrie că atunci când voia să se

roage curat, vedea draci care îi umpleau chilia. Când a voit să se

închine lui Dumnezeu în faţa icoanei, s-a trezit că între icoană şi el

stătea figura unui drac uriaş ce aştepta să i se închine lui. Şi când s-a

aşezat pe scăunel şi a început să se roage: „Doamne, ce este acesta?

Eu vreau să mă rog ţie şi nu pot!“ Domnul i-a arătat mândria ca

pricină a suferinţei lui. Atunci Sfântul Siluan s-a rugat, strigând către

Dumnezeu: „Dar ajută-mă! Ce pot să gândesc şi să fac ca să mă

smeresc?“ Domnul Iisus Hristos i-a zis: „ţine-ţi mintea în iad şi nu

deznădăjdui“. Şi citim mai departe la Sfântul Siluan: „Am început să

fac precum m-a învăţat Domnul şi mintea mi s-a curăţit“.

                       Cantitate şi calitate în rugăciune

       Potrivit învăţăturilor Episcopului Ignatie, să renunţăm la cantitate

în folosul calităţii. Sfântul Nichita Stihatul spune că „e bună

cantitatea în cântarea rugăciunilor, atunci când este stăpânit de

stăruinţă şi de luare-aminte“. Dar ceea ce dă sufletului viaţă este

calitatea; aceasta pricinuieşte şi roadă. Iar calitatea cântării şi

rugăciunii stă în a se ruga cineva cu Duhul şi cu mintea. Se roagă

cineva cu mintea când rugăciunea făcând priveşte la înţelesul ce zace

în Dumnezeieştile Scripturi.

                           Graba la rugăciune

                     „Conştiinţa vă mustră pentru că faceţi în mare grabă

rugăciunea voastră, şi pe bună dreptate! De ce ascultaţi de vrăjmaş?

El este cel care vă mână: Repede...repede, mai repede! Rugăciunea

grăbită nu are rod duhovnicesc. Deci hotărâţi-vă voi înşivă să nu vă

siliţi, ci să vă rugaţi în aşa fel, încât buzele să nu pronunţe nici un

cuvânt pe care să nu-l priceapă mintea voastră şi să nu-l trăiască

inima voastră. Trebuie să vă aruncaţi în această luptă cu hotărâre

soldăţească, ci când vrăjmaşul vă şopteşte: Să nu faci asta sau

aceea!, voi să-i răspundeţi: Ştiu ce voi face. N-am nevoie de tine.

Pleacă de aici. Sufletul se hrăneşte doar cu rugăciune, însă

rugăciunea voastră este superficială, nu fiinţială; de aceea sufletul

vostru rămâne nesatisfăcut, flămând...“.

           Trebuie să stăm în genunchi la rugăciune?

     De ce trebuie să stăm în genunchi la rugăciune? Eu pot să mă rog

în picioare sau tolănit în pat, ce nu este corect? Nu e tot rugăciune? am

auzit pe cineva zicând. Eu am citit că văzduhul este plin de duhuri. Şi

atunci îngerii ne văd tot timpul, ştiu în toată vremea ce facem. Dacă

sunt cu ochii pe noi şi ne văd în genunchi la rugăciune, îngerii ar putea

spune: Ia uite un om căzut. Hai să mijlocim pentru dânsul la

Stăpânul şi Arhiereul nostru Iisus Hristos!. Dar dacă îngerii ne văd

stând ca leneşii în pat sau drepţi şi mândri în picioare, atunci tot ei pot

spune: Ia uite! Un om sănătos şi mândru, acesta nu are nevoie de

mijlocirile noastre şi nici de ajutorul lui Dumnezeu.

                               Puterea rugăciunii

     Am auzit despre un paralitic care aştepta de la un prieten plecat la

Ierusalim o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci, ca să se vindece.

Prietenul şi-a văzut de ale sale, a ajuns la Ierusalim şi a uitat de lemnul

Crucii, dar pe drum şi-a adus aminte, a cules de pe jos o bucăţică de

lemn şi i-a dat-o bolnavului. Cu atâta credinţă s-a rugat acel paralitic

la Dumnezeu, sărutând bucăţica aceea de lemn, încât în scurtă vreme

s-a tămăduit, şi-L slăvea pe Atotputernicul Dumnezeu ori de câte ori

avea ocazia.

               ► Totul vine din rugăciune! Rugăciunea este un barometru

duhovnicesc pentru luarea aminte la sine. Un barometru arată cât de

uşor sau cât de greu este aerul şi rugăciunea arată cât de sus sau cât de

jos a mers sufletul nostru în dorinţa lui de a se apropia de Dumnezeu.

           ► Fă-ţi o regulă: Întotdeauna să fii cu Domnul în minte şi în

inimă. Nu îngădui niciodată gândurilor să rătăcească şi atunci când ele

fac aşa, cheamă-le înapoi şi sileşte-le să stea acasă în cămara inimii şi

vorbeşte cu Preadulcele Iisus.

          ► Niciodată nu te culca fără să te fi rugat mai întâi, căci poate

chiar în acea noapte va trebui să mori dintr-odată. Defăimează-te pe

tine însuţi, recunoaşte-ţi neputinţa, pocăieşte-te şi plângi înaintea lui

Dumnezeu.

                        Tu te-ai lenevit la rugăciune...

      Se spune că odată un călugăr bătrân a rămas peste noapte, într-un

templu păgân, unde odinioară erau veneraţi zeii. Dintr-odată, l-a

înconjurat un mare număr de diavoli şi i-au zis: Du-te din locul nostru!

Dar bătrânul călugăr le-a răspuns: Voi nu aveţi lor! Atunci, necuraţii iau

smuls nuielele din care împletea coşuri şi i le-au risipit. Călugărul a

început să le adune liniştit. Înfuriindu-se tare, un diavol l-a apucat de

mână şi a început să-l tragă, să-l scoată afară. Atunci bătrânul călugăr

s-a agăţat de uşă şi a strigat: Iisuse, ajută-mă! Şi îndată au fugit

viclenii diavoli. Bătrânul a început să plângă. Domnul Iisus Hristos i-a

zis: De ce plângi? Pentru că necuraţii diavoli îndrăznesc să-l apuce

pe om de mână şi să-l necăjească. Tu te-ai lenevit la rugăciune, căci

atunci când M-ai căutat, ai văzut cum M-am arătat ţie?

                               Despre rugăciune

           Chiar în timp ce te rogi o să vină duhurile rele să-ţi schimbe

mintea la rugăciune, dar nu te teme. Nu există creştin sau monah să nu

fie ispitit când se roagă. Să nu vă agitaţi, să fiţi calmi că tot apucaţi să

ziceţi ceva. Ai vrut numai cu o râvnă care se naşte în noi toţi, să faci

mai mult. Dar nu, tu roagă-te cu măsură, mulţumeşte-te cu daruri mici.

Nu-i convine deloc satanei că te rogi şi, ca să te împiedice, îţi dă de

lucru. Ăsta este semnul că noi facem lucrul bun. Ia să te gândeşti la

lucruri deşarte şi să vezi că nu te mai opreşte. Are şi el libertatea să ne

ispitească, atât. N-are putere, e un tolerat dracul.

Nu faceţi greşala să-i blestemaţi. Cu dracul nu se stă de vorbă.

Decât cu: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine

păcătosul. Fuge dracul de puterea numelui lui Iisus. Dacă uiţi să zici

îţi revii cu calm, agitaţia îi convine satanei, că nu eşti în stare să-ţi mai

revii. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o

întristare, deoarece cu o astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o

risipeşti. Deci să ai o stare de veselie pe unde trăieşti care înseamnă şi

o stare de rugăciune şi o trăire creştină. Când sunteţi trişti gândiţivă la

lucrul acesta: stai, că este ceva drac aicea! Şi să nu acceptaţi, rugaţi-vă

la Maica Domnului. Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica

Domnului cu rugăciunea.

Sfinţii povestesc că o dată a venit diavolul la uşa unui călugăr.

Împingea diavolul să intre, împingea şi călugărul dinăuntru să nu-l

lase. Şi se ruga în timpul acesta: Doamne, Iisuse, ajută-mă! Dar dracul

împingea mai tare şi era mai, mai să-l biruie, când, de teamă a strigat

călugărul cât a putut: Doamne, Iisuse, ajută-mă! Şi imediat a dispărut

diavolul şi lângă călugăr a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până

acum?“, L-a întrebat călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu

adevărat“. Deci rugăciunea şi gândul la Dumnezeu dacă nu pleacă din

inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim asemenea călugărului la

uşa sufletului nostru?

            Zicem că ne rugăm, zicem că ne împotrivim păcatului dar nu

numai când suntem copleşiţi, în momente de mare cumpănă ne

gândim cu adevărat la Dumnezeu. O clipă înseamnă un timp şi un

suspin înseamnă o rugăciune. Rugăciunea este un mijloc neapărat

folositor, dar trezvia este un scop atins. Trebuie ştiut că mult se teme

diavolul de omul treaz, cât mai treaz.

Frate!

           De-ţi este sufletul zdrobit de cumplitele încercări ale vieţii şi

nimeni nu se apropie de tine ca să ţi le ridice, intră în Sfânta Biserică

Ortodoxă şi cere de la Domnul Iisus Hristos izbăvire prin rugăciune.

De simţi inima pustie de orice adevărată bucurie în mijlocul

tuturor înşelăciunilor lumii acesteia vino înaintea altarului, cazi în

genunchi şi te roagă.

             Tot ce striveşte, păcatul tău sau al altora, slăbiciunea, ispita,

boala sau sărăcia, numai cu un suflet puternic, luminat prin rugăciune,

poate fi înlăturat, deci roagă-te.

         Rugăciunea este pentru sufletul tău, ceea ce este respiraţia pentru

trup, aerul şi aripile pentru păsări, apa pentru peşti. Fără rugăciune

smerită, fierbinte şi stăruitoare, nu este cu putinţă să trăim şi să biruim

durerile în mijlocul lumii acesteia.

Atât trăim cât ne rugăm.

       De aceea, frate creştine, ori de câte ori trec paşii tăi pe dinaintea

unei Sfinte Biserici Ortodoxe deschise, tu nu trece nepăsător mai

departe şi nici nu te mulţumi cu o simplă cruce făcută pe chipul tău.

Intră înlăuntrul ei, aprinde o lumânare smerit, în faţa altarului şi cazi

în genunchi pentru o clipă în faţa îndurării Domnului Iisus Hristos

care locuieşte într-însul.

Şi vei vedea cum pe dată te vei ridica luminat şi mântuit de

ajutorul celui care este Dumnezeul tău.

         Aşa frate, nu uita că toată înţelepciunea vieţii stă cuprinsă tainic

în aceste trei cuvinte: Roagă-te! Roagă-te! Roagă-te!

Iar pentru ca rugăciunea ta să fie îndeplinită degrabă, să o uneşti

cu postul, milostenia, iertarea, spovedania şi împărtăşania.

                          Datoria rugăciunii

           Potrivit cu îndeplinirea datoriei în ale rugăciunii, oamenii se

împart în trei categorii:

       1. - oameni care nu se roagă;

       2. - se pot ruga cu rugăciune de mântuială;

       3. - oamenii care se roagă cu rugăciune harică.

Cel ce se roagă cu nepăsare nu ştie că există Dumnezeu. La cel

care rosteşte rugăciunea numai cu gura, mintea este neroditoare,

rătăceşte încoace şi încolo,cugetă cele necuvincioase şi este ademenită

de griji deşarte. Împrăştierea minţii din timpul rugăciunii este una din

cele mai grave boli, adusă de diavolul vrăjmaş şi, asemenea unui

perete nu îngăduie rugăciuni noastre să se înalţe către Dumnezeu.

Trebuie să ne rugăm în orice loc, în orice timp: stând în picioare,

stând jos, stând întinşi, în timpul muncii şi pe drum. Doar în Sfânta

Biserică este păcat să vorbeşti.

Dacă nu există rugăciune nu există nici har de la Dumnezeu. Să

ne silim, să nu ne lenevim a-I cere Domnului ajutor. Dacă nu ne facem

pravila de rugăciune, ne va părea nespus de rău când vom muri, numai

că atunci va fi prea târziu.

           Putem să ne rugăm în timp ce muncim?

             Putem şi chiar trebuie să ne rugăm şi în timp ce muncim. Ce

facem de obicei, îi batjocorim şi osândim pe semenii noştri, cântăm,

câteodată ne şi certăm cu colegii şi rudeniile noastre. Deseori la locul

de muncă facem atâta gălăgie, încât crezi că întreaga lume s-a pus la

taifas. Toată această gălăgie, chiar dacă nu împidică lucrarea mâinilor,

fără îndoială nu foloseşte sufletului. Cine n-ar fi de acord că este mai

bine să ne rugăm decât să spunem cuvinte deşarte sau păcătoase? De

exemplu, începându-ţi lucrarea ta, să spui în gând sau cu glas tare:

Doamne, binecuvântează truda mea, dă-mi putere şi ajută-mă s-o

închei cu bucurie! Cât timp lucrezi, repetă o scurtă rugăciune:

Doamne miluieşte! Văzând lucrarea ta că merge bine, spune: Slavă

ţie, Doamne! Dându-ţi seama că lucrurile nu merg bine, roagă-te:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi toţi Sfinţii, rugaţi-vă

Domnului pentru mine! Dacă te războiesc gândurile rele, fă-ţi cruce

şi spune: Doamne Iisuse Hristoare, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă

pe mine, păcătosul! Îngerul meu păzitor, păzeşte-mă! Dacă ai

păcătuit cu gândul sau cu cuvintele, suspină cu pocăinţă şi spune cu

inimă zdrobită: Dumnezeul meu, milostiveşte-te spre mine,

păcătosul! Dacă din greşeală s-a stricat vreo maşină de lucru sau ţi s-a

rupt vreun instrument, nu te supăra, ci în chip liniştit şi îndelungat să

spui: Îţi mulţumesc ţie, Doamne, că ai îngăduit această pagubă că

să-mi descopăr neputinţa şi să mă smeresc. Dacă cineva se apropie

de tine să spui: Dumnezeu să fie cu tine! Astfel, şi când lucrăm

putem să ne rugăm şi să grăim în chip bineplăcut lui Dumnezeu.

                                   Dracul se roagă...

          Odată, în timp ce stătea în chilie, stareţul a privit icoanele de pe

perete. A privit şi s-a îngrozit: în faţa icoanelor stătea dracul, având un

cap extrem de înfricoşător, sub forma unei nuci de cocos. Stătea şi

repeta iute-iute, psalmii împăratului David. - Ce faci, te rogi? l-a

întrebat părintele stareţ Zaharia. - Eu îmi bat joc de rugăciune, a

mormăit dracul şi a dispărut. Astfel, părintele stareţ ne atenţiona să nu

ne rugăm oricum, fără ca măcar noi să auzim cuvintele rugăciunii. Să

ne păzim gândurile să nu se împrăştie, să nu zboare în toate părţile.

Rugăciunea nu înseamnă o acţiune mecanică, ci aşezarea în faţa lui

Dumnezeu şi vorbirea cu El.

Roagă-te, deci, cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, temându-te ca

nu cumva în loc să te rogi, să batjocoreşti rugăciunea.

                              Puterea unei rugăciuni

    O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat

într-o zi într-o băcanie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un

mod foarte umil l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea şi ei pe datorie

câteva alimente. I-a explicat cu glas uşor că soţul ei era foarte bolnav

şi că nu putea munci, şi că aveau şi şapte copii, care trebuiau hrăniţi.

Băcanul, a privit-o de sus şi i-a cerut să părăsească imediat magazinul

său. Având însa în gând nevoile familiei sale, femeia

i-a mai spus: Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată

ce voi putea.

Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu

are credit deschis la magazinul său. Lângă tejghea se mai afla încă un

client, care a auzit discuţia dintre cei doi. Clientul făcu câţiva paşi

înainte şi îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice

are această femeie nevoie pentru familia sa.

Băcanul răspunse parcă în silă: Ai o listă cu cumpărăturile de

care ai nevoie?

Femeia a răspuns: Da, domnule. O.K, spuse băcanul, atunci

pune-o pe cântar şi eu o să-ţi dau marfă de aceeaşi greutate cu lista

dumitale. Louise, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în

geantă şi scoase o bucăţică de hârtie pe care scrise ceva în grabă.

Apoi puse cu grijă biletelul pe cântar, cu privirea tot aplecată. Ochii

băcanului şi ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul

stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar, s-a întors

uşor către client şi îi spuse mormăind: Nu-mi vine să cred! Clientul a

zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul

tot nu se echilibra, aşa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în

ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul

şedea privind cu dezgust. În fine, smulse bucăţica de hârtie de pe

cântar, şi o privi cu mare uimire..

Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care

spunea aşa: Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le

pun în mâinile Tale.

Băcanul îi dădu femeii alimentele şi privea în continuare tăcut,

înmărmurit. Femeia îi mulţumi şi plecă din magazin. Celălat client îi

dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari şi îi spuse: A meritat toţi

banii! Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o rugăciune.

În momentele dificile caută-l pe Dumnezeu!

În momentele de linişte adoră-l pe Dumnezeu!

În momentele dureroase ai încredere în Dumnezeu!

În toate momentele mulţumeşte-I lui Dumnezeu!

                           Păsări care nu zboară

             Noua Zeelandă este o ţară fascinantă pentru cei pasionaţi de

geografie şi de călătorii. Noua Zeelandă adăposteşte mai multe specii

de păsări care nu zboară decât în oricare altă ţară: Kiwi, Kakapo,

Pinguini şi Weka rail. Păsările acestea au avut aripi, dar le-au

pierdut, nefiind nevoite să le folosească. Ornitologii spun că le-au

neglijat, pentru că hrana se găsea din belşug şi nu exista nici un

pericol prin preajmă, nici un animal sau vreo reptilă de care să se

teamă. Iar preţul acestei siguranţe a fost forţa aripilor lor. Nu aveau

nevoie să zboare, iar acum nu mai pot zbura. La fel se întâmplă şi cu

noi. Pericolele de care ne temem ne obligă să întindem aripile

sufletului şi astfel ne dau putinţa să ne înălţăm până la sânul lui

Dumnezeu. Când ne rugăm cel mai mult? Oare nu atunci când suntem

bolnavi, în nevoie, îngrijoraţi, apăsaţi, deprimaţi, îndureraţi?

Dacă pământul ne-ar oferi tot ce dorim, am deveni asemenea

păsărilor din Noua Zeelandă: incapabili să ne înălţăm în zbor.

Cine ne opreşte să avem în gând:

Doamne, Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu....

Rugăciunea este un contact personal, pornit din inimă, din

conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Sunt rugăciuni de tipic, dar

sunt şi rugăciuni personale. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu

ne permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apucăm să le facem, nu-i

atât de grav, dar cu o condiţie: să avem o stare de prezenţă continuă a

lui Dumnezeu în conştiinţa noastră.

Dacă ne ducem cu inima deschisă spre treburile noastre

gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le facem, cine ne opreşte să

avem în gând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiului Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ??? să putem intra în casă cu

sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? Asta este important,

gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta este o

rugăciune la îndemâna fiecaruia, indiferent cât de ocupat ar fi. Oricine

poate şi trebuie să se roage spunând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul

lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

De cate ori să zicem pe zi rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?

Să o zicem o dată şi să nu se mai termine. Gândul omului

trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne gândim că

Dumnezeu ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe,

înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă

ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât chipul şi

asemănarea care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii

nemaipomenite, Dumnezeu le-a revărsat peste om. Privind aceste

frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne gândim la

El. Tocmai acest gând - aşa cum izvorăşte el - este o rugăciune.

                                      Rugăciunea lui Iisus

         În ştiinţă aproape fiecare teorie este testată în laborator. Tot aşa

este şi credinţa noastră creştin ortodoxă. Trebuie testată în laboratorul

vieţii. Să încercăm următorul lucru. Când ne sculăm dimineaţa,

primele cuvinte pe care să-l rostim să fie rugăciunea lui Iisus. Cum

putem să întâmpinăm mai bine o nouă zi decât cu Iisus? În timpul

zilei, fie că vorbim, că şedem, că umblăm, fie că facem ceva, că

mâncăm sau vreo altă ocupaţie, să repetăm rugăciunea lui Iisus cu

dragoste şi cu credinţă. Să facem în aşa fel ca ultimul cuvânt pe care-l

rostim în fiecare seară să fie rugăciunea lui Iisus. Să adormim cu

aceste cuvinte pe buze. De altfel, cum ne-am putea sfârşi mai bine

ziua decât cu Iisus?

                                      Vase sparte

          Întrebat de ce continuă să se roage zilnic pentru a se umple de

Duhul Sfânt, un creştin a răspuns aşa: Mă rog zilnic, fiindcă îl pierd.

Fiind vase sparte, vase păcătoase, noi ne pierdem într-adevăr

conţinutul. Avem deci nevoie să cerem prezenţa Duhului Sfânt în

fiecare zi, tot aşa cum avem nevoie să respirăm.

Este o diferenţa uriaşă între a spune o rugăciune şi a te ruga.

Rugăciunea şi traista cu merinde nu împiedică pe om în călătoria

sa. Cu cât se roagă mai mult un slujitor al Domnului, cu atât va

avea mai multă putere în toate. Doar Dumnezeu schimbă inimile

oamenilor. Noi, oricât am spune, nimic nu izbândim. Ci noi să ne

rugăm. Rugăciunea şi pocăinţa reface ADN-ul.

                                    Despre isihie

           Începand din veacul al 6-lea în Biserica Răsăriteană a apărut o

tradiţie a rugăciunii cunoscută ca isihasm. Isihasm vine din cuvântul

grecesc isihia, care înseamnă linişte lăuntrică. Isihia este înţeleasă ca

fiind cea mai înaltă realizare a vieţii duhovniceşti, o viaţă în care

trupul şi mintea sunt aduse la o absolută reculegere şi pace lăuntrică,

spre a deveni conştienţi de uimitoarea pace şi linişte de care este

înconjurat Dumnezeu. Ca să te rogi, trebuie să te linişteşti. Ca să

ajungi să-ţi cunoşti copiii, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să-ţi

cunoşti soţia, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să te cunoşti pe tine

însuţi, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu,

trebuie să te linişteşti.

Sunt foarte puţini aceia dintre noi ce pot fi destul de liniştiţi ca

să-l audă pe Dumnezeu vorbind. Căci înainte de a-L putea auzi pe El,

trebuie să ne retragem în cămara noastră şi să închidem uşa.

                          Despre post şi rugăciune

       Oamenilor le cade greu să poastească deşi pâinea şi verdeţurile

sunt îngăduite chiar şi în zilele cele mai aspre de post, şi cu toate că

fără post nimeni nu-şi poate curăţi mintea şi conştiinţa. Iar El cel

Preacurat, Care nu avea de ce să se curăţească a postit patruzeci de

zile fără pâine, fără verdeţuri şi fără apă (vezi Matei 4:2).

       Rugăciunea îi este omului o luptă, - şi rugăciunea din Biserică şi

rugăciunea de unul singur - cu toate că rugăciunea este o scară ce îl

ridică pe om din ţărână şi din vieţuirea animalică, la Dumnezeu. Iar

Cel care, în trup fiind, stătea cu oamenii la capătul de jos al scării

vieţii şi în duh în vârful ei, mergea bucuros să Se roage în Sinagogă şi

petrecea nopţi întregi rugându-Se în singurătate.

       La ceasul rugăciunii să ne amintim că suntem praf şi cenuşă. Să

stăm înaintea lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, ca prin plecare

capului să se plece şi cugetul nostru.

Rugaţi-vă neîncetat: Doamne, miluieşte-mă! Doamne, nu mă

părăsi! Doamne, dă-mi gând bun! Îndepărtează de la mine toate

gândurile viclene!

Pentru rugăciunea de la Biserică sau de acasă să ne îmbrăcăm în

haina vinovăţiei din cap până în picioare ştiind că rugăciunea este

ascultată de Dumnezeu.

Cel mai anevoios este să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.

Trebuie să ne rugăm cu ochii deschişi. Noi nu facem hipnotism.

Când ne rugăm pentru un om, ne rugăm cu ochii deschişi.