Arată-mi postul tău prin lucruri

din “Omilii si cuvantari”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
Prin care, vei zice?
De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.
Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.
Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.
Să postească picioarele, depărtându-se din  căile  ce  duc la priveliştile  fărădelegii.
Să postească  ochii,  învăţându-se  să  nu  caute niciodată la feţe frumoase,  nici să iscodească cele străine.  Că hrană a ochilor este  privirea.  Dacă  privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.
Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm  şi de cele oprite.
Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.
Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să  nu primeşti”.
Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm  de carne  de pasăre şi  de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi  muşcăm.
Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi  a  muşcat  trupul  vecinului.
Pentru  aceasta  şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5,  15).
Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în  suflet,  stricând numele  cel bun al aproapelui.  Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia,  şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.
Nu vei auzi pe cei necredincioşi  când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.
Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai  făcut,  vrăşmaş  şi  pizmiaş făcându-ţi-l.  Iar pe tine  te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.
Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.
Chiar de vei spune adevărul prin clevetire,  vei  avea vină.  Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul,  dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.
Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează,  roagă-te lui  Dumnezeu    pentru el, ia-l deosebit şi  îndeamnă-l,  sfătuieşte-l,  roagă-l.
Aşa  şi  Pavel  făcea,  căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste  către cel ce a greşit  încredinţează-l că,  aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.
Apucă-i picioarele şi sărută-i-le,  nu te ruşina  dacă voieşti  cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.
Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).
Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.
Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?
Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.
Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale  noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.
Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.
Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.
Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).
Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.
De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători  de bine.
Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.
Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?
Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.
Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.
Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).
Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.
Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.
Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.
Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.
Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

Sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Liliana Ivan

An de an, la 21 mai, Biserica Ortodoxă îi preacinsteşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, slăviţi „ întocmai cu Apostolii" ca protectori ai credinţei creştine.

Istoricul sărbătorii
Constantin cel Mare a fost fiul lui Constantin Clor şi al Elenei.
Întinsa împărăţia a romanilor era cârmuită în acea vreme de crudul împărat Diocleţian, ajutat de împăratul Maximian Hercule, de fiul acestuia Maxenţiu şi de un alt guvernator, Constantin Clor, tatăl slăvitului împărat Constantin cel Mare.
Istoricii bisericeşti consemnează că în ţinuturile guvernate de Constantin Clor-Galia, Spania şi Britania-, creştinii erau ocrotiţi de cumplita prigoană care se dezlănţuia în restul imperiului.
Dimpotrivă, în acele ţinuturi, creştinii erau apreciaţi pentru hărnicia şi pentru corectitudinea lor şi de aceea erau folosiţi la îndeplinirea unor treburi administrative în împărăţie.
După moartea guvernatorului Constantin Clor, funcţia acestuia a fost atribuită fiului său, Constantin.
În acelaşi timp, atribuţiile împăratului Hercule au fost preluate de fiul acestuia, Maxenţiu, renumit în imperiu pentru pedepsele cumplite aplicate creştinilor şi pentru patima cu care le dărâma bisericile.
Din acest motiv, împăratul Constantin a pornit război împotriva celui mai aprig duşman al creştinilor din acea vreme, Maxenţiu, conducătorul unei armate numeroase.
Cu toate că armata împăratului Constantin era mai puţin numeroasă, în ajunul luptei, protectorul creştinilor s-a rugat lui Dumnezeu să-l învingă pe duşmanul său.
Din relatările episcopului Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, aflăm că ruga fierbinte a împăratului a fost ascultată, iar în ajunul luptei, Constantin a văzut pe cer, ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă, pe care scria cu litere alcătuite din stele următorul mesaj:
„Prin acest semn vei învinge". Mai mult, în noaptea următoare, împăratului Constantin i s-a arătat în vis Iisus Hristos, care i-a cerut să pună semnul Sfintei Cruci pe steagurile de luptă.
Astfel, Constantin a însemnat hainele şi pe coifurile ostaşilor, dar şi steagurile de luptă cu semnul sfintei cruci.
În cumplita bătălie de la Pons Milvius, de lângă Roma, Constantin l-a înfrânt la 28 octombrie 312, pe Maxenţiu, prigonitorul creştinilor.
Tot atunci, căzând de pe cal, Maxenţiu s-a înecat în râul Tibru, lângă podul Milvius.
După acest eveniment tulburător, Constantin a fost primit cu mult entuziasm de cetăţenii Romei.
La scurt timp, în anul 313, Constantin a fost încoronat ca împărat al Imperiului Roman de Apus.
Pentru această izbândă, împăratul Constantin a vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu şi, urmând sfatul mamei sale, în acelaşi an, 313, a semnat o hotărâre, cunoscută şi în zilele noastre sub numele de „Edictul de la Milano".
Istoricii bisericeşti consemnează că „Decretul de la Milano"punea capăt prigoanei creştinilor şi recunoştea creştinismul ca religie oficială.
Tot atunci au fost eliberaţi din închisori episcopii şi preoţii, s-au înălţat frumoase biserici creştine, în locul templelor idoleşti care au fost dărâmate, închizându-se cuptoarele în care au fost arşi de vii adepţii credinţei creştine.
Împăratul Constantin a înţeles că prin unitatea credinţei, Biserica lui Hristos este un sprijin important pentru unitatea imperiului.
În vremea domniei sale, Constantin a convocat primul Sinod ecumenic de la Niccea în anul 325, care a pus capăt ereziei lui Arie, cel care spunea că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om, şi coborât în lume, aşa cum spune dreapta credinţă; Hristos era în opinia lui Arie doar „o creatură" trimisă să izbăvească omenirea.
Tot la Sinodul de la Niccea s-au conceput o bună parte dintre articolele care alcătuiesc Crezul (Simbolul Credinţei), pa care credincioşii îl rostesc la fiecare Sfântă Liturghie.
De asemenea, atunci s-a stabilit şi metoda de calcul a datei Paştelui- prima duminică după luna plină a echinocţiului de primăvară.
În lupta sa pentru unitatea statului şi pentru răspândirea creştinismului, împăratul Constantin a trimis-o la Ierusalim pe evlavioasa împărăteasă Elena, mama sa, însoţită de mai mulţi ostaşi, pentru a descoperi locul unde a fost îngropat Mântuitorul, unde se află lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota şi la Sfântul Mormânt al Mântuitorului.
Pentru împlinirea acestei misiuni, împărăteasa Elena s-a rugat lui Dumnezeu împreună cu Macarie, episcopul Cetăţii Ierusalim ; cu ajutorul rugăciunilor, împărăteasa Elena a descoperit crucea pe care a fost răstignit Hristos, a adus Sfânta Cruce în faţa credincioşilor din imperiu şi a înălţat cu evlavie mai multe lăcaşuri sfinte printre care: Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Betleem şi Biserica din Nazaret.
În anul 330, Împăratul Constantin a mutat capitala Împărăţiei de la Roma la Bizanţ. El şi-a dorit ca noua capitală, numită ulterior Constantinopol (după numele său), să fie împodobită cu palate impresionante, să strălucească precum vechea Romă.
Deşi a a făcut multe fapte de folos credinţei în Hristos, alături de maica sa Elena, pentru care au fost comparaţi cu apostolii, împăratul Constantin a primit sfântul botez creştin abia în anul 337, cu puţin timp înainte de moarte.

„Crucea care a apărut pe cer, în plină zi, ca urmare a rugăciunii marelui Constantin, l-a ajutat pe acesta să-l învingă pe prigonitorul creştinilor din acea vreme, pe Maxenţiu.
Crucea a însemnat simbolul Biruinţei şi, de atunci, pentru toţi creştinii, crucea este simbolul Biruinţei împotriva celui rău.
Împăratul Constantin a primit botezul în momentul convingerii substanţiale în credinţa lui Hristos", ne spune părintele Valentin Fotescu, preot la Biserica Sfânta Vineri Nouă din Bucureşti.
Datini pentru spor şi sănătate
Praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena corespunde în calendarul popular cu sărbătoarea numită Constandinu Puilor sau Constantin Graur, o sărbătoare împodobită cu datini, adresată păsărilor de pădure.
Tradiţiile practicate în acestă zi aduc spor şi sănătate gospodarilor care le împlinesc.
Potrivit datinilor strămoşeşti, păsările îşi învaţă puii să zboare începând cu această zi şi o nouă generaţie ameninţă recoltele.
De aceea, tradiţia interzice gospodarilor să muncească la câmp pentru a evita pagubele aduse viitoarelor recolte de păsările cerului.
Tot acum, în unele zone, se mai păstrează datina ca Ziua de Constandinu Puilor să fie ultima dată când se mai fac unele semănături: de porumb, de ovăz şi de mei.
Dacă gospodarii continuă semănăturile de acest fel după această zi, răsadurile respective se vor usca.

Acum, este o zi importantă şi pentru păstori: ei îşi aleg baciul, stabilesc locul unde vor sta stânele pe timpul verii şi aleg paznicii care trebuie să le păzească turmele când sunt la păşune.
Femeile aprind boabe de tămâie cu care afumă întreaga gospodărie, camerele şi anexele pentru animale şi pentru păsări, cu excepţia băii.
După ce se împlineşte ritualul de afumare, gospodinele trebuie să stropească lucrurile şi încăperile gospodăriei cu agheasmă.
În schimb, bărbaţii aprind un foc, numit Focul Viu. Împreună cu oile, păstorii stau în preajma acestui foc ; în popor există convingerea că acest ritual, împlinit din generaţie în generaţie, are un rol protector împotriva pagubei şi bolilor în intervalul petrecut cu toţii la stână.
Pentru ca duhurile rele să nu fure sporul laptelui, se mai păstrează datina „Sperietoarea vrăjitoarelor". Membrii familiei se adună în mijlocul gospodăriei în jurul unui vas cu lapte.
Cu toţii, cu mic , cu mare, ei vor bate cu linguri noi de lemn în vasele în care fierb laptele de obicei, strigând să sperie vrăjitoarele care le-ar putea fura laptele.
În această zi, fiecare păstor măsoară cantitatea laptelui obţinut de la oile sale, notându-l pe un carneţel, pe „Răbojul sporului". Se crede că prin măsurarea laptelui, sporul casei nu se risipeşte , iar vrăjitoarele n-au puterea să-l fure.
Tot pentru ca sporul să se adune într-o gospodărie, gospodarul trebuie să noteze seria fiecărei bancnote cheltuite în fiecare zi. Se spune că astfel, banul rămâne în casă şi nu se întrăinează.
În ziua praznicului, pentru ca voia bună să se adune în familie, trebuie să aducem în casă măcar trei fire de bujori îmbobociţi.
De asemenea, pentru sănătate, unul dintre membrii familiei, este bine să ducă la biserică trei bujori, flori de lămâiţă, pâine şi dulciuri, preparate în casă.
Cumpăraţi o iconiţă, cât de modestă, care-i reprezintă pe Sfinţii prăznuiţi astăzi.
Aceasta vă apără de pagubă, de duşmanii neştiuţi şi vă împlineşte o grabnică dorinţă, oricând le cereţi ajutorul.