CLOPOTARUL

La urechile mele a ajuns odată o poveste, legată de o întâmplare ciudată, care a marcat un destin. La început nu am crezut nimic, ziceam că-s doar baliverne de bețivi. Cu timpul, povestea s-a răspândit și a devenit din ce în ce mai clară și mai extraordinară totodată. Acum, pașii mă îndreaptă spre eroul acestei povești.

Nu sunt un om care crede orice, dar experiența m-a învățat că faptele reale depăşesc, adeseori, imaginaţia. Povestea clopotarului care a trăit clipe de coşmar putea fi una comună – dar nu a fost așa. În aceste zile amare și timpuri fără nimic sfânt, ar fi fost doar încă un caz în răbojul neputinţei umane în fața absurdului.
Da, trăim vremuri crunte, politicienii sunt corupţi și au grijă doar de buzunarele și familiile lor. Poporul nu-i decât spicul de pe care pot culege bobul din care se face pâinea ce stă pe a lor masă. Măcar de ar fi oameni și nu fiare însetate de bogății și faimă deşartă. Au trecut 10 ani de când bunul nostru rege nu mai este. Acum, regatu-i mic şi tot ce era odată mare și strălucitor, zace în paragină acum.
Am ajuns un popor în paragina istoriei. Năvălitorii soseau cu anotimpurile şi nimeni nu-i mai oprea. Se duceau direct la curte şi spuneau doar ce doresc. Nici nu se mai osteneau să lupte sau să jefuiască, ci doar cereau. Și atunci îi vedeam pe proprii noști soldați cum veneau să ne ia totul, să violeze, să fure și să omoare. Totul, numai pentru a le da năvălitorilor tainul, ca să ne lase în pace. De fapt, ca să-i lase tot pe nobili în pace, să huzurească fără noimă.
Povestea vorbeşte despre un clopotar care avea o fată ca soarele de frumoasă, şi o nevastă bună și iubitoare. Dar vai, fata era la pârâu, când au venit soldații. Oricine-şi poate închipui ce a urmat. Fata, de rușine şi-a luat viţaa, iar mama ei i-a blestemat amarnic pe soldaţi. Căpitanul s-a enervat şia împuşcat în inimă, sărmana făptură. Apoi soldații au dat foc la casă, râzând și dănţuind.
Când s-a întâmplat nenorocire, clopotarul era sus pe munte şi se ruga la Creator să-i dea putere să treacă peste nevoi și necazuri. Se povesteşte că, în acel moment, a simțit o durere ca un pumnal în inimă. A alergat degrabă, cu presimţiri sinistre. Într-adevăr, pierduse totul. Nimic pe lumea asta nu-i mai putea aduce consolare. El, omul blând și iubitor devenise o fiară plină de ură şi cu dor de răzbunare.
Soldații plecaseră de mult. Atunci și-a adus aminte… de Creator. Cu inima grea, plină de ură, s-a dus pe munte, în locul unde venea să se roage şi să mediteze. Acolo, nimic nu se schimbase. De nervi şi de supărare a distrus totul cu măinile goale şi a strigat cuvinte grele către cer. Cum se poate ca asemenea nenorocire să se facă cu voia Lui? Dacă-i atât de crud, înseamnă că e Rău. Şi multe asemenea vorbe au fost purtate de vânt, până în înaltul cerului.

Până în acest punct, este o poveste aproape comuna, în aceste vremuri bicisnice. Şi totuşi, de aici încolo povestea devine neobişnuită.
Clopotarul a vrut să-şi ia viața. S-a aruncat în prăpastia ce pornea chiar din vârf de munte. Atunci se spune că a avut loc o minune şi o uriaşă palmă divină l-a prins şi l-a aşezat uşor în iarbă. Nu avea nicio zgârietură. De trei ori a urcat muntele şi de trei ori s-a aruncat de sus. Tot de trei ori, mâna magică l-a salvat. A renunțat!. Fără putere şi plin de disperare, clopotarul nostru a plâns 7 zile și 7 nopți. După aceea, Creatorul l-a luat lângă El şi timp de 3 ani, au stat de vorbă.

Amar de timp trecuse de când nu l-a mai văzut lumea, dar s-a întors cu părul alb și zâmbetul pe buze. Acum ştia! Povestea spune că în jurul lui era o Lumină atât de puternică, încât lângă el noaptea puteai citi ziarul. Evident că astea sunt exagerări. Totuși, de câteva luni, de când s-a întors în lume, niciun năvălitor nu a mai venit. Astăzi, mulți oameni se duc la el pentru binecuvântări şiînvățături. A devenit Clopotarul cel Sfânt.
De dimineață stau la codă să-l vadă și să-i vorbească. Ştiu că primește pe oricine şi, uneori, acceptă învățăcei. Dar trebuie să te vrea el, altfel nu se poate.

Acesta-i scopul meu. Vreau să-l întreb dacă mă primește. Mereu m-am întrebat dacă Creatorul există sau e un basm. Altora, credința le-a fost ușoară – mie, nu. Gândurile mele tot timpul puneau la îndoială orice. Acum am dovada vie, în faţa mea, cel care a vorbit cu El. Îi văd chipul care radiază o putere lăuntrică deosebită. Acum îmi dau seama la ce se refereau cei care vorbeau de Lumină.

În dreapta lui e tot ce-a mai rămas din biserica arsă – un clopot.
Mă apropii, nu ştiu ce să-l întreb, nu mai am cuvinte. Privindu-l, emoţia mi se spulberă, odată zâmbetul lui care mă binecuvântează.
- Am o întrebare… deci există? Mă refer la…
- Da, există!, îmi spune sfântul.
- Mă primeşti lăngă tine? Vreau să învăţ totul, nu o să te deranjez, nu o să te întreb nimic, doar o să stau în preajma ta şi o să privesc.

Îl văd că râde. Sunt uimit. Însemnă că nu mă vrea şi mi-e teamă că mă va goni.
- Vrei să-ţi devin Învățător?
- Da, spun eu ruşinat de îndrăzneala mea.
- Vrei să înveţi?
- Da! Cum să fac să învăț totul de la tine? spun cu speranță în glas.
- Lovește clopotul!
Iau un băţ şi-l lovesc ușor. Se aude un dăngănit, ca o şoaptă.
- Acum, loveşte-l tare.
Îmi încordez toți muşchii și lovesc cât de tare pot. Un zgomot puternic se aude până-n depărtare.
- Clopotul sunt eu! Ca învăţător al tău, eu devin clopotul. De tine depinde cât şi cum înveţi. Mă atingi uşurel şi primeşti doar o şoaptă – sau te dedici învăţăturii cu toată puterea şi atunci voi răsuna până departe. Totul e cât de dispus eşti să dai din tine, din puterea și din dorinţa ta de a învăţa. E un lucru greu, care necesită timp. Ce vei face?
- Voi învăţa şi voi face totul pentru asta, am spus repede, fericit.
- Atunci voi răsuna tare pentru tine!
Am înțeles că relația dintre învățător și elevul său este una specială. Oricât de bun și de minunat ar fi învățătorul, dacă elevul nu se deschide pentru a primi cunoașterea, atunci va culege în loc de înțelepciune, doar resturile ei.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/09/09/clopotarul/#ixzz260Vv27dc

VIATA CARE ...CONTEAZA !!!

Viata din anii tai ...chiar conteaza.

"Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie"

In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine, ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac ma rog impreuna cu el.
Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.
Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.

Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.

Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.

Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.

Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.
Acolo te asteapta Dumnezeu.

Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linistea multimea.
Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.

Iubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva .

Si m-a intrebat:
Ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?
Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.
Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace.
Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.

Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de credinciosi, a pierdut legatura, si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.
Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.

Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.

Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.

Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.

Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfant se manifesta prin tine in lume.
Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.

Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:
Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.
Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi,
caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai."

Textul este preluat dintr-un interviu cu un calugar ortodox.

articol primit prin mail...