Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios, tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."

Într-un cătun
 
N-ar fi loc în lumea-ntreagă, cum apostolul a spus,
ca să scriu cu de-amăruntul, tot ce-a făptuit Iisus.
Şi de-atunci de-am scrie vrafuri şi volum după volum,
Iată numai o lucrare:
Undeva într-un cătun,
într-o iarnă mai geroasă, către vremea de Crăciun,
cu o Biblie în mână, în locaşul sfânt din sat,
predica zelos păstorul, cu duh blând şi devotat,
despre văduva sărmană, care printre cei avuţi,
a adus şi ea la Templu cei din urmă doi bănuţi.
"Fraţii mei, spunea păstorul, mulţi au dat arginţi şi zloţi.
Văduva, ne spune Domnul, ea a dat mai mult ca toţi!
Dacă dai, şi dai cu milă, unui om flămând, stingher,
un bănuţ din sărăcie e cât o comoară-n Cer.
Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios,
tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."
Astfel le-a vorbit păstorul şi-au răspuns cu toţi: Amin!
Dar mai din adânc răspunse un biet suflet de creştin.
Şi pornind el către casă, se gândea bătând paşi iuţi,
doar la văduva sărmană, care-a dat cei doi bănuţi...
"Doamne, îşi zicea, strângându-şi vechitura de cojoc,
ea a dat ce-avea în pungă, eu nici pungă n-am deloc...
Dar, ce-i drept, am sănătate, am picioare, grai... Ia staţi!
Am să merg din casă-n casă şi-am să cer de la bogaţi.
Ei au bani, eu am credinţă. Şi-astfel Domnul care-l bun,
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
*
Şi a doua zi se duse la băcanul cel fălos,
ce-n biserică adesea se-nchina către Hristos.
Cum către Crăciun se-ntâmplă, prăvălia era plină,
între doi clienţi creştinul către negustor se-nclină.
— Domnul să vă aibă-n pază! Uite ce voiam să spun:
Daţi şi pentru cei în lipsă o hăinuţă de Crăciun!
— Altă treabă n-ai fârtate? Am eu timp de dăruit?
— Da! Iertaţi-mi îndrăzneala! zise omul umilit.
Şi ieşind îşi spuse-n sine: "Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu încă-o dată mâine-n revărsat de zori."
Şi, din zori, când prăvălia se vedea aproape goală,
el intră, dădu bineţe şi cu vorba lui domoală,
începu:
— Acum desigur nu sunteţi grăbit ca ieri.
Pentru cei sărmani vin iarăşi, ca să daţi... după puteri.
— Ce sărmani? strigă băcanul. Ia te rog să ieşi afară!
Cine n-are să se-mbrace să muncească, nu să ceară!
*
Omul iar s-a-ntors spre casă plin de gânduri: "Nu se poate
să nu aibă el un mugur cât de mic de bunătate!
N-am văzut eu cum se roagă?" îşi zicea zorind prin frig,
"Dar aici, în prăvălie, gândul lui e la câştig.
A!.. Ia stai! Să-ncerc mai bine să mă duc când stă la masă,
între-ai săi, acel mic mugur e o floare luminoasă...
Mă voi duce prin credinţă. Şi-astfel Domnul care-I bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
*
Iar a doua zi când, veseli, toţi ai casei, la băcan,
luau masa împreună, în belşug de bogătan,
lăudând cotletul straşnic şi al vinului miros,
cine le răsare-n uşă cu cojocul zdrenţăros?
Biet creştinul plin de râvnă. Negustorul, ca trăznit,
se făcut la faţă negru. Dintr-odată a sărit
şi-mbrâncindu-l jos pe scară, repede, cu-n vreasc de foc
— Na pomană! Na pomană! îl croi peste cojoc.
Pe când omul, din zăpadă, îşi zicea, strângând din coate:
"Doi bănuţi... eu cred c-ar face vânătăiele din spate..."
Iar când obosi băcanul, omul se sculă de jos,
şi frecându-se pe şale, zise: — Mulţumesc frumos...
Pentru mine-atât ajunge... Dar... să nu vă supăraţi,
spuneţi-mi acuma, totuşi... pentru cei sărmani ce daţi?
Când îl auzi, băcanul, a încremenit în ger.
Parcă l-a străpuns deodată însuşi Dumnezeu din Cer.
Prăbuşindu-se pe scară, zise: — Vai, sunt un smintit.
Am lovit un sfânt, un înger, chiar pe Domnul L-am lovit
Frate, iartă-mi nebunia! Vino-n casa mea acum,
să-mi îndrepţi de azi-nainte paşii pe-al credinţei drum!
Şi de nu a dat atâta cât a dăruit Zacheu,
dar a dat cu voie bună cum I-e drag lui Dumnezeu.
*
Iar a doua zi creştinul, ca un bun misionar,
după alţi Zachei, prin viscol, alerga, zicându-şi iar:
"Ei au bani, eu am credinţă, şi-astfel Domnul, care-i bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun".
 
Costache Ioanid

Femeile impodobite si sulimenite sunt mai pacatoase decat desfranatele publice

Ni se istoriseste ca pe vremea Sfantului Ioan Gura de Aur, ca si in prezent, femeile umblau asa luxos, si desuchiat imbracate, incat crestinii mai intelepti se rusinau cand le vedeau: Sfantul Parinte le infiera cu cuvinte grele, silindu-le a se abate de la acel groaznic pacat. El ne arata clar, ca sunt mult mai pacatoase decat acele femei destrabalate care isi practica meseria imorala. "Acelea pacatuiesc in case - zice el - pe cata vreme acestea (femeile si fetele impodobite si sulimenite) isi arata imoralitatea in public, chiar si in Sfanta Biserica. Desi acestea poate nu vorbesc imoralitati si nici nu le fac, totusi, prin imbracamintea lor nerusinata, se aseamana cu ucigasii care ucid barbatii, trupeste si sufleteste.

Intr-o zi de sarbatoare, Sfantul Ambrozie vazu o femeie tanara sulimenita si imbracata fara rusine, asemenea unui idol, care mergea grabita la Sfanta Biserica. Sfantul mirandu-se a intrebat-o: "Unde te duci, femeie?" Aceasta i-a raspuns intepat: "La biserica!" Sfantul vazand-o ca vrea sa intre asa in Sf. Biserica, i-a zis: "Privindu-ti fardarea, hainele, zarzamurile si felul de a te arata asa, omul ar crede ca tu alergi la joc sau la teatru si nicidecum la Sf. Biserica! Pleaca de aici, femeie pacatoasa! Fugi la casa ta si plange-ti desfraul tau! Nu mai veni aici cu idolul acestor suchiate impodobiri, sa-ti bati joc de Dumnezeu si Biserica Lui si prin nerusinatul tau suflet, sa duci in pierzare si in iad si alte suflete nevinovate!"

Alta data, acest Sfant Parinte, infierand diavoleasca patima a impodobirii si fardarii femeilor si fetelor din vremea sa, zicea: "Femeia impodobita, e casa tuturor dracilor din iad".
Protos. Nicodim Mandita (Manastirea Agapia 1889-1975)