Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Atunci când avem bunăvoinţă, nu contează că suntem săraci. Iar când ne lipseşte bunăvoinţa, nu ne ajută cu nimic faptul că suntem bogaţi. Bogaţii nemilostivi vor primi o pedeapsă mai mare decât săracii nemilostivi, pentru că au bani mulţi şi cu toate acestea, nu îşi înmoaie inima. „Dar ei fac milostenii”, îmi spui tu. Să ştii că dacă mărimea milosteniei lor nu este după mărimea averii pe care o au, nu vor scăpa de iad. Cu cât sunt mai bogaţi, cu atât sunt mai datori să-i ajute pe cei săraci, fără să se teamă că averea lor se va împuţina.
Şi cu adevărat, să ştiţi că atunci când facem milostenie, averea noastră nu se împuţinează, ci sporeşte. Cheltuim, dar avem mai mulţi bani. Dând milostenie, facem cea mai bună investiţie. Spre exemplu, eşti comerciant şi vrei să-ţi vinzi marfa ca să câştigi bani? Să ştii că nu este exclus ca marfa ta să se piardă şi atunci, nu numai că nu vei câştiga, dar vei avea multă pagubă. Sau poate eşti agricultor şi nădăjduieşti la o recoltă bogată? Dar planurile tale pot fi date peste cap de grindină sau de secetă. Toate cele lumeşti sunt în orice clipă în primejdie de a se pierde. Numai cele pe care le oferim Domnului nu sunt în primejdie nici de a fi furate, nici de a fi distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9). Dacă omul care primeşte ceva de la noi ne răsplăteşte binefacerea, cu atât mai mult va face lucrul acesta Hristos, Care ne răsplăteşte chiar şi atunci când nu Îi dăm nimic.
Câtă înţelepciune este cuprinsă în cuvintele lui Solomon: Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului (Sol. 19, 17)! Iată ce împrumut nemaivăzut! Dăm cuiva şi primim înapoi de la altcineva. Mă vei întreba de ce nu a spus Solomon că cel care dă milostenie săracului dă lui Dumnezeu, ci că Îl împrumută pe Dumnezeu? Ca să nu crezi că ceea ce primeşti de la Domnul e un lucru lipsit de o mare importanţă. Dumnezeu ştie că suntem lacomi şi vrem să dobândim din ce în ce mai multe bunuri. Cel care are bani nu vrea în nici un chip să împrumute săracului fără să primească o asigurare că banii îi vor fi daţi înapoi. Aşadar, acestuia nu îi pasă de semenul său, ci urmăreşte numai câştigul. Săracul nu poate să pună chezăşie pământ sau altceva, pentru că nu are; nu poate găsi pe nimeni care să se pună zălog pentru el, deoarece nimeni nu are încredere în el. Aşadar, văzând Dumnezeu pe de o parte că săracul este în primejdie din pricina sărăciei sale, şi pe de altă parte că bogatul este în primejdie din pricina lipsei sale de
omenie, S-a pus El însuşi chezăşie pentru sărac dinaintea bogatului. De aceea spune Sfânta Scriptură: Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului.
De asemenea, ca să dăm cu împrumut, căutăm un om de la care putem lua dobândă mare. În schimb, lui Dumnezeu, Care ne întoarce însutit ce I-am dat, nu Îi împrumutăm din ce avem, ci împrumutăm celor care nu ne dau nimic înapoi, adică patimilor noastre, care sunt lăcomia pântecelui, slava deşartă, lăcomia, iubirea de plăceri şi multe altele. Şi spune-mi: ce anume ne dă lăcomia pântecelui înapoi? Ne dă numai grăsime şi greutate în mişcare. Ce ne dă înapoi slava deşartă? Invidie şi îndreptare împotriva celuilalt. Ce ne dă înapoi iubirea de argint? Griji şi necazuri. Ce ne dă înapoi iubirea de plăceri? Iad şi suferinţă. Iată cine sunt cei care se folosesc de bogăţiile noastre! Iar dobânda ce o primim în schimb sunt nenorocirile din această viaţă şi iadul din cea de dincolo.
Atunci, de ce nu dai cu împrumut Domnului, Care îţi întoarce sigur datoria, adăugând multă dobândă? Poate pentru că trebuie să aştepţi mult până să primeşti înapoi ce ai dat. Dar să ştii că Domnul nu ne dă bunătăţi numai în cer, ci şi pe pământ. Amintiţi-vă ce spune El Însuşi: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea (adică bunătăţile pământeşti) se vor adăuga vouă (Mat. 6, 33). De altfel, cu cât trece mai mult timp de la momentul în care am dat, până când primim înapoi, cu atât mai mare este dobânda noastră. Iată de ce oamenii care împrumută bani, îi preferă pe cei care vor ţine banii o perioadă mai lungă de timp, ca să primească dobândă mai mare. Aşadar, atunci când este vorba de oameni, nu numai că nu dorim să ni se dea înapoi repede banii pe care i-am dat cu împrumut, dar suntem mulţumiţi dacă aceia întârzie. De ce, dar, atunci când este vorba de Dumnezeu, suntem atât de mici la suflet?
Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului. „Şi când va veni vremea aceea în care Domnul îmi va da înapoi milostenia pe care o dau săracului şi prin care Îl împrumut pe Dumnezeu?”, întrebi tu, plin de nerăbdare. Nimeni nu ştie când. Poate chiar şi mâine. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mat. 25, 31-34). Şi de ce vor moşteni aceştia împărăţia cerurilor? La aceasta, Domnul va răspunde: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, (săracilor) Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 35-40). Şi ca să te încredinţezi că oricâte virtuţi am avea, dacă nu facem milostenie, vom fi trimişi la iad, ascultă ce spune Evanghelia: Atunci va zice şi celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” El însă le va răspunde, zicând: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 41-45).
Aşadar, fără să facem milostenie, nu ne putem mântui. Lucrul acesta este vădit şi de pilda celor zece fecioare, în care Domnul aseamănă Împărăţia cerurilor cu o nuntă, iar pe oameni îi aseamănă cu zece fete, toate fecioare, care luând candelele lor, au ieşit să-l întâmpine pe mire. Cinci dintre ele erau înţelepte, de aceea au luat şi ulei în candele. Dimpotrivă, celelalte cinci erau fără minte şi nu au luat ulei în candele. Pentru că mirele întârzia să vină, li s-a făcut somn şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o voce: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci, cele zece fete s-au trezit. Dar cele cinci fără minte au văzut că focul din candelele lor se stinsese, pentru că nu mai aveau ulei. Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre, le-au zis ele fetelor celor înţelepte. Dar ele au răspuns: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Dar când erau plecate să cumpere ulei, mirele a venit. Cele cinci fecioare înţelepte au intrat împreună cu mirele să sărbătorească, iar uşa s-a închis. Când s-au întors peste puţină vreme şi celelalte fete şi au strigat: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă, mirele le-a răspuns dinăuntru: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi (Mat. 25, 1-12). Mirele din această pildă nu este nimeni altcineva decât Hristos, Care va veni cândva să judece viii şi morţii. Atunci, la nuntă, adică în Împărăţia cerească, vor intra numai cei care, asemenea celor cinci fete înţelepte, vor avea candelele credinţei aprinse cu uleiul milosteniei. Cei care nu au făcut milostenie vor rămâne afară din rai, chiar de ar fi împodobiţi cu marea virtute a fecioriei.
De ce în acest caz, Domnul nu vorbeşte şi despre alte modalităţi de mântuire, în afară de milostenie? Pentru că El nu osândeşte păcatul, ci inima împietrită; nu-i osândeşte pe cei păcătoşi, ci pe cei care nu se pocăiesc pentru păcatele lor. Îi va osândi pe cei cu inima împietrită, pentru că au un mijloc atât de bun pentru mântuire – vorbesc despre milostenie, prin care se iartă multe păcate –, iar ei nu se folosesc de el.
Banii nu îi câştigi ca să-i cheltuieşti pe plăceri, ci ca să-i ajuţi pe ceilalţi. Sau poate crezi că ceea ce ai este al tău? Nu. Chiar dacă ai câştigat totul prin muncă cinstită sau chiar dacă ai primit banii moştenire de la tatăl tău, averea ta este a lui Dumnezeu, Care ţi-a încredinţat-o ca să o foloseşti potrivit legilor sfinte. Adică să ţii pentru tine doar ce ai nevoie şi restul să dai săracilor.
De aceea, nu trece nepăsător pe lângă oamenii săraci, nu îi ocoli şi să nu-ţi fie ruşine să-i ajuţi. Lui Hristos nu Îi este ruşine să primească milostenia ta, pe care o faci prin oamenii săraci, iar ţie îţi este ruşine să-ţi întinzi mâna şi să dai câţiva bănuţi. Nu este aceasta o ruşine şi mai mare? Dacă şi pentru un pahar de apă rece pe care îl dai, Dumnezeu te va răsplăti (Mat. 10, 42), gândeşte-te ce răsplată vei primi dacă vei fi generos cu săracii.
Ştiu că ai mai auzit de multe ori aceste cuvinte şi alte asemenea. Dar de câte ori le-ai pus în lucrare? De câte ori ai făcut binele? Între atâtea vânzări, cumpărări şi schimburi pe care le-ai făcut, de câte ori ţi-ai cumpărat mântuirea prin milostenie? Nu este o nebunie ca atunci când cumperi un ogor, să îl vrei pe cel mai roditor, iar atunci când trebuie să cumperi cerul, adică să dobândeşti un ogor al tău în ţara veşnică a lui Dumnezeu, tu să alegi pământul, care într-o zi nu va mai exista? Spune-mi, dacă ai şti că oraşul nostru peste un an va fi distrus, dar nu şi alt oraş, unde ţi-ai zidi casa: în acest oraş sau în altul? În altul, fără îndoială. Ei, atunci nu zidi în această lume palate, care peste o vreme vor cădea şi se vor face una cu pământul. Dar ce tot spun? Înainte ca acestea să fie distruse, tu însuţi vei muri şi vei merge la iad. De aceea, zideşte palate în ceruri, unde nu ai nevoie de zidari şi de muncitori. Acolo, palatele sunt ridicate de săracii pe care îi ajuţi pe pământ. Acestea nu numai
că nu se dărâmă niciodată, dar atrag asupra ta bunăvoinţa lui Dumnezeu, te curăţă de păcate şi se poate uneori să te izbăvească chiar de la moarte. Să nu te mire cuvintele mele. Cu toţii suntem fără putere dinaintea morţii. Dar dacă suntem milostivi, putem chiar să o biruim. Aflăm lucrul acesta din povestea vieţii Tavitei.
Tavita era o femeie creştină, care trăia în Iope, în vremea apostolilor. Aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, ea făcea mult bine semenilor săi şi nenumărate milostenii. Însă odată, s-a îmbolnăvit şi a murit. S-a întâmplat atunci ca în Lida, care era aproape de Iope, să se afle Sfântul Apostol Petru. Doi bărbaţi s-au dus până la el ca să-i spună de moartea milostivei femei. Atunci, Petru i-a urmat deîndată. Cum a ajuns în Iope şi a urcat în odaia de sus, unde se afla Tavita, a fost înconjurat de femeile văduve, care plângeau şi îi arătau lui Petru hainele de pe ele, pe care le făcuse Tavita cât timp era în viaţă. Atunci Petru, după ce s-a rugat, s-a întors spre trupul Tavitei şi a spus: Tavita scoală-te! Chiar în acel moment, moarta a deschis ochii şi a şezut. Petru i-a dat mâna şi a ridicat-o. După aceea, i-a chemat pe creştini şi pe văduve şi le-a arătat-o pe Tavita vie (Fapte 9, 3641). Iată cât de mare a fost răsplata pe care a primit-o Tavita pentru binele pe care l-a făcut femeilor văduve. Spu- ne-mi: se poate compara milostenia sa, oricât de mare ar fi fost, cu răsplata pe care a primit-o? Nu, dar, aşa cum am mai spus, milostenia nu se măsoară după cât de mult dăm, ci după gândul şi intenţia cu care dăm.
De aceea, să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.
Unii spun: „Nu pot să fac milostenie. Am mulţi copii şi vreau să le las lor averea”. Dacă-i aşa, atunci vrei să-ţi laşi copiii săraci. Pentru că dacă dai tot ce ai copiilor tăi, este sigur că nu vor folosi cum trebuie sau vor împrăştia ce au primit. Pe când dacă Îl faci şi pe Domnul moştenitorul tău, atunci le laşi copiilor comoară nestricată. Vrei, aşadar, ca fiii tăi să fie bogaţi? Atunci lasă-le ca moştenire bunăvoinţa lui Dumnezeu. Căci El, dacă te vede că eşti milostiv faţă de semenul tău, va deschide pentru copiii pe care îi laşi în urmă comorile Sale nesfârşite. Vrei să te iubească Dumnezeu? Atunci fă-L datornicul tău, împrumutându-I cele ce dai săracilor. Nu încredinţa oamenilor păzirea şi înmulţirea banilor tăi. Hristos este gata nu numai să îi primească şi să îi păstreze, dar şi să-i înmulţească şi să ţi-i întoarcă înapoi cu dobândă multă. Din mâinile Sale nimeni nu poate fura, pe când dacă sunt în mâinile oamenilor, pot oricând să se piardă. Aşadar, dă-I Lui banii, ca să ţi-i înapoieze atunci când nu vor mai exista bogaţi şi săraci, puternici şi slabi, cămătari şi datornici. Dă banii lui Hristos, pentru că sunt ai Lui, nu ai tăi. Dă banii lui Hristos, căci mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). „Am dat”, poate că vei spune tu. Dar să nu încetezi nicicând să dai chiar şi puţin celor care nu au deloc. Chiar dacă ai da foarte mulţi bani, nu înceta să faci milostenie, atâta timp cât vor exista oameni săraci.
Ştii când milostenia este adevărată şi plăcută lui Dumnezeu? Când o faci cu blândeţe, nu cu asprime; când o faci cu inimă deschisă, nu bombănind în sinea ta; când nu îţi pare rău că dai, ci te bucuri, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună (2 Cor. 9, 7). Şi de ce ţi-ar părea rău să ajuţi un om nenorocit? Pentru că se împuţinează banii tăi? Dacă gândeşti astfel, atunci nu mai fă milostenie deloc! Dacă nu crezi că banii pe care îi dai se înmulţesc în cer, aşa cum am spus mai înainte, nu mai fă niciodată milostenie. Ceri, poate, răsplată în această viaţă? Dacă astfel ar sta lucrurile, milostenia ar fi un comerţ, nu o dovadă de dragoste şi de milă. Desigur, adesea, Dumnezeu îi răsplăteşte pe pământ pe cei care fac milostenii. Dar tu să nu ceri astfel de răsplată, pentru că împuţinezi comoara ta cerească.
În Faptele Apostolilor ni se povesteşte un fapt grăitor legat de milostenia creştină. Într-o zi, la ora trei după-amiază, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan au urcat împreună la templu ca să se roage. La poarta templului şedea un şchiop din naştere, care cerşea. Cum s-au apropiat Apostolii, omul acela i-a rugat să-l miluiască. Atunci, Petru i-a spus: Priveşte la noi. Bietul olog îi privea cu atenţie. După felul cum arătau cei doi, se vedea limpede că erau săraci. Şi atunci, ce au făcut ei? Credeţi că l-au lăsat pe omul acela nemiluit? Nu. I-au dat ceva fără asemănare mai de preţ decât banii, căci Petru i-a spus: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Şi luându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Atunci, ologul a stat în picioare şi a început să meargă (Fapte 3, 1-8).
Vezi, aşadar, că cel care este sărac de bani, poate oferi alte daruri. Şi noi, dacă nu avem bani, să dăm săracilor dragoste, mângâiere, rugăciune şi ce se mai află în inima noastră milostivă. Pentru că şi aceasta tot milostenie se cheamă.
Vezi câtă bunătate aveau Apostolii în inima lor? I-au spus celui olog: Priveşte la noi, nu l-au înjurat, nu au râs de el şi nu l-au împins, aşa cum faci tu de multe ori cu săracii care se apropie de tine, judecându-i că sunt leneşi şi vicleni. Şi chiar dacă ar fi leneşi şi vicleni, aşa te învaţă Evanghelia să faci? Nu, ci îţi cere să-l ajuţi pe cel sărac, să-l mângâi pe cel îndurerat, să ai grijă de bolnav, să-l cercetezi pe cel întemniţat, să îl ridici pe cel căzut. Şi nu cerceta faptele sau viaţa celui care îţi cere milostenie. Chiar ucigaş de ar fi sau hoţ sau înşelător, nu uita că mai presus de orice este om, făcut de Dumnezeu după chipul Său. Nu ţi se pare că măcar pentru aceasta merită nişte bani şi o bucată de pâine? Ce fel de om eşti tu să cercetezi întreaga sa viaţa pentru un bănuţ pe care vrei să i-l dai? Domnul arată faţă de el îndelungă-răb-dare şi înţelegere. Tu de ce nu te porţi cu el cu dragoste frăţească, aşa după cum eşti dator să faci? Viaţa şi faptele sale Îl privesc numai pe Dumnezeu, Care este Judecătorul tuturor. Tu, atunci când vezi un om suferind, să nu te gândeşti la nimic altceva. Să îl ajuţi degrabă în numele lui Hristos şi de dragul Său. Altfel, nici El, atunci când Îi vei cere să te izbăvească din vreo nenorocire prin care treci, nu îţi va răspunde. Iată ce spune Solomon: Cine îşi astupă urechea la strigătul celui sărman şi el, când va striga, nu i se va răspunde (Pildele 21, 13).
De aceea, să fim milostivi cu fraţii noştri, ca să fie şi Dumnezeu milostiv cu noi. Milostenia este cea mai mare şi cea mai bineplăcută lui Dumnezeu jertfă. De aceea, şi Apostolul ne sfătuieşte: Facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16). Trebuie să spunem că Dumnezeu nu este mulţumit cu milostenia noastră atunci când banii pe care îi dăm provin din furt, înşelăciune, cămătărie sau orice alt fel de mijloace murdare. Domnul primeşte numai ceea ce dăm din roadele muncii noastre cinstite. Orice altă jertfă este murdară dinaintea lui Dumnezeu. Pentru că nu poţi răpi de la unul ca să dai celuilalt, nu poţi unuia să-i faci rău ca altuia să-i faci bine. Milostenie înseamnă să facem bine, nu să-i distrugem pe semenii noştri. Cel care distruge un om ca să facă bine altui om nu face milostenie, ci săvârşeşte păcatul greu al nedreptăţirii.
Cine umblă după avere are mereu nevoie de bani. Cel care nu se interesează să dobândească avere are mereu ce îi trebuie. Pentru că adevărata avere o dobândeşti nu atunci când te îmbogăţeşti, ci atunci când nu vrei să te îmbogăţeşti. Iată ce vreau să spun prin aceasta: există oameni care răpesc de la toţi, după cum există bogaţi care dăruiesc tuturor. Primii se îmbogăţesc adunând, ceilalţi se îmbogăţesc dând. Primii seamănă pe pământ, ceilalţi seamănă în cer. Şi cu cât este mai bun cerul faţă de pământ, cu atât mai bună este averea celui care strânge în cer faţă de a celui care strânge pe pământ. De aceea, Domnul ne porunceşte: Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură (Mat. 6, 19-20). Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică (Luca 12, 33). Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt… Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv… Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf… (Luca 6, 35-38).
Aşadar, pentru ca şi noi să fim miluiţi de către Domnul, să fim milostivi cu semenii noştri. Pentru ziua Judecăţii, să adunăm averi în cer, averi care vor putea să stingă focul iadului şi să ne dăruiască lumina dumnezeiască, adică viaţa şi fericirea veşnică, căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat (Tobit 12, 9).
.jpg)
